„Scrisoare din Tenerife”

„Scrisoare din Tenerife” de Cătălin Cioabă

100 de pagini - din care mai bine de jumătate sunt cu poze magnifice - despre Tenerife... Îți ia mai puțin de o oră ca să citești această carte superbă despre o vacanță de 14 zile în Tenerife și Fuerteventura. Locurile, oamenii, gândurile... E clar că în Tenerife trebuie să ajungi de mai multe ori, pentru că -  vorba neamțului - o dată nu se pune!

Am aflat că avem și un compatriot de-al nostru al cărui nume este purtat de o stradă din Santa Cruz de Tenerife: Alejandro Ciorănescu, în semn de omagiu și recunoștință față de unul dintre cei mai importanți istorici și geografi ai Insulelor Canare.

„Un loc în care ai călcat, dar n-ai locuit e doar o coordonată iluzorie, cu un conținut mult prea precar, precum gara în care trenul nu oprește.” - ne spune autorul și înclin să îi dau dreptate...

„Blonda” (2022)

„Blonda” de Andrew Dominik

Este un film mult prea lung, prea întunecat și prea trist. Avem încă un film care își propune să demonteze marile mituri americane, embleme ale „visului american”, gen Elvis sau Marilyn. Este istoria degradării unei femei, este Marilyn abuzată de mama ei, Marilyn forțată să dea „testul canapelei”, Marilyn bătută de soțul ei, Marilyn exploatată de 20th Century Fox, Marilyn făcându-i o felație lui J. F. Kennedy...

În mod surpinzător, deși am fi putut avea o fascinantă radiografie a devenirii și decăderii celebrei blonde hollywoodiene, într-un final ne alegem cu lumea văzută - la propriu! - prin vaginul lui Marilyn Monroe! Regizorul insistă incredibil de mult pe nuditate, practic Marilyn există în doar două ipostaze: când plânge și când e goală. Și mult prea mult sex, în doi, în trei... OK, știm că Marilyn era o „zeiță a sexului”, dar se pare că este singurul lucru pe care l-a reținut regizorul despre ea.

Asta nu înseamnă că Ana de Armas, cea care o interpretează pe Marilyn, nu este extraordinară! Este probabil cea mai bună dintre toate actrițele care au interpretat-o pe Marilyn. Asemănarea este izbitoare și Ana de Armas face toți banii. Dar nici măcar ea nu poate salva acest film, altfel plin de abordări inedite, cu schimbări de format al ecranului, cu treceri de la alb negru la color, cu flash back-uri și scene care transcend realității.

La sfârșit, impresia generală este că Marilyn a fost abuzată încă o dată și noi am fost martori fără voie ai unui viol. Blondă, prostuță, debilă mintal, naivă - asta e ce transpare din film. Dar magia? Declick-ul? Diferența dintre ea și celelalte blonde de la Hollywood? Unde este acel lucru care a făcut-o să dorească să se transforme din Norma Jean în Marilyn? Unde este explicația pentru care ea ne-a rămas atât de dragă până în ziua de azi? Unde este forța pe care Marilyn o emana de pe ecran?

„Întoarcerea Leviatanului rus”

„Întoarcerea Leviatanului rus” de Serghei Medvedev

Este o revelație, este una dintre puținele cărți care-ți descifrează lumea rusă. O citești pe nerăsuflate și rămâi cu o mare îngrijorare. Cartea a fost scrisă pe o perioadă de trei sau patru ani de la anexarea Crimeii de către Rusia în 2014. Eseul de deschidere este relevant pentru tot ceea ce va urma: „Teritoriu suveran… și fără șosele”. Medvedev ne poartă într-o călătorie cu mașina de la Moscova în Estonia, pe principala autostradă federală M9 „Baltia”, o călătorie care ne spune, de fapt, adevărata stare de lucruri din Rusia:

„Un singur lucru e mai rău decât șoselele rusești: întreținerea și repararea lor (...) Cu acest prilej însă am dat peste ceva extraordinar chiar și după standardele drumurilor rusești - la 250 de km de capitală, asfaltul s-a terminat (...) Mi-a luat patru ore să fac 100 de kilometri pe autostrada asta neasfaltată, vreme în care n-am zărit nici picior de drumar, nicio mașină de poliție, nici urmă de echipamente pentru repararea drumurilor, niciun panou care să spună cât vor dura lucrările sau care să indice o rută ocolitoare. Nu era decât demult dispăruta parte carosabilă. La benzinărie mi-au zis că drumarii excavaseră suprafața la începutul toamnei după care se făcuseră nevăzuți, fără a preciza când se vor întoarce. Pentru a patra lună consecutiv, șoseaua arată ca după bombardamentul aerian de la sfârșitul anului 1941 (...) La aceeași benzinărie mi s-a povestit și despre camionagiul francez care a venit și i-a rugat din suflet:

- M-am pierdut pe drumurile astea. Cum găsesc iarăși șoseaua principală?

- Păi, asta e! i-au spus localnicii. Asta e șoseaua principală care leagă Europa de Moscova.”

Autostrada aflată chiar în inima europeană a Rusiei este tabloul real al relației dintre statul rus și cetățenii lui, al minciunilor oficiale, al vorbelor deșarte ale propagandei Kremlinului despre suveranitatea și măreția Rusiei și despre disprețul „aleșilor” pentru viața omului de rând.

M-am întrebat și eu, ca atâția alții, de ce este Rusia azi (a câta oară?) condusă de un autocrat? De ce este liderul suprem susținut de o masă largă a populației? Răspunsurile le-am găsit în această excelentă carte de eseuri - o lectură de neratat!

„Ce s-a întâmplat cu Baby Jane?” (1962)

„Ce s-a întâmplat cu Baby Jane?” de Robert Aldrich

Revăzând acest film celebru, am încercat să mă uit la el cu ochii (anumitor) tineri de azi care habar n-au cine au fost Bette Davis sau Joan Crawford, tineri ale căror repere în materie de vedetism sunt mai degrabă influencerii de pe Instagram (că o fi bine sau rău, nu e treaba mea să judec). Poate că melodia „Bette Davis Eyes” le este mai cunoscută decât Bette Davis însăși!

În fond, filmul este un thriller-horror, așa că nu văd de ce nu ar plăcea și generației de azi. Micuța Baby Jane a fost un faimos copil minune în filmele de la Hollywood. Dincolo de platoul de filmare, mica vedetă era un monstru râzgâiat și răsfățat care își bătea joc de sora ei, Blanche. Anii au trecut, cele două surori au crescut, iar Baby Jane a devenit o fostă, o anonimă. În schimb, Blanche a ajuns noua regină a Hollywoodului. Însă viețile lor se schimbă pentru totdeauna când cele două surori au un accident de mașină: Baby Jane, probabil beată, a dat cu mașina peste Blanche, care a rămas paralizată de la brâu în jos.

Acum cele două surori sunt bătrâne, foarte bătrâne, și locuiesc singure într-o vilă cu etaj. Baby Jane (Bette Davis) o îngrijește pe Blanche (Joan Crawford), cu ajutorul unei menajere. O îngrijește este un fel de-a spune, pentru că ne dăm seama imediat că Baby Jane a rămas același monstru plin de cruzime. La etaj, săraca Blanche, țintuită în scaunul cu rotile, este total dependentă de Baby Jane. Curând, filmul se transformă într-o poveste de groază. Baby Jane angajează un tânăr pianist despre care crede că este îndrăgostit de ea și își închipuie că se poate întoarce în lumea filmului, cântând același cântec care o făcuse celebră când era o copilă. Pe Blanche o ține încuiată în camera ei și îi interzice orice legătură cu exteriorul, o alungă pe menajeră (pe care o și ucide!), îi taie telefonul și o terorizează țînând-o nemâncată sau dându-i de mâncare șobolani morți! Asistăm cu groază și dezgust la nebunia în crescendo a lui Baby Jane și cu empatie la disperarea bietei Blanche.

