”Babardeală cu bucluc sau porno balamuc” (2021)

”Babardeală cu bucluc sau porno balamuc” de Radu Jude

Observ la acest regizor, Radu Jude, o înclinație morbidă spre pornografie, spre o falsă erudiție blindată cu citate din diverși filozofi și spre o satiră demnă de cele mai proaste momente ale unor trupe umoristice gen Vacanța Mare.

După cum reiese și din titlu, avem parte de un început în forță: o scenă cu un cuplu care se filmează făcând sex. Toate visele erotice ale regizorului refulează în gros-planuri demne de cele mai jerpelite reviste pornografice răsfoite de generații întregi de liceeni de după blocuri. După acest dezmăț sado-maso, cu felație sau pe la spate, cu perucă roz și bici și cu cuvinte obscene, începe prima parte a filmului, pentru că nobila scenă de dinainte a fost prologul.

Și urmează cam vreo 40 de minute în care o vedem pe protagonista scenelor porno - de data asta îmbrăcată sever, așa cum îi stă bine unei profesoare, pentru că da, aflăm că doamna este profesoară de istorie la un liceu - mergând haotic printr-un București mizerabil, urmărită de camera de filmat care - în pur stil specific regizorilor români - rămâne blocată secunde și minute în șir pe te miri ce clădire, stâlp sau afiș publicitar. Ea, femeia, a ieșit de multă vreme din cadru, dar camera de filmat se încăpățânează să mai rămână așa, degeaba, pentru că așa vrea domnu' regizor, înainte de a reporni pe drumul aparent de neînțeles făcut de profesoară prin acest oraș respingător: cvartale nesfârșite de blocuri socialiste, mașini parcate neregulamentar, păcănele, farmacii, ruine, lux, mitocani, afișe electorale, kitsch, înjurături, gunoaie... bref: un tur al unui oraș groaznic cu iz de mahala turcească. De ce apar pe post de (aproape) figuranți Ion Dichiseanu și Marina Voica?... Cred că nici măcar regizorul nu are o explicație plauzibilă, poate doar pe aceea că așa a vrut el. OK. Reținem că scena de sex a fost urcată pe internet chiar de doamna profesoară, că a ajuns să fie vizionată de toată lumea și că mai spre seară urmează să aibă loc o ședința cu părinții. În partea a doua a filmului... nu mai avem niciun film! Ceea ce părea un început de poveste a dispărut în neant. Avem parte de răsfoirea, ca să zic așa, a unui dicționar explicativ al limbii române, timp de aproape o jumătate de oră. Da, chiar așa: sunt alese câteva zeci de cuvinte, de la a la z, pentru care ni se dau explicații scrise și audio-vizuale. Sunt luate în răspăr toate definițiile știute, sunt demitizate toate credințele și sunt arătate cu degetul toate prejudecățile, clișeele și falsurile inoculate în mintea noastră de-a lungul istoriei. Din păcate, umorul este stângaci și cam pueril și, ca de obicei - asta i-a reușit regizorului 100% în toate filmele sale - efectul scontat este ratat cu brio. Totul devine atât de didactic, încât, deși apreciezi efortul, prea îți sare în ochi faptul că și regizorul are și el propria lui agendă. OK. E filmul lui, treaba lui. În partea a treia a filmului, povestea lăsată baltă în partea a doua pare să ajungă la un deznodământ. Într-un sfârșit, profesoara ajunge la liceul unde are loc ședința cu părinții. Ne dăm seama imediat că este un liceu la modă, în care parveniții societății, bogătanii zilei de azi, și-au adus odraslele să se adape la lumina conformismului. Această ultimă parte pare să pună cap la cap primele două părți ale filmului și să dea un sens a ceea ce am vizionat până acum, pentru că acum are loc confruntarea: profesoara versus părinții indignați. Acum își etalează regizorul filozofia transpusă sub forma unui teatru jucat de o brigadă de amatori pe scena unui cămin cultural. Vorbele obscene, prejudecățile, negarea holocaustului, habotnicia, libertatea de exprimare, viața privată, gura lumii, citate lungi din eseiști și filosofi - toate capătă glas prin personajele adunate să o pună la stâlpul infamiei pe această biata profesoară, care nu este nici ea mai brează decât ceilalți. De ce apar pe post de (aproape) figuranți Adrian Enache și Axinte de la Vacanța Mare?... Cred că nici regizorul nu știe. Mesajul filmului - dacă se poate numi film - este că că suntem un popor needucat, de la opincă până la vlădică. Așa este, sunt de acord. Însă regizorul te lasă fix acolo unde te-a găsit, adică nu are darul de a te educa, deși tocmai asta își propune. Nu-i ăsta talentul lui. El se străduiește, dar nu îi iese. Deși i-au premiat filmul peste tot, vă garantez că nu îl mai veți vedea a doua oară. Nici măcar peste vreo 20 de ani, ca o nostalgie a revederii străzilor bucureștene în plină pandemie de covid.

Și ca să fie ori la bal, ori la spital, filmul propune trei variante de sfârșit. Una dintre ele egalează în delir începutul de care am avut parte la acest film.