duminică, 28 ianuarie 2024

Gran Canaria și Tenerife (ianuarie 2014)


Ce-am făcut în cea mai recentă vacanță? Păi... am zis că ianuarie este cea mai bună lună de plecat din România încotro vezi cu ochii, iar ochii mei au văzut Insulele Canare!

Așa că am ajuns cu avionul în Tenerife și cu feribotul în Gran Canaria. Vremea a fost ca vara - între 23 și 27 de grade Celsius! Evident, m-am întors într-un București înzăpezit și cu o temperatură maximă de minus 3 grade... Asta e, totul se plătește!

Și chiar trebuia să plătesc, pentru că, de exemplu, în prima seară, în Tenerife, sărbătoarea bahică a fost - ca să folosesc un blând eufemism - cam excesivă, așa că a doua zi nu a reușit să mai dea nimeni de mine până spre prânz... În fine, detalii! Să nu insistăm.

Surpriza acestei vacanțe a fost Gran Canaria, insula pe care îmi doream s-o văd de ani de zile. Și nu am fost deloc dezamăgit! Am văzut aproape tot ce era omenește posibil în intervalul de timp avut la dispoziție. 

După ce feribotul ne-a lăsat la Agaete - undeva în nord-vestul insulei - am mers cu automobilul pe autostradă de-a lungul coastei, pe la nord și apoi pe la est, până am ajuns în sud la Maspalomas, cea mai căutată destinație de plajă din Gran Canaria, locul unde se află și celebrele dune de nisip. Aici trebuia să ne și cazăm, dar mai întâi am zis să vedem și ce se află mai departe pe coasta de sud a insulei. 

A fost magnific! Am mers până la Puerto de Mogan și apoi înapoi spre Maspalomas, făcând câte o oprire obligatorie prin mai toate stațiunile. Dacă spre Maspalomas țărmul mării este plat și toate stațiunile de aici sunt răsfirate, largi, spațioase, în partea dinspre Puerto de Mogan și Puerto Rico, coasta este abruptă și orășelele sunt cățărate în amfiteatru pe munte. Zici că ești pe Coasta Amalfitană. E frumos, e nemaipomenit de atractiv. Am văzut sute de turiști nemți și englezi - și tineri și bătrâni - veniți să se bucure de aceste priveliști care-ți taie răsuflarea. 

Spre seară am avut timp să ne plimbam prin Maspalomas și să mergem și la un restaurant unde, timp de 45 de minute, două fete ne-au cântat melodii din repertoriul Abba! Una dintre ele era româncă de-a noastră! Când și-au terminat recitalul, românca a trecut pe la masa noastră să ne salute, iar eu m-am gândit să-i fac un compliment. I-am spus că am acasă nouă discuri cu Abba, iar ea mi-a răspuns că nu-i place Abba deloc! Ei, ce ziceți, luați-o pe-asta! 

Noaptea e-o nebunie în Maspalomas. Dacă ai sub 40 de ani, garantat vei sta treaz până dimineața. Nu e cazul... 

Însă de-a doua zi aveam să schimb peisajul, iar splendorile aveau să fie cu mult mai spectaculoase!

Și totuși, înainte de-a schimba complet peisajul, aș mai zăbovi puțin în sudul insulei Gran Canaria... Cunoscătorii spun că Maspalomas s-ar asemăna cu Palm Springs sau cu Palm Beach, pentru că deși este o stațiune turistică - cea mai mare stațiune din Insulele Canare! - infrastructura sa este aidoma unui mare oraș: străzi, alei și trotuare accesibile și celor cu dizabilități, transport urban diversificat, cabinete medicale și clinici private, spitale, școli în limbile spaniolă, engleză și suedeză, mari centre comerciale, cazinouri, terenuri de golf, centre sportive și parcuri tematice, universitate, hoteluri, restaurante, grădină botanică, ziar în limba engleză, cartiere pentru localnici, magazine de toate felurile... Aici vezi, de regulă, suedezi, norvegieni, finlandezi, nemți și englezi. Autocarele cu turiști veneau ca pe bandă rulantă în ianuarie! 

Există puține șanse să vrei să dormi noaptea când știi că în fiecare seară fie sunt concursuri de karaoke, fie cântăreți sau trupe cântă muzică live în toate barurile și restaurantele.

Gran Canaria se află la doar 144 de kilometri depărtare de continentul african, așa că nu-i de mirare că vântul a putut aduce nisip din vestul Africii, formând un deșert de aproximativ 400 de hectare cu spectaculoase dune aurii, un mini deșert între oraș și ocean, înconjurat de hoteluri și terenuri de golf. Deși deșertul este o rezervație naturală, ai voie să te plimbi printre dunele care se întind pe o distanță de câțiva kilometri. Noi am ajuns la dune după prânz, dar dacă am fi dispus de mai mult timp, probabil că ar fi fost o experiență să vedem apusul soarelui printre dune.

Superbă este și partea vestică a coastei sudice - cu plajele din Puerto de Mogan, Taurito, Puerto Rico sau Balito - unde munții se prăvălesc în mare și peisajele sunt magnifice. Cândva, demult, Puerto de Mogan era un sat pescăresc care - între timp - a devenit ceea ce este azi, adică o stațiune turistică multicoloră, cu străduțe pitorești, cu case albe încărcate de flori luxuriante, cu balcoane și curți interioare. Plaja este amplasată într-un golf cu apă liniștită și limpede. Din port poți lua oricând un vapor pentru a merge în largul oceanului, ca să vezi delfini și balene. Iarna poți prinde o temperatură de 30 de grade Celsius. Noi am prins doar 27!

La 12 km nord de Maspalomas se află una dintre cele mai mari atracții ale insulei: Palmitos Park, o oază subtropicală care cuprinde o grădină botanică, o grădină zoologică, un delfinarium, un aquarium, un parc de fluturi, o seră de orhidee, restaurante și terase. Am ratat-o, dar o pun pe listă pentru o vizită ulterioară... Noi am plecat spre nord, dar via Fataga spre Pico de las Nieves (Vârful cu Zăpadă, cel mai înalt vârf al insulei, 1.949 m). La doar câțiva kilometri depărtare de Maspalomas peisajul s-a schimbat dramatic lăsându-ne cu gura căscată și răsuflarea tăiată!