Totuși, filmul este cam lung, scenariul mediocru, intriga ușoară, așa că totul cade pe umerii acestor două imense actrițe, Bette Davis și Joan Crawford. Ele creează suspansul, groaza, așteptarea, ele dau calitate acestui film și nu ne putem lua ochii de la niciuna, amândouă sunt formidabile.  

Ce se întâmplă mai departe și care este întorsătura din final rămâne să vedeți și singuri, iar generației mai tinere i-aș spune să caute pe Google cine au fost Bette Davis și Joan Crawford. Vor descoperi, cel puțin referitor la legătura dintre ele două, ceva mai fascinant și mai șocant decât filmul în cauză. Cum s-ar zice, viața bate filmul! 

„Deodată, vara trecută” (1959) de Joseph L. Mankiewicz

„Deodată, vara trecută” de Joseph L. Mankiewicz

La data premierei, filmul lui Mankiewicz era întâmpinat astfel de presa americană: acesta este „filmul unor degenerați, obsedați de viol, incest, homosexualitate și canibalism” (New York Times); filmul este „o capodoperă malignă, un horror pentru adulți” (LA Herald Examiner); sau: acesta este „de departe, cel mai bizar film făcut vreodată de o mare companie americană” (Variety)... Însă Gore Vidal (co-scenaristul) avea să spună că astfel de critici n-au făcut altceva decât să atragă publicul ca un magnet în sălile de cinema și, ca atare, filmul a devenit un blockbuster.

De-atunci au trecut mai bine de șaizeci de ani și filmul încă șochează, încă fascinează! Este de-a dreptul ireal să le vezi, față în față, pe două dintre cele mai mari actrițe ale lumii - Elizabeth Taylor și Katharine Hepburn - furându-și una alteia scenele și așteptând verdictul nostru: care dintre ele este cea mai bună, care este cea mai mare? Până la urmă, lumea nu s-a putut decide și au fost amândouă nominalizate la premiul Oscar pentru cea mai bună actriță, pentru rolurile din acest film. Evident, la vot s-au anulat una pe cealaltă și câștigătoarea a fost o actriță necunoscută la acea vreme: franțuzoaica Simone Signoret!

Producătorul Sam Spiegel a optat cu curaj pentru această piesă a lui Tennessee Williams, mizând pe Elizabeth Taylor ca atracție principală. Toată echipa a plecat la Londra pentru filmări, însă producătorul a rămas la Hollywood ca să îi îmbuneze pe birocrații de la cenzură, pentru că subiectul filmului era de-a dreptul exploziv pentru acei ani!

Un neurochirurg (Montgomery Clift) este angajat de o văduvă bogată (Katharine Hepburn) pentru a face o lobotomie nepoatei sale (Elizabeth Taylor). Fiul văduvei murise vara trecută în timpul vacanței petrecute în Spania împreună cu nepoata ei. De atunci, văduva o internase pe nepoată într-un azil de nebuni. Ce se întâmplase de fapt în Spania? Ce secret știa nepoata? De ce era atât de urgentă lobotomia? O poveste spusă cu suspans și tensiune în crescendo. Ultimele minute ale filmului sunt șocante și antologice. Tennessee Williams scrisese această piesă senzațională în timp ce el însuși se trata la un psiholog și își exterioriza proprii demoni prin personajele din piesă și prin subiectul care tratează teme tabu - atunci ca și azi - ca psihanaliza, homosexualitatea, canibalismul și erotismul.

În timpul producției, atmosfera sumbră a scenariului rezona perfect cu starea de spirit a echipei: Elizabeth Taylor încă plângea după răposatul ei soț Mike Todd și realiza că noul ei mariaj cu Eddie Fisher era o greșeală; Katharine Hepburn era singură, nefericită și îngrijorată pentru sănătatea lui Spencer Tracy; Montgomery Clift era aproape incoerent din cauza combinației letale de droguri și alcool, regizorul J. L. Mankiewicz suferea de o boală de piele care îl forța să poarte mănuși tot timpul, iar Tennessee Williams, niciodată treaz, nu era tocmai cea mai sociabilă persoană.

Un clasic alb-negru hollywoodian cu o imensă densitate de talent, profesionalism, farmec și cu o Elizabeth Taylor ireal de frumoasă, într-un rol emblematic, poate unul dintre cele mai bune din cariera ei.

„Cianura şi picătura de ploaie” (1978)

„Cianura şi picătura de ploaie” de Manole Marcus

Ar trebui să ai toată încrederea într-un film făcut de un regizor care ne-a dat „Actorul și sălbaticii” (1975), însă asta ar însemna să uităm toate celelalte filme - unele cu multă forță și pricepere - făcute de el la comandă și pe placul regimului comunist. Totuși, este incredibil cât de monoton, inodor și incolor a putut să iasă acest film! Și ce titlu promițător! Acest policier românesc este parcă un articol răsuflat din revista „Pentru Patrie”, citit în fața șefilor, fără nicio intonație, de un plutonier transpirat pe la vreo ședință de partid de pe vremea cealaltă. Mult mai bun și de neuitat rămâne celălalt policier dat pe piață în același an (1978), „Un om în loden” de Nicolae Mărgineanu, cu același Victor Rebengiuc în rolul principal.

Aici, din păcate, nici măcar talentul unor actori consacrați ca (deja amintitul) Victor Rebengiuc, Iurie Darie, Aurel Giurumia sau Ştefan Bănică n-are cum să salveze ghiveciul nesărat al acestei însăilări așa zis polițiste.

Totul este exasperant de monoton și de previzibil. Actrițele sunt urâte (deși se presupune că sunt divele restaurantelor de noapte din acele vremuri) și poartă peruci atât de evidente, încât te întrebi pe ce pile au fost angajați cei de la departamentul de machiaj. Filmul ăsta nu are tensiune, nu are suspans, deși avem toate ingredientele unui film polițist: crimă, furturi, falsuri, anchete, corupţie... Însă niciun personaj nu are consistență. O speranță în ceva mai bun apare odată cu intrarea în scenă a lui Ștefan Bănică, dar și pe el are grijă regizorul să îl aplatizeze.

Mesajul filmului este acesta: uite ce milițieni de treabă are patria noastră socialistă și ce bine își fac ei treaba, descoperind toate micilie furtișaguri și crime, gen „Aflăm de la miliția capitalei” - cum era titlul unei rubrici din ziarul „Informația” de pe vremuri, poate singura rubrică de ziar citită de toată lumea, alături de cea de „Decese” dintr-un alt ziar, „România liberă”!

O soră șefă a unui spital își găsește soțul mort (nu rețin numele actriței, extrem de falsă în rol). Pare o sinucidere și miliția descoperă curând că a fost otrăvit cu cianură. Sinucidere? Crimă? Ar fi putut ieși o poveste palpitantă. Ceea ce vedem este o poveste cu milițieni pe post de zâne! Și-o fi făcut treaba miliția, nu spun nu, dar ce plicticos mod de a ne-o spune!

Evident, revăzut după atâta amar de vreme, vrând-nevrând, filmul a căpătat un oarecare farmec - dar să nu ne facem iluzii! Este doar nostalgia...

