„Deodată, vara trecută” (1959) de Joseph L. Mankiewicz

„Deodată, vara trecută” de Joseph L. Mankiewicz

La data premierei, filmul lui Mankiewicz era întâmpinat astfel de presa americană: acesta este „filmul unor degenerați, obsedați de viol, incest, homosexualitate și canibalism” (New York Times); filmul este „o capodoperă malignă, un horror pentru adulți” (LA Herald Examiner); sau: acesta este „de departe, cel mai bizar film făcut vreodată de o mare companie americană” (Variety)... Însă Gore Vidal (co-scenaristul) avea să spună că astfel de critici n-au făcut altceva decât să atragă publicul ca un magnet în sălile de cinema și, ca atare, filmul a devenit un blockbuster.

De-atunci au trecut mai bine de șaizeci de ani și filmul încă șochează, încă fascinează! Este de-a dreptul ireal să le vezi, față în față, pe două dintre cele mai mari actrițe ale lumii - Elizabeth Taylor și Katharine Hepburn - furându-și una alteia scenele și așteptând verdictul nostru: care dintre ele este cea mai bună, care este cea mai mare? Până la urmă, lumea nu s-a putut decide și au fost amândouă nominalizate la premiul Oscar pentru cea mai bună actriță, pentru rolurile din acest film. Evident, la vot s-au anulat una pe cealaltă și câștigătoarea a fost o actriță necunoscută la acea vreme: franțuzoaica Simone Signoret!

Producătorul Sam Spiegel a optat cu curaj pentru această piesă a lui Tennessee Williams, mizând pe Elizabeth Taylor ca atracție principală. Toată echipa a plecat la Londra pentru filmări, însă producătorul a rămas la Hollywood ca să îi îmbuneze pe birocrații de la cenzură, pentru că subiectul filmului era de-a dreptul exploziv pentru acei ani!

Un neurochirurg (Montgomery Clift) este angajat de o văduvă bogată (Katharine Hepburn) pentru a face o lobotomie nepoatei sale (Elizabeth Taylor). Fiul văduvei murise vara trecută în timpul vacanței petrecute în Spania împreună cu nepoata ei. De atunci, văduva o internase pe nepoată într-un azil de nebuni. Ce se întâmplase de fapt în Spania? Ce secret știa nepoata? De ce era atât de urgentă lobotomia? O poveste spusă cu suspans și tensiune în crescendo. Ultimele minute ale filmului sunt șocante și antologice. Tennessee Williams scrisese această piesă senzațională în timp ce el însuși se trata la un psiholog și își exterioriza proprii demoni prin personajele din piesă și prin subiectul care tratează teme tabu - atunci ca și azi - ca psihanaliza, homosexualitatea, canibalismul și erotismul.

În timpul producției, atmosfera sumbră a scenariului rezona perfect cu starea de spirit a echipei: Elizabeth Taylor încă plângea după răposatul ei soț Mike Todd și realiza că noul ei mariaj cu Eddie Fisher era o greșeală; Katharine Hepburn era singură, nefericită și îngrijorată pentru sănătatea lui Spencer Tracy; Montgomery Clift era aproape incoerent din cauza combinației letale de droguri și alcool, regizorul J. L. Mankiewicz suferea de o boală de piele care îl forța să poarte mănuși tot timpul, iar Tennessee Williams, niciodată treaz, nu era tocmai cea mai sociabilă persoană.

Un clasic alb-negru hollywoodian cu o imensă densitate de talent, profesionalism, farmec și cu o Elizabeth Taylor ireal de frumoasă, într-un rol emblematic, poate unul dintre cele mai bune din cariera ei.

Elizabeth Taylor - Cleopatra, ultima regină

Elizabeth Taylor - Cleopatra, ultima regină

Ce cărți mai scriem: „Elizabeth Taylor - Cleopatra, ultima regină”. În librarii... de Florii!

 

„Îmblânzirea scorpiei” (1967)

„Îmblânzirea scorpiei” de Franco Zeffirelli

Rar se întâmplă ca un film de două ore să ne lase impresia că s-a terminat prea devreme, că am fi vrut să mai continue, pentru că am râs cu lacrimi și ne-am simțit atât de bine! Dar, se știe: tot ce-i frumos se termină repede! Urmăriri palpitante ca în comediile mute, palme aplicate la timp, voie bună și cascade de râs, o sărbătoare a văzului, toate se petrec într-o Padovă renascentistă și voluptoasă. Sunt scene memorabile, unice în istoria cinematografiei, cum ar fi acea scenă hilară a căsătoriei pe repede înainte din biserică sau plecarea comică a lui Elizabeth Taylor prin ploaie, călare pe un măgar care o aruncă într-o băltoacă spre satisfacția lui Richard Burton!

Tensiunea sexuală dintre Taylor și Burton poate fi tăiată cu cuțitul în această voioasă și amuzantă comedie regizată de Zeffirelli, care a preferat să simplifice dialogul savuros al lui Shakespeare în favoarea unui vizual fastuos prin bogăția culorilor, plus muzica superbă a lui Nino Rotta. „Îmblânzirea scorpiei” nu este un altar închinat superiorității masculine, ci mai degrabă o satiră provocatoare la adresa relației dintre sexe. Taylor și Burton par să se distreze de minune pe ecran, în aceeași măsură ca și publicul care se uită la ei.