Din sud, din Maspalomas, de lângă Playa del Ingles, am pornit de dimineață spre centrul insulei, cu gândul să vedem cel mai înalt vârf din Gran Canaria, Pico de las Nieves. După vreo doi kilometri eram parcă în alt film. În spate se zărea încă oceanul. În schimb, în fața noastră începea un peisaj desprins parcă din Vestul Sălbatic, cu versanți înalți și stânci masive, cu serpentine și văi adânci. Am văzut palmieri sălbatici și câteva oaze care arătau precum jungla. Am trecut și pe lângă un parc unde te puteai plimba cu cămila. După cam 10 kilometri am oprit la primul mirador ieșit în cale (mirador: așa numesc spaniolii punctele de observație, e ceea ce noi am spune belvedere, adică o platformă de unde se poate admira o priveliște). 

Am plecat mai departe încă 9 kilometri până la Fataga. Din piațeta de pe marginea drumului, unde se află și biserica, pornește o alee pietruită din care se desprind alte alei înguste și întortocheate până jos în vale. N-ai cum să te rătăcești, satul e micuț, casele sunt toate scunde, ridicate din blocuri mari de piatră acoperite parțial cu zidărie albă – totul este fermecător. Obloanele ferestrelor sunt din lemn maroniu, iar acoperișurile din șindrilă cărămizie. Este o sărbătoare a văzului.

Dacă din Fataga am fi mers mai departe spre vest, spre Tejeda, am fi ajuns într-un mare parc - intrat în patrimoniul UNESCO - un complex cultural, etnografic, istoric și arheologic, format din munți considerați a fi sacri, o zonă care abundă în monumente geologice, sanctuare, peșteri și sit-uri arheologice. Ne-ar fi trebuit câteva zile ca să explorăm acele peisaje magnifice. Rămâne pe altădată...

Noi ne-am ținut de ce ne-am propus: să urcăm mai sus, spre Pico de las Nieves. Dar mai întâi am dat peste Roque Nublo, o stâncă imensă, un monolit vulcanic înalt de 70 de metri, un simbol al Gran Canariei. Am parcat acolo unde parchează toată lumea (la Apparcamiento de la Degollada) și am savurat priveliștea. Eram la 1.813 metri deasupra nivelului mării și puteam sta foarte bine în tricou.

Am pornit mai departe spre Pico de las Nieves, dar... ghinion! Chiar în acele momente se filma un film artistic și accesul era interzis! Rămâne și-ăsta pe-altădată, nu? Ne-am îndreptat spre est, pentru a coborî în La Garita și serpentinele ne-au purtat pe lângă o mulțime de păduri de pin și locuri amenajate pentru picnic sau grătare. Am trecut prin câteva orășele cochete - San Mateo și Santa Brigida - a căror infrastructură mi s-a părut ireproșabilă. 

Tot coborând spre est, și peisajul și vremea s-au schimbat. Terenul a devenit asemănător celui din Tenerife, cu vegetație mai densă, cu terasamente și multe sate. În față noastră, mult sub noi, norii ne așteptau liniștiți, promițându-ne o ploaie consistentă. 

Pentru mine, totul era clar: această insulă mă vrăjise definitiv!

Am trecut de ploaia care ne aștepta mai jos și am ieșit din șoseaua șerpuită în autostrada de pe coasta de est. Am lăsat munții în spate și - cu Oceanul Atlantic pe stânga - am coborât în sud până la „El Bufadero de la Garita”. Stațiunea La Garita este practic cartierul de la țărmul mării al celui de-al doilea cel mai mare oraș din Gran Canaria: Telde.

În La Garita totul mi s-a părut nou și proaspăt construit, cu multe vile încă nerecepționate, adică nedate în folosință vreau să zic... probabil că multitudinea de case de aici este atât pentru cei care muncesc și trăiesc în Gran Canaria, cât și pentru viitorii turiști... Una peste alta, cam pustiu pe-aici! Însă noi am venit aici ca să vedem cu ochii noștri faimoasa groapă naturală creată de lava vulcanului în ocean, căreia i se spune „El Bufadero” - eu aș asemăna-o cu un fel de gheizer natural de apă, pentru că groapa se umple cu apă adusă de valurile oceanului, vântul puternic izbește apa de stânci și apoi apa iese în sus cu putere, asemenea unui gheizer. Este încă un spectacol fascinant oferit de acest minicontinent în sine, cum i se mai spune Gran Canariei.

De aici și până în nord, în apropiere de Las Palmas, adică de-a lungul a vreo 20 de kilometri, sunt numai centre comerciale. Este raiul împătimiților de shopping: you name it, you have it! Noi am ales să mergem la Outlet-ul Las Terrazas, unde chiar am cumpărat câte ceva, la un preț mult mai mic decât în mall-uri, de exemplu. 

După ce-am terminat cu shopping-ul am pornit spre cel mai mare oraș din Insulele Canare, spre Las Palmas de Gran Canaria, orașul în care Columb a făcut ultima oprire înainte de a descoperi America! Aveam să văd, în sfârșit, un oraș despre care citisem atâtea lucruri. În fond, Las Palmas este unul dintre cele mai mari porturi ale Spaniei! Am aplicat rețeta mea de succes: am uitat tot ce știam despre Las Palmas, pentru a putea savura noutatea și a nu avea cumva vreo dezamăgire. 

Am ajuns aproape de înserat și, după ce ne-am cazat în apropiere de Parque del Estadio Insular (adică în buricul târgului), am pornit pe jos spre Piața Spaniei și mai departe spre faimoasa Playa de Las Canteras, o plajă lungă de 3 kilometri, animată și ziua și noaptea, cu o faleză plină de baruri, restaurante, terase, magazine și hoteluri. Este atât de aproape de oraș - dar ce spun eu? - este chiar în oraș, încât oricând poți evada în acest loc în care vremea este frumoasă și rămâne așa pe tot parcursul anului. Mâine va trebui să revenim pe ziuă aici. Și va trebui să vedem și centrul vechi, să mergem și la Poema del Mar, să vizităm și casa lui Columb, să mergem și pe la terase și restaurante... Să vedem și Catedrala! Când le vom face pe toate astea, nu știu!