„Zavera” (2019)

„Zavera” de Andrei Gruzsniczki

Titlul m-a făcut să-l ocolesc o vreme, dar până la urmă am zis că i-a venit rândul. Oare numai eu am o problemă cu titlurile filmelor românești? Primele scene nu mi-au lăsat o impresie prea bună. Iar cadre lungi cu camera de filmat uitată pe un copac sau pe te miri ce și unde? Iar tăceri prelungite? Iar dicția deplorabilă a actorilor noștri sau sunetul neperformant al filmelor românești? Și totuși, la câteva minute după ce actorul cel mai cunoscut din distribuție (Şerban Pavlu) moare, filmul a început să-mi stârnească curiozitatea!

L-am urmărit până la capăt, dar cu imense insatisfacții. Am văzut cum scenă după scenă, fiecare având un uriaș potențial dramatic, s-a răsuflat într-un fel de manierism care fie te bulversează, fie te enervează. Păcat! Cred că regizorul i-a tăiat orice elan actorului principal (Dorian Boguţă), a cărui interpretare este (chiar și așa) foarte bună, minus dicția care nu știu dacă i se datorează lui sau sunetului. Practic tot filmul stă pe umerii acestui actor nemaipomenit de bun și poate că în alte circumstanțe ar fi meritat toate premiile de interpretare din lume, dar ce te faci când regizorul îi pune piedici?

Nu avem acțiune, până și drama, atâta câtă este ea, este plată, multe cadre sunt fixe, iar altele nu au niciun rost sau înțeles în desfășurarea filmului. Maniera de a îmi prezenta o poveste prin frânturi de informații, prin flashback-uri sau elipse, ori să mă pui pe piste false - pentru mine este seducătoare. M-aș uita oricând la astfel de filme. Dar ceea ce am spus mai înainte se dovedește a fi doar o intenție, un wishful thinking la acest film!

Acțiunea - sau mai bine zis inacțiunea - acestui film se derulează pe parcursul a - cred - șase zile, numite pompos la începutul filmului gimnopedii. La cât de des folosim acest cuvânt este evident că dai fuga la dicționarul explicativ al limbii române și te lămurești: „serbări celebrate anual la Sparta în cinstea lui Apolo, cu dansuri de bărbaţi şi copii goi”. Vă asigur că nu există nicio legătură între această definiție și ce se întâmplă în film, nici măcar în sens simbolic. După cum și titlul filmului este contrazis de platitudinea incorigibilă a regizorului.

Camera de filmat se decide, după multe minute, să se lipească de actorul principal și să-l urmărească peste tot. De ce oare trebuie să stăm minute lungi, foarte lungi, enervant de lungi, să-l vedem făcând curat, ducând gunoiul, uitându-se cum se face cafeaua la filtru? Bun, după ce că suntetul ne împiedică să înțelegem tot ce vorbesc actorii, multe din vorbele lor sunt și complet artificiale! În ce eprubetă au trăit oare unii dintre regizorii noștri? Din ce bulă au ieșit?

Singurul lucru care i-a ieșit regizorului Andrei Gruzsniczki este maniera în care reușește să strecoare încet-încet ideea adulterului. Și mai este încă unul: faptul că a lăsat-o pe geniala Coca Bloos (în rolul mamei lui Dorian Boguţă) să se desfășoare așa cum a vrut ea, fără să-i pună și ei piedici.

„Splendoare și infamie”

„Splendoare și infamie” de Erik Larson

Erik Larson surprinde plăcut - încă o dată - cu o saga extrem de atractivă despre Winston Churchill în primul lui an ca prim-ministru, între mai 1940 și mai 1941. Miza este mare: Hitler este stăpânul Europei și prietenul lui Stalin. Anglia a rămas singură în fața celei mai redutabile armate din lume. Cine va ajuta Anglia în condițiile în care America nici nu vrea să audă de Europa, iar aviația germană bombardează Londra încontinuu? Cele peste 500 de pagini ale cărții se citesc pe nerăsuflate pentru că avem parte de toate ingredientele unui thriller hollywoodian, deși știm foarte bine ce s-a întâmplat și cum s-a terminat totul. Însă Erik Larson este un povestitor atât de bun încât te face pur și simplu dependent de cartea lui. Scrisă într-o manieră cinematografică, această carte reușește să ne dezvăluie lucruri noi despre ceea ce credeam că am aflat și am citit deja tot.

Vom vedea o altă abordare a lui Churchill: extravagant, curajos, orator desăvârșit, belicos, agresiv, și - mai ales! - workoholic. Lucrează încontinuu ziua și noaptea, fie în Downing Street numărul 10, fie la Chequers, moșia de la țară a prim-miniștrilor britanici, lucrează îmbrăcat sau dezbrăcat, la birou sau în cada de baie. Oricum ar face-o, are întotdeauna un trabuc și un pahar de whisky la îndemână.

Pe lângă Churchill, prind viață toți apropiații sau adversarii lui, de la fiica dornică să ajute la efortul de război până la soția inteligentă și înțelegătoare, de la prietenul pe care îl face ministru al aviației până la tânărul secretar care tânjește să devină pilot, sau de la fiul bețiv, afemeiat și risipitor, până la americanul bolnăvicios, trimisul special al președintelui Roosevelt. De partea cealaltă îi vedem pe Goebbels, Goring, Hess și Hitler. De fapt, cartea are perspectiva unui roman epic, pentru că vedem, simțim, trăim, sperăm sau ne temem împreună cu englezii de rând sau din clasele superioare din acei ani, conduși de omul care le-a insuflat curajul de a rezista.

„Istoria Evului Mediu. O mie de ani de splendoare și ticăloșie” (2016)

„Istoria Evului Mediu” (2016) de George Minois

Dacă ar fi să cumperi o singură carte pentru a afla totul despre Evul Mediu, atunci aceasta este! Scrisul este foarte plăcut și are o doză suficientă de anecdote ca să nu adormi citind cele peste 500 de pagini. Nu trebuie să fii istoric de profesie ca să înțelegi perspectiva simplă și clară oferită de George Minois asupra acestei lungi perioade de o mie de ani din istoria omenirii, de la căderea Imperiului Roman de Apus până la apariția Renașterii din secolul al XV-lea.

Desigur, pe alocuri este, totuși, cam prea mult! Cartea este extraordinară, dar dorința autorului de ne spune cât mai mult, de a ne prezenta totul și orice din toate unghiurile, de a ne da o perspectivă cronologică, politică, economică și culturală pentru fiecare domnie sau epocă... la un moment dat te obosește!

Trecând peste acest inconvenient, nu-ți rămâne decât să te lași răsfățat de această abundență de informații și de povestea spusă atât de frumos a unei epoci pe cât de splendide, pe atât de ticăloase, așa cum îi spune și subtitlul. Unii, care chiar nu știu nimic, vor fi - cred - încântați să descopere această lume, iar alții vor afla cu uimire că Evul Mediu nu a însemnat doar cavaleri, cruciade și inchiziție.

Cum de-a putut fi cucerită Roma și cum de-a supraviețuit încă o mie de ani Constantinopole? Cum s-au înfruntat creștinismul și islamul? Cum au apărut regatele occidentale? Care a fost rolul papalității? Care era viața de zi cu zi la Paris sau la Londra? Cât costa un hectar de pământ în Franța sau o casă în Florența? Ce-a însemnat apariția tiparului? De ce s-au certat catolicii cu ortodocșii? Cum au apărut bancherii? Ce ravagii au făcut ciuma și războaiele? Și tot așa... Fascinant!