Las Palmas de Gran Canaria: o splendoare de oraș, înconjurat la vest, nord și est de Oceanul Atlantic, un paradis în care este veșnic vară, o aglomerație urbană care s-a extins pe această peninsulă dinspre nordul Gran Canariei și care dispune de toate atributele unui mare oraș occidental: infrastructură țiplă, blocuri înalte și super-moderne, dar și arhitectură colonială și exotică, tuneluri, piațete, străzi pietonale, parcuri, spitale, magazine, restaurante și pub-uri, hoteluri, muzee, transport urban de calitate - am înțeles că vor construi un tren de mare viteză între Las Palmas și Maspalomas - plus un port imens în est și un paseo superb în vest. Am străbătut pe jos bulevardele animate și colorate în formă de tablă de șah din orașul nou, având în stânga noastră autostrada, portul cu nave uriașe de croazieră și oceanul albastru.

Am ajuns, desigur, și pe Triana, un bulevard pietonal pe care găsești nenumărate magazine de lux și brand-uri din toată lumea, restaurante, teatre și muzee. Clădirile au fațade colorate, decorate în stil Art Nouveau, cu uși masive și ferestre din lemn. Abia după acest bulevard animat începe centrul vechi - Vegueta, cum i se mai spune - unde străzile sunt întortocheate și înguste, însă deosebit de frumoase. Pe neașteptate, am pătruns în Plaza Santa Ana, un punct central al orașului, unde au loc spectacole și concerte și în care se află cele mai marcante clădiri din Las Palmas: majestuoasa Catedrală a Insulelor Canare; în partea opusă: Primăria orașului, iar pe laterale: Palatul Arhivelor Istorice Provinciale și Palatul Diocezei Canarelor.

Este o plăcere să stai să bei o cafea sau un prosecco în această piață străjuită de palmieri și să admiri mulțimea imensă de turiști. Clădirile care mărginesc piața au o puternică amprentă colonială și exotică. În fața Catedralei stau de pază 7 statui ale unor câini - vopsiți în culoarea verde - fiecare reprezentând câte o insula din arhipelag. Evident că am intrat în Catedralâ - mi-a plăcut enorm! Liftul ne-a dus și deasupra, în turn, de unde se poate vedea cu adevărat cât de frumos este orașul.

Am lăsat în spate Catedrala, am străbătut piața înspre Primărie și imediat la stânga am dat peste o altă piațetă: Espirito Santo, o zonă cu case super elegante și cu un părculeț cu o fântână acoperită cu un dom din piatră, flancată de niște arbori care simbolizează frăția dintre Insulele Canare și America. La depărtare de vreo două străduțe am dat peste o altă piață, puțin mai măricică, în mijlocul căreia se află o fântână din secolul al XVIII-lea. 

Cu mare neîncredere am intrat în „Casa lui Cristofor Columb”, un muzeu care, până la urmă, s-a dovedit a fi foarte frumos. În această clădire veche de peste 500 de ani a locuit Columb atunci când s-a oprit în drum către America. Sălile muzeului expun rând pe rând, machete ale navelor lui Columb, hărți, testamentul lui Columb, istoria Gran Canariei și legătura dintre Insulele Canare și Americi, picturi din epoca lui Columb și fotografii care redau istoria orașului Las Palmas. Clădirea se află chiar în spatele Catedralei, într-o mică piață cu fântână, înconjurată de câteva mici terase.

Ne-am oprit să mâncăm unde mănâncă și spaniolii, pe o pietonală de lângă piața agro-alimentară din centrul vechi. Și apoi ne-am dus spre Playa de las Canteras, să ne bucurăm de plajă, soare și muzică. Aici vin și localnicii și turiștii, pentru că este una dintre cele mai frumoase și bine amenajate plaje urbane din Europa. Am zis Europa? Păi, da, pentru că deși ne aflăm la mama naibii undeva în Atlantic aproape de țărmul african, aici este, totuși, Europa, adică U.E.!

Am lăsat pe ultima zi vizita la Poema del Mar, faimosul acvariu care combină natura cu tehnologia pentru a crea magie. Văzusem Loro Park din Tenerife și nu-mi imaginam ce-ar putea oferi acest acvariu în plus. Ne-am lăsat mașina în parcarea din apropiere, apoi ne-am dus la casa de bilete și dezamăgirea a început să-mi dea târcoale. Mi se părea că de-afară este prea mic ca să cred că înăuntru ar fi ceva epic, de anvergură. Chiar și după ce am intrat, scepticismul nu mi-a dispărut complet. Itinerarul este împărțit în trei zone distincte: „jungla”, „recifii de corali” și „adâncul oceanelor”.

Am admirat jungla cu ferigi, palmieri, crocodili, broaște țestoase, iguane, piranha, amfibieni și nenumărate alte specii de pești și abia când am ajuns în zona recifilor am început să simt farmecul și unicitatea acestui loc. În deplin întuneric vezi deoadată un cilindru gigantic - luminat feeric - care conține peste 400.000 de litri de apă, în interiorul căruia peștii înoată deasupra unui câmp de corali. Bref, lovitura de grație, ca să zic așa, o vei primi în zona denumită adâncul oceanelor, unde poți vedea rechini, meduze, pești colorați, pisici de mare... Și, la un moment dat, nimerești într-o sală ca de cinema cu ecran panoramic: ei bine, acel ecran panoramic este un acvariu, ecranul este de fapt cea mai mare fereastră curbată construită vreodată, de peste 140 de tone greutate, 36 de metri lungime și 7 metri înălțime - de aici și aparența de ecran de cinema! Este o adevărată minune a tehnologiei și a naturii. Rămâi mut în fața acestei frumuseți nemaivăzute.

Ați citit „20.000 de leghe sub mări”? Ați visat la ceea ce putea vedea căpitanul Nemo în adâncul oceanelor? Aici este răspunsul. Este magie pură, este magnific, este ca și cum ai asista la un spectacol fastuos de operă, în care baletul este jucat de creaturile fantastice din adâncul oceanelor. Acum, după ce l-am văzut, pot să depun mărturie că Poema del Mar este un must see. Este cireașa de pe tort. Este cel mai spectaculos acvariu din toată Europa!

Acum, după ce am vizitat cele două insule care își împart supremația Canarelor - Las Palmas de Gran Canaria și Santa Cruz de Tenerife sunt amândouă capitale ale arhipelagului - n-aș putea spune care este cea mai frumoasă sau cea mai atractivă.