„Un mic inconvenient” (2020)

„Un mic inconvenient” (2020) de Bernabe Rico

Sara, o femeie tânără și ambițioasă - imagine, dacă nu chiar definiție, a corporatistei contemporane - găsește de vânzare un apartament de 100 de metri pătrați în centrul Seviliei, adică în buricul târgului, la preț de o garsonieră dintr-un carter rău famat, un adevărat chilipir. Însă acest preț teribil de ieftin vine cu un mic inconvenient. Ea va putea să se mute în apartament după ce Lola, o bătrână de 80 de ani - actuala proprietară - va trece la cele veșnice. Ținând cont că Lola fumează, bea și are și 2 by-pass-uri - bașca prețul nemaipomenit de atractiv - Sara nu mai stă mult pe gânduri și cumpără apartamentul.

În teorie, Sara nu ar trebui să aștepte prea mult, dar lunile trec și Lola nu mai moare! Ba mai mult: Sara este cea care se îmbolnăvește și este în pericol de moarte! Mai mult nu spun, dar este clar că filmul este o comedie presărată cu destule momente melodramatice. Însă, la acest film, când râzi, râzi cu poftă! Avem parte de un adevărat regal actoricesc al celor două actrițe atât de diferite ca vârstă și formație, care dau viață unor femei unite de singurătate și care devin - cine ar fi crezut? - prietene.

La început filmul pare destul de rece și de sumbru, dar în final este ca o adiere de primăvară. De mare haz este și cel de-al treilea personaj, Oscar, agentul imobiliar care îi vinde apartamentul Sarei - dat afară și angajat la pompe funebre, de unde este iar dat afară și apoi angajat curier și în final, cu o vorba bună de-a Lolei, angajat ca portar la blocul în care se află apartamentul.

Pentru cei cărora le plac dialogurile spumoase, întorsăturile de situație, un pic de optimism în viață și acel nelipsit sâmbure de nebunie din filmele spaniole, „Un mic inconvenient” este alegerea perfectă. În ziua de azi, nu este de ici de colo să rămâi cu un zâmbet pe buze după vizionarea unui film.

„Dansul realității” (2013)

„Dansul realității” de Alejandro Jodorowsky

                                             

„Dansul realității” șochează și uimește prin imagini pe cât de bizare, pe atât de memorabile, toate având rolul lor în povestea pe care ne-o spune regizorul, deși poate cei mai mulți dintre noi - printre care mă număr și eu - nu ne dăm seama imediat de înțelesul a ceea ce avem privilegiul să vedem. 

Este primul film al lui Alejandro Jodorowsky pe care îl văd, de aceea surpriza a fost totală. Două ore am rămas țintuit și fascinat în fața unui film splendid, o adevărată psihomagie! Am văzut un regizor care a avut curajul, încrederea și forța de a-și reda mesajele în cel mai deschis mod cu putință, fără să-i fie jenă să spună ce gândește, fără să ne țină prelegeri sau să ne contrarieze prin subterfugii sofisticate. Și fără să ne facă să ne pară rău că ne-am pierdut două ore din viață ca să-i vedem filmul!

Alejandro Jodorowsky ne oferă un fel de incursiune în istoria unei familii sud-americane, o familie de evrei ajunsă din Ucraina tocmai în Chile. Avem practic o retrospectivă a propriei sale copilării din orașul chilian Tocopilla, de la începutul anilor 1930. Tatăl lui, cu o viziune marxistă asupra lumii, un comunist inflexibil, este de fapt o brută obsedată de Stalin și de virilitate, care vrea să facă din fiul său un bărbat aidoma lui, un macho primitiv. Mama lui, cu o viziune magică asupra existenţei, este femeia iubitoare și supusă ale cărei cuvinte sunt cântate literalmente ca niște arii din opere și operete. O serie de personaje fabuloase contribuie la formarea tânărului Alejandro, al cărui trecut este metamorfozat în mitologii și poeme vizuale, în reflecții filozofice, exprimând viziunea despre viață a regizorului: aceea că realitatea nu este obiectivă, ci dinamică, schimbătoare asemenea unui „dans” creat de imaginația fiecăruia dintre noi. Neliniștile, îndoielile, întrebările, tabuurile, spiritul și lumea interioară, ezotericul, misticismul, inexplicabilul, prejudecățile, iubirea, traumele, ideologiile, arta, emoțiile, sexul - toate fac și desfac acest dans al devenirii în care ficțiunea și realitatea sunt interșanjabile.

Astea fiind spuse, să nu credeți că filmul nu are acțiune și dramatism! Povestea este bine articulată, redată cu o tensiune în crescendo. Și, în final, un avertisment: este multă nuditate pe ecran, așa că pudibonzii ar face bine să ocolească acest film.

„Scrisori din Rusia”

„Scrisori din Rusia” de Marchizul de Custine

Șocant! Acesta este cuvântul. Citești și nu îți vine să crezi! Marchizul de Custine a vizitat Rusia în urmă cu 183 de ani, pe vremea Țarului Nicolae I, dar pare că ne povestește despre Rusia din vremea lui Putin sau a lui Stalin! Temându-se că democrația va sfârși în anarhie, Marchizul de Custine pleacă de la Paris în 1839 ca să viziteze Rusia în speranța că va găsi la Sankt Petersburg sau la Moscova argumente împotriva guvernării reprezentative de tip occidental, dar a fost îngrozit de opresiunea și de autocrația rusească. S-a întors drept cel mai mare apărător al democrației, așa cum o cunoaștem si noi azi, cu toate defectele ei. Rău cu rău, dar mai rău fără rău!

Vă vine să credeți că aceste gânduri NU sunt scrise AZI? Iată câteva exemple:

- „În Rusia, singurul zgomot permis este strigătul de admirație” față de stăpânire!

- „A minți în această țară înseamnă a ocroti societatea, dar a spune adevărul înseamnă a da o lovitură de stat”.

- „Rusia își vede în Europa prada, pe care mai devreme sau mai târziu o va primi în urma certurilor noastre; ea incită la anarhie, sperând să profite de descompunerea la care a contribuit, pentru că este în conformitate cu planurile ei.”

- „În Rusia, conversația înseamnă conspirație, gândul este deja răzvrătire”.

În țara lui Ivan cel Groaznic, „tirania nu numai că nu răzvrătește mulțimile, dar le și atrage”. Citind acest incitant jurnal de călătorie, îți dai seama că răspândirea comunismului în Rusia a fost posibilă și ca urmare a culturii despotismului rus, cultură renăscută, de altfel, după căderea comunismului. Dar gândurile marchizului despre Rusia acelor ani se aplică foarte bine și fostelor țări comuniste care încearcă de câțiva zeci de ani să scape de sechelele comunismului. Hai să citim această frază: „Fiecare guvernator (...) dacă în timpul mandatului său de guvernator reușește să fure destui bani pentru a se apăra în instanță la momentul potrivit, va fura! Dacă ar rămâne cinstit și sărac (ceea ce este imposibil), ar fi pierdut!” Înlocuiți cuvântul guvernator cu numele vreunui primar sau senator și vedeți ce iese! Kremlinul este o „splendidă oroare”, Sankt-Petersburul este o „operă a fricii”, iar Rusia este „țara cea mai tristă, cea mai mohorâtă și cea mai goală de pe pământ. Șesuri nesfârșite, pustietăți întunecoase și serbede”.

Încurajat de Balzac, Marchizul de Custine a pornit să exploreze Rusia și ne-a lăsat moștenire probabil una dintre cele mai bune și mai percutante cărți despre Rusia, cu o viziune care - din nefericire - este valabilă și azi. A fost un best-seller al secolului al XIX-lea, evident, interzis în Rusia și sub împărați și sub comuniști! Și mă îndoiesc că regimul Putin ar privi cu ochi buni această carte!