Gran Canaria este un veritabil minicontinent, cu baruri animate pe Playa de las Canteras din capitala Las Palmas, cu dune de nisip auriu în sud și cu trasee amețitoare șerpuind printre munții vulcanici. În adâncul insulei, departe de țărmuri, sunt sate și ferme ascunse în peisajul luxuriant, crame cu vinuri locale, plantații de banane, ba chiar și o plantație de cafea, singura din Europa. În Gran Canaria ploaia este destul de rară, dar localnicii din Firgas - un orășel vechi de peste 500 de ani - au inventat un sistem de irigare unic: o cascadă care curge pe o stradă din inima orașului! Munții abrupți și câmpurile de lavă care seamănă cu niște lacuri pietrificate au dat naștere unor drumuri cu nenumărate serpentine. Este, probabil, o senzație nemaipomenită să stai sus pe Pico de las Nieves, cel mai înalt vârf al insulei, și să admiri priveliștea Atlanticului. Peisajul din interiorul insulei este extraordinar, însă cei mai mulți turiști se îngrămădesc pe coastă, pe plajele de nisip, unde vara nu se termină niciodată și distracția este non-stop.

Despre Tenerife se spune că este insula primăverii eterne, cu vreme bună pe tot parcursul anului. De-a lungul coastelor sale au apărut peste tot stațiuni moderne și multicolore unde te poți relaxa la soare, însă interiorul vulcanic al insulei, văile adânci și muntele Teide, înaltul vârf vulcanic de peste 3.700 de metri care domină insula și este vizibil din orice loc te-ai afla, oferă trasee extraordinare pentru drumeții. N-am cum să uit excursia pe care am făcut-o pe Teide, cu peisajele care se schimbă pe măsură ce urci în înălțime, trecând de la vegetația luxuriantă și pădurile generoase, la peisajele desprinse parcă de pe planeta Marte! Cei care nu vor să se aventureze în munți, au parte de diverse festivități care umplu străzile orașelor lună de lună, creând o atmosferă de carnaval care pare să nu se termine niciodată. Infrastructura de pe Tenerife este ireproșabilă și poate că asta este ceea ce m-a impresionat cel mai mult, atât în Gran Canaria, cât și în Tenerife. Plus faptul că și persoanele cu dizabilități și cei aflați în căruciore cu rotile pot ajunge oriunde și-ar dori! Și m-a mai impresionat ceva, în ambele insule: grija pentru copii, atenția cu care este crescută generația de mâine!

Pentru unii Tenerife este cea mai atractivă: până și Elizabeth Taylor și-a cumpărat aici o casă și o plantație de banane! Însă mie parcă mi-a plăcut mai mult Gran Canaria. Sau poate doar mi se pare că mi-a plăcut mai mult... E clar că trebuie să mai vin de vreo câteva ori, ca să-mi dau seama, nu?

Evident, simt nevoia să pun și un disclaimer: fără prietenii mei din Tenerife (aceiași ca și de la București!), n-aș fi avut posibilitatea să văd și să înțeleg atât de multe!

sâmbătă, 27 ianuarie 2024

Franța - Paris, Bretania și Normandia (octombrie 2013)


Cine nu și-a dorit să ajungă la Mont Saint-Michel? Că este în Bretania sau în Normandia este un lucru mai puțin important pentru turistul de rând. Cert este că această minune aflată în Golful Saint Malo, în timpul fluxului este insulă, iar în timpul refluxului devine peninsulă! Străduțele din Mont Saint-Michel sunt înguste, aglomerate, animate și pline de restaurante și magazine. Există chiar și hoteluri. Oricat ar fi de bizar, Mont Saint-Michel este și în ziua de azi locuit: este un sat care are 33 de locuitori! Nu o să plictisesc pe nimeni cu detalii inutile, țin doar să spun că anual vin aici peste 3 milioane de turiști care dau 11 euro pe bilet. În mod garantat, dezamăgiți vor fi doar cârcotașii. Pentru mine a fost un vis devenit realitate.

După Mont Saint-Michel, hazardul m-a adus și la Dinard, un orășel de aproape 10.000 de locuitori, aflat pe Coasta de Smarald a Bretaniei. Absolut tot ce vezi și-a păstrat șarmul de „La Belle Epoque”. Abundența plajelor fine și vremea constant însorită l-au făcut destinația ideală pentru cei cu bani și gusturi rafinate, de la vedete de cinema, muzicieni, pictori și scriitori până la regi și politicieni. Bref - dacă punga îți permite, aici e locul! 

Aeroportul se află la aproximativ 4 km mai la sud. Dinard-ul nu prea are viață de noapte, dar compensează cu un faimos festival de film, cu multe baruri și restaurante de lux, cu cazinouri și un centru expozițional. În plus, cei care chiar doresc să petreacă noaptea, pot lua o șalupă cu care să traverseze Estuarul Rance până în Saint Malo. 

De această dată am zis să nu mai stau doar la hoteluri de 5* (glumesc, evident...), așa că m-am cazat într-o casă obișnuită, plină de mobilă vintage. Concluzia: e loc și pentru cei cu bani mai puțini. Vei găsi destule magazine și terase care nu te vor falimenta!

Operațiunea Overlord sau Ziua Z au fost nume de cod pentru debarcarea anglo-americană din Normandia din 6 iunie 1944 și indiferent cum i-am spune, gigantica operațiune militară a fost subiectul a nenumărate cărți și filme și a stârnit imaginația și curiozitatea multora dintre noi. Plaja Omaha este una dintre cele cinci plaje din Normandia folosite pentru debarcare, celelalte patru fiind: Utah, Gold, Sword și Juno. Toate la un loc adună milioane de turișți anual, atrași fie de istorie, fie pur și simplu de posibilitatea de a-și face vacanța chiar în aceste locuri istorice: sunt hoteluri și campinguri peste tot. Am văzut nenumărați turiști pe biciclete sau în jeep-uri americane din timpul războiului.

Am ajuns la Saint-Laurent-sur Mer, adică chiar la mijlocul plajei Omaha, cea mai mare dintre cele cinci plaje, lungă cât vezi cu ochii, adică de aproape 10 kilometri. Lățimea este impresionantă în timpul refluxului. Pe plaja Omaha, care era cea mai puternic fortificată plajă și unde erau cele mai bune trupe germane, au debarcat americanii. La numai zece minute după debarcare, primele companii au fost decimate, practic toți ofițerii și subofițerii fiind uciși sau răniți. În primele ore ale atacului au căzut la datorie peste 2.400 de soldați americani. În cele din urmă, americanii și-au făcut curaj și au reușit să cucerească plaja. În memoria lor, a fost ridicat aici un monument care se numește chiar așa, Les Braves!

Locul este în aceeași măsură superb și dramatic și poate transmite ceva până și celor care habar n-au despre ce s-a întâmplat aici. Eu am parcurs toată zona până la Arromanches-les-Bains, trecând prin satele Colleville-sur-Mer, Aure-sur-Mer, Longues-sur-Mer, Tracy-sur-Mer și am vizitat câmpurile cu cazematele și tunurile folosite de germani, fortificații care formau Zidul Atlanticului. Sigur, cine are timp ar trebui să viziteze și Muzeul Memorial Omaha Beach, Muzeul Overlord și Cimitirul American din Colleville-sur-Mer. 

Arromanches-les-Bains pare să fie un orășel superb, dar de fapt este un sat de vreo 700 de locuitori cu o infrastructură nemaipomenită. Zona centrală este plină de restaurante, magazine și muzee. Dacă timpul îți permite - mie nu mi-a permis - merită să intri la Cinema Circular 360 care proiectează pe 9 ecrane filmul debarcarii din Normandia. Evident, am colindat și eu toate magazinele de suveniruri, pentru că este imposibil să nu îți cumperi ceva care să-ți amintească de aceste locuri.

Bref: poate că pe moment vei avea dezamăgiri sau nu vei fi atât de impresionat pe cât te așteptai, dar la o distanță de câteva zile vei realiza că ai avut privilegiul de a vizita un loc covărșitor de dramatic al istoriei umanității.

Întâmplarea a făcut să vizitez Saint Malo noaptea. Fostul „oraș al piraților” - regii Franței încurajau pirații care-și aveau baza aici să jefuiască corăbiile englezești - este azi, ca să zic așa, un oraș al bogaților, cel puțin după cum arată. Să nu uităm că Pierre Vaillant, personajul din „Toate pânzele sus”, era originar din Saint Malo! 

După ce am mâncat extramuros, la un restaurant asiatic de tip „all you can eat”, am mers în zona intramuros și... mi-a plăcut enorm! Aș fi vrut să văd Piața Chateaubriand, dar - în schimb - am optat pentru orașul vechi și cetatea pe care aveam s-o admir și peste zi de dincolo de estuar, din Dinard: a fost o încântare! 

Străzile înguste și pietruite, casele splendide din granit, Catedrala Saint-Vincent, zidurile masive, castelul, magazinele de artă, muzeele, restaurantele și terasele - totul a fost o sărbătoare a văzului. 

După ce am plecat din centru, mult după ce s-au stins aproape toate luminile, am căutat un magazin non-stop. Am găsit unul, fără niciun vânzător - așa cum sunt automatele care-ți servesc sandvișuri și răcoritoare prin gări și aeroporturi - la care puteai comanda orice. Și-asta mi-a plăcut.

Nu puteam rata o croazieră pe Sena, așa că am coborât scările de la capătul dinspre Turnul Eiffel al Podului Iena - construit de Napoleon Bonaparte în cinstea victoriei de la Iena împotriva Prusiei - și am luat un bilet de 12 euro pentru batobuzul (vaporul) care avea să mă ducă de la Turnul Eiffel până la Catedrala Notre Dame și înapoi. N-o să va enumăr toate podurile pe sub care am trecut, ci voi aminti doar câteva, celebre: Podul Alma (în amintirea victoriei anglo-franceze de la Alma, din Războiul Crimeii), Podul Alexandru al III-lea, cel mai fastuos pod de peste Sena (în cinstea prieteniei franco-ruse) și Podul Artelor, plin de lacătele îndrăgostiților, de unde ajungi imediat în Cartierul Latin.

Pe stânga și pe dreapta se înșiră toate palatele faimoase despre care am citit în romanele lui Dumas, Balzac sau Victor Hugo, ori în cărțile de istorie. Mai întâi Hotel des Invalides, un palat construit pe vremea lui Ludovic al XIV-lea pentru veterani ai armatei regale, care azi este plin de muzee și monumente, inclusiv un spital și un azil pentru veteranii de război. Apoi este Adunarea Națională, fostul Palat de Bourbon, construit de Ducesa de Bourbon, fata lui Ludovic al XIV-lea și a Marchizei de Montespan. N-aș putea să redau ordinea în care le-am văzut sau pe ce mal al Senei era fiecare dintre aceste palate, așa că le-amintesc după cum îmi vin în minte: Muzeul D'Orsay, amenajat în clădirea fostei Gări d'Orsay, Academia Franceză înființată de faimosul cardinal de Richelieu în 1635 sau La Conciergerie, primul palat regal, transformat la Revoluția Franceză din 1789 în pușcărie, locul unde a fost întemnițată Maria Antoaneta.

Pe neașteptate apare și celebra Catedrală Notre Dame, în care încap până la 10.000 de persoane, aflată în plină reconstrucție, martoră a tuturor vremurilor, bune sau rele. E cineva care nu a citit „Cocoșatul de la Notre Dame”? Dincolo de Ile de la Cite - pe care se află catedrala - ne întoarcem și trecem pe lângă Primăria Parisului, un palat început de Francisc I, terminat de Ludovic al XIII-lea și transformat în sediul Revoluției Franceze și mai apoi al Comunei din Paris. Despre Muzeul Luvru, vechiul palat al regilor Franței, transformat în muzeu din 1793, e inutil să mai zic ceva, îl știe toată lumea! După Luvru urmează Grădinile Tuileries și imediat se zărește Obeliscul din Place de la Concorde, piața în care au fost ghilotinați Ludovic al XVI-lea și Maria Antoaneta.

După ce trecem de Grand Palais de pe Bulevardul Champs-Elysees ajungem aproape de Palatul Chaillot, în fața căruia se află Grădinile Trocadero. Cândva, acest palat a fost sediul NATO, iar acum este un complex de muzee și locul cel mai bun pentru a face fotografii cu Turnul Eiffel. După ce trecem iar de Podul Iena, vaporul întoarce în apropiere de Podul Bir Hakeim (numit anterior Passy și redenumit așa în cinstea bătăliei de la Bir Hakeim din cel de-Al Doilea Război Mondial) și vedem iar Turnul Eiffel în toată splendoarea lui. Ce pot să spun? A fost magnific! A fost o oră petrecută în cel mai frumos mod cu putință!