”Babardeală cu bucluc sau porno balamuc” (2021)

”Babardeală cu bucluc sau porno balamuc” de Radu Jude

Observ la acest regizor, Radu Jude, o înclinație morbidă spre pornografie, spre o falsă erudiție blindată cu citate din diverși filozofi și spre o satiră demnă de cele mai proaste momente ale unor trupe umoristice gen Vacanța Mare.

După cum reiese și din titlu, avem parte de un început în forță: o scenă cu un cuplu care se filmează făcând sex. Toate visele erotice ale regizorului refulează în gros-planuri demne de cele mai jerpelite reviste pornografice răsfoite de generații întregi de liceeni de după blocuri. După acest dezmăț sado-maso, cu felație sau pe la spate, cu perucă roz și bici și cu cuvinte obscene, începe prima parte a filmului, pentru că nobila scenă de dinainte a fost prologul.

Și urmează cam vreo 40 de minute în care o vedem pe protagonista scenelor porno - de data asta îmbrăcată sever, așa cum îi stă bine unei profesoare, pentru că da, aflăm că doamna este profesoară de istorie la un liceu - mergând haotic printr-un București mizerabil, urmărită de camera de filmat care - în pur stil specific regizorilor români - rămâne blocată secunde și minute în șir pe te miri ce clădire, stâlp sau afiș publicitar. Ea, femeia, a ieșit de multă vreme din cadru, dar camera de filmat se încăpățânează să mai rămână așa, degeaba, pentru că așa vrea domnu' regizor, înainte de a reporni pe drumul aparent de neînțeles făcut de profesoară prin acest oraș respingător: cvartale nesfârșite de blocuri socialiste, mașini parcate neregulamentar, păcănele, farmacii, ruine, lux, mitocani, afișe electorale, kitsch, înjurături, gunoaie... bref: un tur al unui oraș groaznic cu iz de mahala turcească. De ce apar pe post de (aproape) figuranți Ion Dichiseanu și Marina Voica?... Cred că nici măcar regizorul nu are o explicație plauzibilă, poate doar pe aceea că așa a vrut el. OK. Reținem că scena de sex a fost urcată pe internet chiar de doamna profesoară, că a ajuns să fie vizionată de toată lumea și că mai spre seară urmează să aibă loc o ședința cu părinții. În partea a doua a filmului... nu mai avem niciun film! Ceea ce părea un început de poveste a dispărut în neant. Avem parte de răsfoirea, ca să zic așa, a unui dicționar explicativ al limbii române, timp de aproape o jumătate de oră. Da, chiar așa: sunt alese câteva zeci de cuvinte, de la a la z, pentru care ni se dau explicații scrise și audio-vizuale. Sunt luate în răspăr toate definițiile știute, sunt demitizate toate credințele și sunt arătate cu degetul toate prejudecățile, clișeele și falsurile inoculate în mintea noastră de-a lungul istoriei. Din păcate, umorul este stângaci și cam pueril și, ca de obicei - asta i-a reușit regizorului 100% în toate filmele sale - efectul scontat este ratat cu brio. Totul devine atât de didactic, încât, deși apreciezi efortul, prea îți sare în ochi faptul că și regizorul are și el propria lui agendă. OK. E filmul lui, treaba lui. În partea a treia a filmului, povestea lăsată baltă în partea a doua pare să ajungă la un deznodământ. Într-un sfârșit, profesoara ajunge la liceul unde are loc ședința cu părinții. Ne dăm seama imediat că este un liceu la modă, în care parveniții societății, bogătanii zilei de azi, și-au adus odraslele să se adape la lumina conformismului. Această ultimă parte pare să pună cap la cap primele două părți ale filmului și să dea un sens a ceea ce am vizionat până acum, pentru că acum are loc confruntarea: profesoara versus părinții indignați. Acum își etalează regizorul filozofia transpusă sub forma unui teatru jucat de o brigadă de amatori pe scena unui cămin cultural. Vorbele obscene, prejudecățile, negarea holocaustului, habotnicia, libertatea de exprimare, viața privată, gura lumii, citate lungi din eseiști și filosofi - toate capătă glas prin personajele adunate să o pună la stâlpul infamiei pe această biata profesoară, care nu este nici ea mai brează decât ceilalți. De ce apar pe post de (aproape) figuranți Adrian Enache și Axinte de la Vacanța Mare?... Cred că nici regizorul nu știe. Mesajul filmului - dacă se poate numi film - este că că suntem un popor needucat, de la opincă până la vlădică. Așa este, sunt de acord. Însă regizorul te lasă fix acolo unde te-a găsit, adică nu are darul de a te educa, deși tocmai asta își propune. Nu-i ăsta talentul lui. El se străduiește, dar nu îi iese. Deși i-au premiat filmul peste tot, vă garantez că nu îl mai veți vedea a doua oară. Nici măcar peste vreo 20 de ani, ca o nostalgie a revederii străzilor bucureștene în plină pandemie de covid.

Și ca să fie ori la bal, ori la spital, filmul propune trei variante de sfârșit. Una dintre ele egalează în delir începutul de care am avut parte la acest film.

„Gran Canaria”

„Gran Canaria” de A. J. Cronin

Doctorul Harvey Leith, învinovățit pe nedrept de moartea a trei pacienți în urma unui experiment medical greșit, este stresat și aproape de o puternică depresie psihică. Un prieten îl convinge să părăsească Anglia și să plece într-o vacanță pe un vas de croazieră cu destinația Gran Canaria, în speranța că oceanul și exotica insulă îi vor limpezi gândurile și îl vor face să-și dea seama că viața nu se reduce doar la problemele de serviciu.

Celelalte personaje de la bord par și ele, asemenea lui, să fugă de un gol din viața lor: frumoasa Mary Fielding, soția unui bogat moșier din Gran Canaria, cam plictisită de căsătorie și de viață în general, de care Harvey se îndrăgostește iremediabil; Susan Tranter, cam habotnică, dar puternic atrasă de Harvey; fratele lui Susan, un fanatic religios care devine un ultra păcătos prin bordelurile din Gran Canaria; fostul boxer irlandez Jimmy Corcoran care visează la un nou început pe insulă. Toate personajele sunt pline de culoare, fiecare cu proprii demoni, dorințe și secrete... Oricum ar fi, ajungi să le îndrăgești pe toate!

Când nava ajunge în Gran Canaria, călătorii debarcă în plină epidemie de febră galbenă. Mary se îmbolnăvește iar Harvey este hotărât să facă orice ca să o salveze. Tensiunea și drama se împletesc mai la fiecare pagină, făcându-te să nu poți lăsa cartea din mâna. Harvey și asistenta lui voluntară, Susan, vor ajuta localnicii din Gran Canaria să facă față epidemiei.

Multe cuvinte și expresii sunt în limba spaniolă, ceea ce amplifică atmosfera și exotismul cărții. Călătorii, vacanțe, vase de croazieră, Oceanul Atlantic, Gran Canaria, drame în paradis, tragedii, speranțe, personaje puternice, povești de viață și destine care se întrepătrund... pe scurt: o carte atractivă care se citește pe nerăsuflate!

"Rusia: De la Rusia kieveană până în prezent"

"Rusia: De la Rusia kieveană până în prezent" de Christopher Ward și John Thompson

O carte care se citește cu ușurință pentru că este bine structurată și nu are divagații sau comentarii inutile. Mai la fiecare pas s-ar fi putut naște noi și noi istorii colaterale, dar autorii s-au ținut de ceea ce au promis în titlu: o scurtă istorie a Rusiei care, chiar și așa, se întinde pe mai bine de 500 de pagini.