Cred că primele trei locuri pe care am vrut dintotdeauna să le văd când ajung prima dată la Paris au fost Luvrul, Turnul Eiffel și Palatul de la Versailles. Bun, am mai vrut eu și altele - și pe unele chiar am ajuns să le și fac - să mă plimb prin Montmartre, să privesc Parisul de pe treptele Catedralei Sacre Coeur, să merg în Cartierul Latin, să mă plimb pe Champs-Elysees, să beau o bere la un bistro din  Piața Trocadero și așa mai departe, dar primele trei - n-aș putea spune neapărat de ce - au fost acestea: Luvrul, Turnul Eiffel și Palatul de la Versailles. Cel puțin pentru mine, asta a fost „pohta ce-am pohtit”, fix în această ordine. 

Îmi doream de multă vreme să intru la Luvru prin acea mare piramidă de sticlă din curtea interioară și să ajung să o văd pe Mona Lisa. Mă rog, fiecare cu dorințele lui, nu? Am avut grijă să-mi iau bilet online și am intrat destul de repede, în ciuda cozilor imense. Palatul este uriaș și dacă chiar vrei să vezi tot, nu-ți ajunge o săptămână, darmite o zi sau câteva ore! Trebuie să faci o alegere dacă ești în contra-timp, nu poți să le ai pe toate. Vei găsi hărți gratuite și ghiduri audio la 5 euro. Eu mi-am luat doar harta și m-am orientat spre ce mi-am dorit să văd neapărat. Ai voie să faci fotografii, dar cel mai bine este să vezi cu ochii tăi toate picturile și statuile și să le lași încolo de fotografii... Și-acum câteva ponturi: 1 - Luvrul este închis marțea; 2 - Dacă ai până în 26 de ani și ești cetățean UE, intri gratuit! Și 3 - În prima zi de duminică a fiecărei luni, din octombrie până-n martie, intrarea este gratuită pentru toată lumea!

Apoi, Turnul Eiffel... cine n-a auzit de el, cine nu și-a dorit să urce în el? Am făcut și eu ca toată lumea și m-am urcat cu liftul până sus de tot, după ce am stat la o coadă imensă, cu bilete online cumpărate cu mult înainte. Nu, nu ești deloc dezamăgit, nu ai cum sa fii - poate doar puțin mirat că ai ajuns și tu, în sfârșit, să te urci în celebrul turn. Nu mai insist, toată lumea știe totul despre Turnul Eiffel. Biletul meu a avut inclus si un pahar de șampanie, altfel l-aș fi cumparat cu 22 de euro, ceea ce-ar fi fost cam mult, chiar dacă-l bei la 274 de metri altitudine și poți vedea „tout Paris”!

Și la Luvru și la Turnul Eiffel a fost foarte multă lume, așa că a trebuit să suport aglomerația, asta e, Parisul merită o liturghie! La fel a fost și la Versailles. Abia când vezi Palatul de la Versailles îți dai seama de măreția Franței, de oamenii de geniu pe care i-a avut. Lux, grandoare, aur, picturi, statui, istorie, multa istorie... Nu ai cum să vezi totul într-o zi, așa că iarăși trebuie să alegi! Oricum ar fi, o vizită la Versailles este una dintre acele ocazii în care și „prostimea” are acces în palatele regilor. Este impresionant, este fabulos, este un must see! Dormitoarele Regelui și ale Reginei, Galeria Marilor Bătălii, Sala Oglinzilor, parcurile - toate sunt visul lui Ludovic al XIV-lea, continuat de Ludovic al XV-lea și de Maria Antoaneta, transpus în realitate!

„Periplul” parizian a ajuns la inevitabilul sfârșit. Ce-aș mai putea spune? Am avut noroc! Am avut o vreme minunată, Parisul a fost foarte curat și foarte generos cu turiștii. Nu am întâlnit alarme cu bombă, nu am întâlnit cerșetori, avionul a venit și a plecat la timp, manifestații violente n-au existat... Am avut timp să mă plimb și să văd tot ce mi-am dorit. Și nu în cele din urmă, a contat - ca să zic așa - și anturajul! 

Parisul a fost în mintea mea dintotdeauna. Cred că știam absolut tot, poate și datorită faptului că am citit sute de cărți în care acțiunea se petrecea la Paris. Îmi vin în minte, așa, pe repede, câteva: „Notre-Dame de Paris” de Victor Hugo, „Cei trei muschetari” de Alexandre Dumas, „Dama cu camelii” de Alexandre Dumas-fiul, „Cheri” de Colette, „Timpul trăirii, timpul mărturisirii, jurnal parizian” de Eugen Simion, „Regii blestemați” de Maurice Druon, „Mizerabilii” de Victor Hugo sau „În căutarea timpului pierdut” de Marcel Proust. Amintesc și de pleiada de intelectuali români stabiliți la Paris - și numesc doar câțiva: Eugen Ionescu, Mircea Eliade, Emil Cioran, Monica Lovinescu, Sanda Stolojan,  Virgil Tănase, Paul Goma sau Virgil Gheorghiu - care ne-au lăsat atâtea scrieri sau impresii despre orașul luminilor. Și cine n-a auzit de starurile muzicale ale Franței de la Maurice Chevalier la Edith Piaf sau de la Joe Dassin la Charles Aznavour?

Au fost desigur și sutele de filme ale căror povești se desfășurau la Paris, filme polițiste, muzicale, drame sau comedii. Mi-amintesc pe loc de „Ultima dată când am văzut Parisul” cu Elizabeth Taylor, „Ultimul tango la Paris” cu Marlon Brando, „Cum să furi un milion” cu Audrey Hepburn, „Viața particulară” cu Brigitte Bradot, „Cu sufletul la gură” cu Jean Paul Belmondo, „Un american la Paris” cu Gene Kelly, „Jules și Jim” cu Jeanne Moreau, „Moulin Rouge” cu Nicole Kidman sau „Cleo de la 5 la 7” cu Anna Karina. Știam totul despre Montmartre, despre Cartierul Latin, despre regii și reginele de la Luvru, citisem acum o mie de ani „Istoria Franței” de Jules Michelet și văzusem nenumărate documentare despre capitala Franței.

Bref: mergeți la Paris, merită toți banii!

duminică, 12 februarie 2023

„Mirciulică” (2022)

„Mirciulică” (2022)

Iată un film care are ceva ce rar găsești în cinematografia noastră:
- o legătură între titlul și conținutul filmului;
- o poveste (cât de cât) închegată și logică;
- o absență binevenită a lungimilor și imaginilor inutile.
Last but not least, acest film nu are pretenția să fie altceva decât ceea ce este: o comedioară rezonabilă de weekeend.

Bun, astea fiind spuse, nu înseamnă că n-ar fi fost loc de mai bine! Dacă ar fi să îl analizez la sânge, i-aș găși acestui film o mie de defecte. Dar ce sens ar avea? Trăgând linia, ceea ce rămâne este o stare de amuzament, este un zâmbet prelungit, este speranța într-o (viitoare) cinematografie românească cu priză la public și cu valențe artistice, deopotrivă. 

Vorbeam despre defecte. Sigur, unii se vor lega de scenariu - de parcă într-o țară în care nimeni nu (prea) mai citește nicio carte, ar mai ști multă lume ce-i aia un scenariu și la ce servește el. Alții vor deplânge limbajul vulgar - să avem iertare, dar pe lângă alte filme românești (sau străine), aici limbajul este chiar feciorelnic! Unii vor veni cu argumentul că sunt mulți actori neprofesioniști și că, prin urmare, ar fi necredibili. Sau că acest film este de fapt un videoclip mai lung luat de pe youtube și pus pe marele ecran. Și tot așa.

Dacă vă uitați la acest film cu pretenția de a vedea un film de Oscar... atunci mai bine nu vă uitați! Însă dacă vreți să descoperiți care mai este starea filmelor noastre și, în același timp, să va relaxați o oră și jumătate (în lipsă de altceva), atunci este ok.

Am redescoperit în personajul vloggerului Mircea Bravo acel tipar al băiatului ușor naiv din nuvelele, piesele și filmele noastre mai vechi, pornind de la Rică Venturiano din „O noapte furtunoasă” și trecând prin acele filme în care Mircea Diaconu avea roluri de băieți atât de naivi încât păreau de-a dreptul proști: „Filip cel bun” sau „Mere roșii”: acel tânăr care nu este dispus să mai facă niciun compromis și să schimbe lumea. Și care este, evident, un fraier în ochii tuturor șmecherilor. Cum să nu zâmbești văzând așa ceva, nu?

„În pat cu regina” și „În pat cu regele” de Eleanor Herman

„În pat cu regina” și „În pat cu regele” de Eleanor Herman

În această ordine le-am și citit. În prima vedem de ce ajungeau reginele consoarte să își ia amanți. De cele mai multe ori, o prințesă, viitoarea regină consoartă, era forțată să se căsătorească cu un prinț străin pe care nu-l văzuse niciodată înainte, cu un degenerat regal care era respingător fizic, debil mintal, impotent sexual sau toate la un loc. Deși - după căsătorie - trăia într-un palat luxuriant și purta rochii și bijuterii fabuloase, regina era - de fapt - sătulă până peste cap de soțul ei regal și își lua... un amant! Dacă din partea regilor, toată lumea se aștepta ca aceștia să aibă amante, din partea reginelor consoarte toată lumea se aștepta ca ele să fie personificarea Fecioarei Maria, nicidecum a unei soții adulterine. Când aflau, unii regi își băgau nevestele infidele în pușcărie sau le decapitau; alții, mai binevoitori, îi făceau prim-miniștri pe amanții reginelor, lăsând treburile regatului pe seama nevestei și a amantului ei!

Cu reginele domnitoare sau cu regentele era o altă situație: acestea nu se deosebeau cu nimic de regi! Exemplul cel mai bun au fost împărătesele Rusiei, ai căror amanți au devenit putred de bogați.

În cea de-a doua carte ne lămurim de ce își luau regii amante. De-a lungul secolelor, pentru regii Europei a devenit o cutumă să aibă cât mai multe amante. Principala îndatorire a unei amante regale nu era aceea de a-i oferi regelui cele mai plăcute partide de sex, ci o companie cât mai agreabilă. Celebra Madame de Pompadour a fost frigidă, dar l-a suportat cu stoicism timp de 19 ani pe Ludovic al XV-lea. Amanta en titre a regelui trebuia să fie disponibilă 24 de ore din 24. Scuza regilor era aceeași ca și a reginelor consoarte: obligați să se însoare cu prințese străine respingătoare, regii se consolau cu femeile pe care și le puteau alege ei înșiși.

Amanta regală de succes era la fel de hrăpăreață ca și amanții regali. Este adevărat că trebuiau să se supună tuturor capriciilor suveranului, dar când ieșeau la pensie, ca să zicem așa, erau milionare!

Amândouă volumele sunt scrise în stilul „așa vă place istoria?”, adică se citesc cu plăcere, deși unele informații se tot repetă. Îi vom vedea rând pe rând pe Petru cel Mare, pe Henric al VIII-lea, pe Ludovic al XIV-lea sau pe Prințul Charles, actualul Rege al Angliei, cu toate amantele și reginele lor consoarte. La fel, vom vedea cum Regina Maria a noastră sau Prințesa Diana a lui Charles au avut amanți sau cum Ecaterina cea Mare și-a satisfăcut imensul apetit sexual cu nenumărați amanți, buni la pat și slabi la minte, după ce și-a detronat soțul, l-a băgat în pușcărie și l-a omorât.

Unii, probabil, vor deveni republicani după ce vor termina de citit aceste două cărți. Părerea mea este că ar fi naivi! Păi... nu știm atâția președinți de republici care și-au răsplătit amantele cu funcții și cu sume imense din bugetul de stat? Am avut și noi unul căruia îi plăcea tare mult de o blondă, nu?

De citit dacă nu aveți altceva mai bun de făcut, o lectură amuzantă și odihnitoare...

„Moartea tăcută”

„Moartea tăcută” de Volker Kutscher

Seria „Babylon Berlin” continuă cu „Moartea tăcută”, adică cu cel de-al doilea caz al comisarului Gereon Rath. De data aceasta avem mai puțină politică și mai mult mister. Sunt, desigur, referiri la altercațiile dintre comuniști și naziștii. Apare ca personaj chiar și viitorul cancelar Konrad Adenauer care îi cere ajutorul lui Gereon într-un caz de șantaj. Dar nu mai avem acea atmosferă politică sumbră din primul volum.