Marea calitate a acestei cărți este că ne face să înțelegem ce a însemnat Rusia kieveană și creștinarea slavilor, care a fost impactul invaziei mongole, cum s-au născut trei popoare diferite în urma imploziei Rusiei kievene (rușii, belarușii și ucrainenii) și cum a reușit cnezatul Moscovei să formeze o Rusie în granițele ei naturale pentru ca mai apoi să se transforme într-un imperiu brutal aflat mereu în expansiune, traversând Uralii și Siberia până în Alaska sau cotropind Europa de Est și Balcanii pentru a-și face ieșirea la Marea Baltică și Marea Neagră.

Marile momente care au marcat în bine sau în rău istoria Rusiei - Ivan cel Groaznic și Petru cel Mare, Ecaterina cea Mare și Nicolae al II-lea, marele război și revoluția bolșevică, Lenin și Stalin, teroarea, execuțiile și deportările, relaxarea din vremea lui Hrușciov și stagnarea din timpul lui Brejnev, invazia din Afganistan, reformele lui Gorbaciov, tranziția lui Elțîn și noua autocrație a lui Putin - ne sunt înfățișate atractiv, ca într-un roman istoric palpitant.

Impresia generală este că Rusia a avut o istorie plină de paradoxuri și - aș spune - impregnată de o fatalitate care a făcut ca această țară imensă să-și facă rău atât sie însăși cât și vecinilor ei. A rămas, azi, singurul imperiu care crede că tot ce a colonizat îi aparține!

„Sin City” (2005)

„Sin City”

Am descoperit revistele de benzi desenate în copilărie. Erau fascinante, amuzante, provocatoare. Dar pe urmă, ca mai toată lumea, am trecut mai departe. Unii au rămas însă la benzi desenate, la cărțile cu poze sau la romanele grafice, în care imaginea primează și replicile personajelor sunt cât se poate de concise, dacă nu chiar inexistente. Era clar că mai devreme sau mai târziu aveau să apară și filmele de gen.

„Sin City” este o carte de benzi desenate filmată sau un joc video cu actori. Te atrage instantaneu și urmărești filmul țintuit în fotoliu, incapabil să iei o pauză de o țigară, să zicem. Este un horror, un thriller sau un film noir, în stilul filmelor cu detectivi din anii '50 după romanele lui Dashiel Hammet, „Șoimul Maltez”, gen, și redat sub forma unor filme precum „Kill Bill” sau „Pulp Fiction”. Te-aștepți oricând să apară Batman, Cat Woman, Superman sau Omul păianjen. Și tragi speranța că poate apar și Humphrey Bogart, Mary Astor, Rita Hayworth sau James Dean.

Lumea din filmul acesta este văzută în doar două culori, în alb și negru. Este o lume în care bărbaţii riscă totul pentru o femeie, deși toate femeile din acest film sunt prostituate. Totul este ori - ori, alb sau negru, take it or leave it. Sângele curge mai în fiecare cadru de film, toată lumea omoară pe toată lumea, până când, ca să zic așa, moare toată distribuția...

Avem trei poveşti care se întrepătrund și fiecare gravitează în jurul unui macho cu suflet mare: Bruce Willis, poliţistul incoruptibil; Mickey Rourke, ucigaşul care se află de partea binelui; Clive Owen, detectivul infractor. Toți apără câte o femeie și se luptă cu corupții care stăpânesc orașul.

Adevărul este că, după un anumit timp, chiar nu te mai interesează ce li se întâmplă acestor personaje. Chiar nu ai cu cine să ții, nici măcar cu Jessica Alba, singura femeie care nu e curvă din acest film. Prea este schematic totul, fără nuanțe. Sex, violență, crime, bătăi, trădări, puțin umor (negru) din când în când... și tot așa, de la capăt, totul se reia cu o viteză amețitoare. Divertismentul devine prea strident. Una peste alta, este o experiență vizuală!

„Neveste de naziști”

„Neveste de naziști” de James Wyllie

Hitler, Goering, Hess, Goebbels, Himmler, Heydrich, Bormann... Toți au avut neveste și amante. Prima întrebare ar fi: ce-or fi găsit femeile alea la acești monștri? Dar întrebarea asta ar presupune că ele, femeile, ar fi fost toate niște îngeri sau niște inocente. Una chiar a fost nevinovată: Eva Braun, pe care Hitler a luat-o de nevastă chiar înainte de a se sinucide. Ea nu a avut niciodată rolul de primă doamnă a epocii naziste, pentru că Hitler dorea să pozeze în omul însurat cu patria. Așa că rolul vacant de primă doamnă a Reich-ului a revenit câtorva dintre nevestele nomenclaturii naziste, iar cea mai emblematică a fost Magda Goebbels.

Goebbels era ministrul propagandei; Goering, comandantul aviației și al doilea om după Hitler; Heydrich, șeful sinistrului Gestapo; Himmler, șeful SS; Hess era adjunctul lui Hitler pe linie de partid, iar Bormann, secretarul privat al lui Hitler. Toți erau trup și suflet pentru Adolf Hitler și împărtășeau aceleași valori antisemite, rasiste, xenofobe și totalitare ale regimului nazist.

Am citit cu toții zeci de cărți despre Hitler, dar - cred - mai nimic despre femeile de top din Germania nazistă. Știam câte ceva despre Eva Braun, despre regizoarea Leni Riefenstahl sau despre gardienele naziste din lagăre. Mai știam că Magda Goebbels, înainte de a se sinucide, ea și bărba-su, și-a ucis copiii și în rest, mai nimic. Cu atât mai mare este surpriza lecturii acestei cărți scrise foarte bine. Descoperim cum mai toate femeile din înalta societate erau la fel ca soții lor, dornice să capteze atenția lui Hitler. Stăteau oarecum în umbră, nu aveau roluri oficiale în stat, dar erau la fel de antisemite și adepte ale ideologiei naziste.

Conducătorii naziști nu aveau voie să divorțeze și trebuiau să aibă mulți copii. Magda Goebbels și-a revendicat timp de mulți ani titlul de prima doamnă a Reichului: frumoasă și blondă, mamă a șase copii la fel de frumoși și blonzi, pe care i-a avut cu soțul ei infidel, ministrul propagandei naziste. Ar fi vrut să divorțeze, dar Hitler s-a opus.

Emmy, nevasta lui Goering, fostă actriță, se bucura de bogățiile incredibile acumulate de soțul ei din prada de război: moșii, castele, bijuterii, picturi, luate de la evrei trimiși în lagăre de exterminare. Și ea era o altă prima doamnă a Reichului. Dar a făcut greșeala de a o desconsidera pe Eva Braun, ceea ce a exclus-o din cercul apropiat al lui Hitler. În timp ce Anglia este bombardată, Rusia invadată, iar evreii uciși în lagăre, această protipendadă își vedea de rivalitățile ei mărunte. Margaret Himmler era într-o continuă competiție cu Lina Heydrich. Goering nu a fost un fustangiu ca Goebbels sau ca Heydrich, dar era mult mai bogat ca ei.

Este adevărat că nevestele liderilor naziști nu erau ținute la curent cu activitatea soților, dar toate dovezile erau în fața lor: colecții de artă jefuite, mobilier din piele umană, fructe și legume luate din grădinile lagărelor de concentrare, munți de caviar și de conserve, băuturi furate din crame celebre, deținuții care munceau aidoma sclavilor pe moșiile lor... Cele mai multe neveste au supraviețuit morții soților lor și au rămas naziste până au dat ortu' popii și ele. Dacă Lina Heydrich ar fi avut vreo funcție în stat, probabil că monstrul care i-a fost bărbat ar fi fost un mic copil pe lângă ea.

Cum au trecut toate aceste femei prin procesul de denazificare? Ei, asta vă las să aflați singuri...