Berlin, martie 1930: o actriță faimoasă este omorâtă pe platourile de filmare. Suntem în zorii apariției filmului sonor. În scurt timp, alte două actrițe celebre sunt găsite moarte, cu coardele vocale scoase! Doi producători de film se urăsc și se șicanează reciproc. Intriga pare să se dezvolte de la sine, purtându-ne în direcții nebănuite.

Gereon este același rebel: nu se înțelege cu tatăl lui, nu se înțelege cu superiorii lui, nu se înțelege nici măcar cu el însuși. În mod normal, Gereon ar fi fost concediat de la orice loc de muncă. Ceea ce îl salvează sunt inspirația și abilitatea lui de a da de urma ucigașului. Fără el, cazul ar rămâne nerezolvat.

Regăsim aici mai vechile cunoștințe din primul volum, inclusiv pe Charlotte Ritter, de care Gereon este iremediabil îndrăgostit.

Poate că unora intriga li se va părea greoaie, uneori chiar indescifrabilă, însă tot ea, această intrigă, ne va plimba printr-un Berlin ultramodern, prin restaurante, cluburi și cabarete. Iar ultima sută de pagini se citește cu sufletul la gură. După ultima pagină m-am gândit dacă mai este cazul să mai mănânc vreodată kiwi! Nu va zic ce vrea să zică chestia asta cu kiwi, va trebui să aflați singuri... Vestea bună este că mai sunt încă 7 romane din seria „Babylon Berlin”!

marți, 10 ianuarie 2023

„Peștele ud” de Volker Kutscher

„Peștele ud” de Volker Kutscher

 

Comisarul Gereon Rath ajunge la Berlin pe vremea când acesta era, probabil, orașul cel mai atractiv din lume. În 1929 capitala germană este în plină expansiune, fiind un adevărat Babilon al timpurilor moderne: de aici și titlul serialului de succes care s-a făcut după acest roman: „Babylon Berlin” (l-am văzut, este nemaipomenit!). Viața de noapte este fantastică. Restaurante, cabarete, cluburi, băutură, droguri... La lumina zilei orașul este cuprins de un haos încă mai frenetic.

Muncitorii umplu bulevardele largi cu protestele lor, gangsterii și-au împărțit sferele de influență. În penumbră, naziștii câștigă putere. Comuniștii încearca să exporte revoluția bolșevică și în Germania interbelică, iar socialiștii încearcă să guverneze democratic. Luptele de stradă sunt numeroase, vremurile sunt tulburi. Gereon este repartizat la divizia de moravuri a poliției berlineze, însă curând își face loc spre ceea ce îi place să facă cel mai mult: să investigheze omoruri.

La fel de repede cădem și noi în vraja acestui roman polițist a cărui poveste se desfășoară pe fundalul politic incert al anilor nebuni. Acțiunea este complexă, alambicată, cu întorsături extraordinare. Personajele au o profunzime care te captivează imediat. Stilul romanului este extrem de vizual, de cinematografic.

Deși Gereon Rath are destule schelete în dulap și ar avea toate datele ca să ne fie cel mai antipatic personaj, dimpotrivă, ne devine simpatic în postura sa de antierou a la Humphrey Bogart.

„Peștele ud” este o expresie de uz intern a poliției berlineze, definind cazuri închise, neelucidate. Dacă facem abstracție de traducerea cam defectuoasă pe alocuri, avem de-a face cu un roman superb care te ține cu sufletul la gură. Și nu are deloc puține pagini! Vestea bună este că are și continuare!


„Viața mincinoasă a adulților” (2023)

„Viața mincinoasă a adulților” de Edoardo De Angelis

 

Cred că s-au făcut filme - sau se vor mai face - după toate romanele Elenei Ferrante. Cel mai recent a fost superbul „Fiica pierdută” cu Olivia Colman. Acum am văzut cap-coadă cele șase episoade regizate de Edoardo De Angelis ale acestui film distribuit de Netflix.

Este povestea Giovannei, adolescenta inocentă care trăiește în cartierul Vomero din Neapole, acea colină pe care se află și Castelul Sant’Elmo. Părinții ei sunt socialiști de cavier, profită de toate beneficiile capitalismului, propagând comunismul. Giovanna, interpretată excelent de debutanta Giordana Marengo, nu s-a îndoit niciodată de dragostea părinților ei până în ziua în care și-a auzit tatăl șoptindu-i mamei: „fata noastră a început să semene cu Vittoria!”

Când ți s-a spus toată viața că nu există femeie mai urâtă și mai rea decât mătușa Vittoria, sora tatălui Giovannei, acea femeie care trăiește în cartierul sărac al orașului... este clar de ce lumea Giovannei se prăbușește. În mod previzibil, ea își va dori să o cunoască imediat pe acea mătușă infamă!

Și aici vine surpriza! Valeria Golino, interpreta Vittoriei, este o nouă Anna Magnani, acaparează ecranul, este vulcanică și mereu gata să explodeze. Este fantastică interpretarea acestei frumoase actrițe!

Întâlnirea dintre nepoată și mătușă este și punctul de cotitură al filmului și al vieții adolescentei noastre. Totul se schimbă, cortina a căzut și viața adevărată năvălește precum (cândva) lavele Vezuviului. Toate întrebările, căutarile și frământările Giovannei sunt inerente adolescenţei (sensul vieții, sexul, prieteniile...), acea tulbure etapă a vieții fiecăruia dintre noi, când te îndepărtezi de familie pentru a fi cu prieteni alături de care să îți testezi limitele şi să îți formezi personalitatea.

Adulţii şi minciunile lor nesfârșite își pun amprenta asupra acestei fete încă necorupte, care speră să găsească un fel de ghid de utilizare pentru viața de om mare. Pentru cei mai mulți adulți din viața ei, minciuna reprezintă un adevăr alternativ, o fugă de realitate, o formă de conviețuire în societate. Este fix ceea ce Giovanna disprețuiește, deși ea însăși minte și învață pe pielea ei că, uneori, adevărul este mai urât decât minciuna!

O notă aparte: Neapole este parcă un alt oraș în acest film, unul pe care turiștii nu prea ajung să-l vadă vreodată...