O carte nemaipomenită, care se citește imediat!

„Gestapo”

„Gestapo” de Sven Hassel

Umor negru, situații tragi-comice, corupția de sus până jos, frica și șantajul, războiul văzut de acasă (de la Hamburg), prostituate, hoți și tâlhari, alcool în cantități industriale, slugărnicia față de șefi, denunțuri și execuții - iată decorul și atmosfera acestui roman de război. De această dată Sven Hassel și compania - Porta, Micuțul, Bătrânul și Legionarul - au de-a face cu Gestapo-ul. 

Locotenentul lor este arestat, anchetat și decapitat. Nu a contat că a luptat ca un profesionist în stepele rusești. Cine intră în malaxorul justiției naziste nu mai are nicio scăpare. O bătrână este și ea arestată după ce îi spune unei vecine că Hitler a fost un prost că a început războiul. La anchetă, în naivitatea ei vecină cu prostia, bătrâna îi va denunța pe toți cunoscuții ei nemulțumiți de naziști. Singura ei grijă este să nu-și piardă programarea la pedichiură! Evident, va fi condamnată și executată. 

Gardienii închisorii Gestapo-ului sunt niște bestii cu chip de om, aidoma șefilor lor. Lideri sau funcționari, toți sunt niște monștri preocupați de binele propriu. Sentimentele umane și empatia - s-au evaporat. Dreptatea o face - până la urmă - nu justiția, ci hazardul, pentru că toți călăii, cu mici excepții, vor sfârși prin a intra ei înșiși în malaxorul justiției naziste sau vor fi uciși de proprii lor camarazi sau subalterni.

„Blindatele morții”

„Blindatele morții” de Sven Hassel

Sven Hassel era foarte popular în anii '70 și '80. Romanele lui ne propuneau perspectiva germană a celui de-Al Doilea Război Mondial, ceea ce era ceva absolut inedit pentru noi, plictisiți de cărțile și filmele rusești de război despre drăguții de soldați ruși versus bestiile naziste. Filmele americane erau mult mai atractive, dar războiul era redat tot prin prisma aliaților. Văd că acum Sven Hassel este din nou la modă, romanele lui fiind cu atât mai credibile cu cât războiul dus de ruși în Ucraina pare să fie scos direct din paginile romanelor sale.

În filmul „Pasărea albastră” este un moment în care Mytil și Tyltil cotrobăie prin „Castelul nopții” și deschid o ușa din spatele căreia dau să iasă toate ororile tuturor războaielor duse de omenire. Cu greu reușesc cei doi să închidă ușa la loc, răsuflând ușurați, și ei și noi, spectatorii. „Blindatele morții” este o astfel de ușă prin care ies rând pe rând toate atrocitățile, ororile și brutalitățile ultimului război mondial. Inimaginabilul ni se dezvăluie în toată hidoșenia lui. Crimele de război sunt comise de ambele părți, ruși sau germani deopotrivă.

Trimiși pe frontul de est, unde speranța de viață se măsoară în săptămâni, Sven Hassel și tovarășii săi - Porta, Micuțul, Bătrânul și Legionarul - luptă până la capăt, dar nu pentru Germania și nici pentru Hitler, ci pentru a supraviețui. Umorul negru se împletește cu scenele sumbre în această frescă de coșmar a războiului văzut de la firul ierbii. „Blindatele morții” este o descriere pe cât de brutală, pe atât de captivantă a dezumanizării provocate de război, într-o cheie pe care, de regulă, cărțile de istorie o lasă deoparte.

„Războiul regilor”

„Războiul regilor” de Theo Aronson

1910: toți conducătorii țărilor europene vin la Londra, la înmormântarea regelui Angliei. Cu câteva excepții - cea mai notabilă fiind Republica Franceză - toată Europa este condusă de prinți, regi sau împărați și aproape toți sunt rude și nepoți ai reginei Victoria. Trei imperii domină continentul: Germania, Austro-Ungaria și Rusia. Imperiul Otoman este o palidă umbră a ceea ce fusese în secolele anterioare, în timp ce Anglia se află la apogeul puterii sale coloniale. Mai toți monarhii europeni conduc în virtutea unei constituții, unii având puteri nelimitate, alții având doar un rol decorativ. Oricum ar fi fost, cei mai mulți consideră că Europa este o afacere de familie și că treburile statului sunt ocupația lor exclusivă, ca unși ai lui Dumnezeu.

1914: moștenitorul tronului austro-ungar este asasinat la Sarajevo și începe Primul Război Mondial. Legăturile de rudenie ale monarhilor europeni nu mai contează. Unchi, veri, frați, nepoți - cu toții se trezesc făcând parte din tabere adverse, devenind dușmani neîmpăcați. Îi vedem rând pe rând cum se comportă în vâltoarea unor evenimente epocale. Țarul Rusiei este un om slab și rupt de realitate, împăratul Austro-Ungariei este rigid și rămas într-un alt secol, kaizerul Germaniei este megaloman și neserios, țarul Bulgariei este un lăudăros efeminat, regele Greciei este un monument de încăpățânare, regele Italiei pe cât este de mic de statură, pe atât este de mare în acțiunile lui, modestul rege al Belgiei este un simbol pentru poporului său, iar regele României își demonstrează loialitatea, luptând împotriva țării sale natale, Germania. Pragmaticul rege al Angliei schimbă numele dinastiei sale pentru a șterge orice rezonanțe germanice. Regele Spaniei este neutru, însă regele Serbiei luptă cot la cot cu soldații săi. Până și Franța recurge la membrii dinastiei de Bourbon pentru a îi folosi în diverse acțiuni diplomatice. Dar mai contează capetele încoronate? Mai pot ele schimba soarta lumii?

1918: la terminarea războiului fața Europei s-a schimbat complet și o nouă putere mondială s-a afirmat: S.U.A. Țarul Rusiei abdică și este omorât de bolșevici, ultimul împărat al Austro-Ungariei nu mai are peste ce se domnească și pleacă în exil în Elveția, iar kaiserul Wilhelm este abdicat, că să zicem așa, și primește azil în Olanda. Tratatul de la Versailles trasează granițele noii Europe și ia ființă Liga Națiunilor. Peste câțiva ani, în locul vechilor monarhi autocrați sau absolutiști, în Europa aveau să apară dictatorii: Musolini, Stalin, Hitler... Liga Națiunilor fusese o iluzie și s-a dovedit că Europa națiunilor nu-și trasase definitiv granițele.

Intrigi, suspans, anecdote, secrete bine ascunse, prietenii, resentimente, sacrificii - toate acestea dau farmec acestei saga despre destinul monarhiilor și rolul lor în devenirea Europei așa cum o știm azi.

„Adversarul” (2002)

„Adversarul” de Nicole Garcia

Cine vrea să vadă un film la care să se distreze sau să se simtă cât de cât bine, trebuie să evite „Adversarul”. Povestea pare exagerată, dacă nu chiar imposibilă: un individ care minte timp de optsprezece ani, spunându-le tuturor că este medic, dar care în realitate își petrece zilele fără să facă nimic.

Și totuși, de această dată viața chiar bate filmul! Această grozăvie s-a petrecut cu adevărat! În 1993, un medic francez şi-a omorât soţia, cei doi copii şi proprii părinţi, iar apoi a încercat să se sinucidă. S-a dovedit că nu era medic aşa cum pretindea şi că își minţise familia, prietenii și cunoscuții de mai bine de optsprezece ani. Pe cale de a fi descoperit, individul i-a omorât pe toți cei pe care pretindea că-i iubește, nesuportând ideea că va fi dat de gol în fața lor. A fost condamnat la închisoare pe viaţă.

Pentru francezi, subiectul filmului era arhicunoscut, așa că regizoarea Nicole Garcia trebuia să vină cu ceva nou ca să suplinească lipsa tensiunii și a surprizei. Pentru unul ca mine, care habar n-aveam de ceea ce se întâmplase în Franța, au existat și tensiunea și surpriza. Dar nu acestea sunt atuurile filmului. Regizoarea încearcă să ne facă să înțelegem imposibilul: ce a fost în mintea criminalului. Și cred că pe parcursul filmului ne dăm seama cum un tată și un soț iubitor și-a construit o viață iluzorie, un statut bazat pe o minciună continuă care a dus la tragedia din final. Fiecare dintre noi a cochetat la un moment dat cu minciuna sau și-a creat diverse fantezii. Dar, din fericire, cei mai mulți dintre noi ne-am oprit la timp!

Daniel Auteuil este formidabil în rolul acestui individ inodor și incolor care trăiește cu frica de a nu fi prins, alunecând încet spre abisul care-l va transforma în criminal. De la prima minciună s-a adâncit atât pe sine, cât și pe ceilalți într-o cascadă de minciuni din care nu a mai putut scăpa. Dimineață după dimineață, optsprezece ani la rând, a pretins că pleacă „la serviciu”, oprindu-se de fapt prin diverse parcări sau camere de hotel, așteptând în singurătate... să treacă timpul. A luat banii părinților, ai socrilor sau ai prietenilor pretinzând că îi investește cu dobânzi mari, în fapt folosindu-i ca să-și finanțeze traiul și să cumpere lucruri scumpe.

Până la urmă, acest film este un fel de jurnal al unei tragedii amare, de neînțeles pentru un om normal. Un film frumos despre tot ce poate fi mai urât pe lumea asta!

„Homarul” (2015)

„Homarul” de Yorgos Lanthimos

Înainte de „The Lobster” am văzut „Dogtooth”, regizat de același Yorgos Lanthimos. Amândouă filmele au aceeași atmosferă bizară și stranie de „cum ar fi să ajungem să trăim așa ceva”, amândouă propun aceeași viziune: un regim totalitar care sufocă libertatea individului de a alege cum să-și trăiască viața.

Este clar că putem înțelege o astfel de abordare, mulți dintre noi am trăit ani buni într-un regim dictatorial. În „Homarul” avem următoarea poveste: într-un oraș oarecare dintr-o țară oarecare, oamenii nu au voie să fie singuri! Cine nu trăiește într-un cuplu, este dus într-un spa de recuperare, unde are la dispoziție un număr de zile pentru a se îndrăgosti pe bune și de a se reintegra, astfel, într-un cuplu. Dacă nu reușește, individul va fi transformat într-un animal - iar de această dată, chiar i se dă dreptul să aleagă: poate fi transformat în ce animal dorește! Ca în orice dictatură, există și rezistența, cealaltă lume, în cazul de față: lumea singuraticilor. Numai că și această așa zisă lume liberă este tot o dictatură! Singuraticii n-au voie să se îndrăgostească, n-au voie să formeze un cuplu dacă doresc...

Regizorul grec pare că vrea să ne spună că nu există scăpare, că nu există libertate, nu există lumi în antiteză. Regimurile pot să fie diferite și se pot numi oricum, dar în oricare regim ar trăi, individul sfârșește prin a fi strivit de societate. Nu cred că un astfel de film va avea succes la public, și nici cei care l-au văzut nu cred că vor dori să îl mai revadă. Este un film mult prea sumbru. Sfârșitul este dramatic, în ideea că abia atunci Colin Farrell are cu adevărat libertatea de a alege. Dar cu ce sacrificiu? Gustul libertății este prea amar. Poate că așa se și explică succesul dictaturilor.

Elizabeth Taylor. Cleopatra, ultima regină

Elizabeth Taylor. Cleopatra, ultima regină

”Elizabeth Taylor, femeia care mănâncă cu poftă, bea, râde, înjură, își schimbă soții sau își cumpără diamante la kilogram, este o personalitate la scară mare. Ca vedetă, ea nu are, spre deosebire de Greta Garbo, Marlene Dietrich sau Katherine Hepburn, nici o ambiguitate sexuală în persoana ei. Ea este pamânteană și senzuală, pasională și puternică, și totuși tandră și empatică.”

Camille Paglia

https://www.editurauniversitara.ro/timp-liber/elizabeth-taylor-cleopatra-ultima-regina.html

Elizabeth Taylor - Cleopatra, ultima regină

Elizabeth Taylor - Cleopatra, ultima regină

Ce cărți mai scriem: „Elizabeth Taylor - Cleopatra, ultima regină”. În librarii... de Florii!

 

„Slujitorul poporului” (2015)

„Slujitorul poporului” (2015)

Azi, când știm că a ajuns președinte, serialul în care Zelenski joacă rolul unui președinte pare oarecum suprarealist. Lansat pentru prima dată în 2015, „Slujitorul poporului” a avut un succes uriaș în Ucraina. Patru ani mai târziu, Zelenski avea să fie ales cu adevărat președinte al Ucrainei. Viața bate filmul sau filmul bate viața?

Filmul te prinde din primele secunde și ca român ești surprins de cât de mult seamănă moravurile lor politice cu ale noastre: corupția, șpaga, oligarhii, nepotismul, lipsa autostrăzilor, bogații devin și mai bogați pe măsură ce săracii rămân și mai săraci... Totul este spus cu autoironie, la unele scene savuroase râzi cu lacrimi, dar de cele mai multe ori privești cu uimire crescândă o poveste cât se poate de credibilă și de universală.

Sunt câteva scene de un comic nebun. La un moment dat președintele este sunat de Angela Merkel ca să îl felicite că țara lui a fost acceptată în Uniunea Europeană! Dar după câteva secunde, Merkel se dezmeticește: „am încurcat țările, eu voiam să sun în Muntenegru, scuze!” Iar glumele cu Vladimir Putin sunt cele mai reușite!

Așadar, un profesor de istorie devine brusc președinte al Ucrainei, după ce un videoclip în care își strigă furia împotriva corupției devine viral pe internet. Evident, profesorul nostru este fată mare în politică și îi aduce în guvern pe fosta sa nevastă și pe câțiva buni prieteni în care are încredere și cu care va încerca să aducă mult așteptatele reforme în Ucraina și să îi prindă pe corupți.

Președintele din film este un om modest, accesibil tuturor, divorțat, care încă locuiește cu părinții. Unii ar putea spune că înainte de a deveni președinte, profesorul nostru era ratatul perfect. Totuși, filmul nu este doar despre el. Vedem și poveștile prietenilor lui, redate cu același umor. „Slujitorul poporului” pare să întruchipeze speranțele și fricile unei întregi națiuni. Acest film spune lucrurilor pe nume!

Prima serie are 23 de episoade și începe și se sfârșește cu întâlnirea a trei oligarhi care își împart între ei toată Ucraina. Deciși să simtă niște adrenalină, cei trei lasă alegerile să curgă liber și așa ajunge profesorul nostru președinte: democrația a funcționat! La sfârșit, pe măsură ce președintele începe să aibă succes, cei trei își fac bagajele și se pregătesc să se pună la adăpost în Monte Carlo. Vă sună cunoscut?

Spuneam că filmul pare suprarealist. După ce termini un episod, dai televizorul pe știri ca să vezi ce se mai întâmplă la Kiev, mai este Zelenski președinte, au învins rușii, a căzut Putin?...

Cat despre Zelenski... abia acum, în viața reală, își joacă cu adevărat rolul vieții!