Negustorul Baptista (Michael Hordern) anunță că nu o va mărita pe Bianca (Natasha Pyne) până nu găsește un pretendent pentru sora ei mai mare Catarina (Elizabeth Taylor) pe care n-o vrea nimeni pentru că are o limbă ascuțită și un comportament capricios. Lucentio (Michael York) și ceilalți admiratori ai Biancăi încep să caute soțul potrivit pentru Catarina iar unul dintre ei, Hortensio (Victor Spinetti), îl propune pe prietenul său Petruchio (Richard Burton): un gentilom cam bădăran și scăpătat, proaspăt sosit din Verona la Padova în căutarea unei soții cu zestre mare. Petruchio face cunoștință cu Catarina și, ignorând temperamentul vulcanic al acesteia, se declară îndrăgostit de farmecul și frumusețea ei și o cere de soție. De aici începe o comedie cum numai William Shakespeare și-a putut imagina! Umorul este captivant, imaginea și muzica sunt perfecte, iar Taylor-Burton - cel mai faimos cuplu al ecranului - duc acest film direct în legendă, transformându-l într-o adevărată fiesta, un must-see clasic al ecranului. Sunt unele roluri care se lipesc pur și simplu de actorii care le interpretează. Liz și Burton sunt clar și definitiv Catarina și Petruchio! Monologul Catarinei din final este în mod intenționat filmat într-o notă serioasă și astfel, cea care râde la urmă pare sa fie Catarina, umilindu-l pe Petruchio când pleacă de la banchet fără el! Acest act de sfidare dă filmului un happy end, implicând faptul că scorpia nu a fost pe deplin îmblânzită și că s-ar putea ca Petruchio să fie de fapt cel... îmblânzit.

Filmul a fost un mare succes comercial și artistic; un critic scria la acea vreme: „Nimeni nu se îndoia de abilitățile artistice ale lui Burton, dar aveam cu toții temeri în ceea ce o privește pe Elizabeth Taylor, care la origine este un produs al star-systemului hollywoodian, nicidecum o actriță shakespeareană. În rolurile ei din ultimii 10 ani a evoluat de la mediocră până la foarte bună. Acum este excepțională!”

„Ultima dată când am văzut Parisul” (1954)

„Ultima dată când am văzut Parisul” de Richard Brooks

Parisul pare să fie cel mai frumos decor pentru o melodramă hollywoodiană de succes! Orașul este viu și multicolor, ca un personaj în sine al acestei drame, ecranizare a romanului „Babilonul revizitat” de F. Scott Fitzgerald. Străzile animate, cafenelele și bistrourile pariziene unde toată lumea se cunoaște cu toată lumea, podurile romantice, piețele largi și pline de turiști sau de îndrăgostiți, toate vibrează în această poveste despre deliciile vieții boeme, despre dragoste și fericire, despre tragedie, drame conjugale și nostalgie.

Evident, Hollywoodul a adaptat cartea nevoilor comerciale, făcând-o accesibilă curentului mainstream, cu clișee previzibile, precum: el bea prea mult, ea se simte neglijată, el are blocaje în munca lui de scriitor, ea se îmbolnăvește și tot așa. Acțiunea din roman se petrecea în anii '30, epocă în care lumea întreagă se trezea cu dureri de cap după lunga perioadă de nebunii și petreceri, a vieții fără griji din anii '20. Povestea lui Charlie care vine înapoi la Paris ca să își revadă fetița nu era doar povestea unui singur om, ci povestea unei întregi generații care încerca să își regăsească inocența.

Cum spuneam, Hollywoodul a schimbat și titlul și timpul acțiunii. Charlie (Van Johnson) revine la Paris pentru a-și revedea fiica. Urmează un lung flashback al zilelor frumoase de odinioară, imediat după terminarea războiului, când Charlie o întâlnește pe Helen (Elizabeth Taylor), cu care trăiește o sfâșietoare poveste de dragoste. Venit la Paris ca să relateze despre victorie, Charles se căsătorește cu Helen cu care va avea o fetiță și rămâne la Paris pe un salariu modest de ziarist, visând să devină romancier. Din păcate, toate editurile îl refuză, iar Charles este gata să renunțe. O moștenire neașteptată îi face bogați, însă pe măsură ce se bucură de plăcerile bogăției, Charles își pierde ambițiile literare și, mai mult, o pierde și pe Helen. Autodistrugerea duce inevitabil către tragedie. Este povestea unui (alt) american la Paris, în căutarea femeii care i-a luminat cândva viața...

Scenariul are destule suișuri și coborâșuri, însă povestea este închegată, personajele au consistență, iar chimia dintre Elizabeth Taylor și Van Johnson este fascinantă. Nu este un film perfect și nici măcar cea mai bună melodramă, dar se simte mâna marelui regizor Richard Brooks, cel care ne-a dat și „Pisica pe acoperișul fierbinte”. Nu veți uita prea curând muzica din „Ultima dată când am văzut Parisul”! În mod inexplicabil, Metro Goldwin Mayer a uitat să îi reînoiască copyright-ul, astfel că filmul a intrat în domeniul public și a devenit cel mai difuzat film pe televiziunile prin cablu din toată lumea. Așadar, Parisul, Fitzgerald și Liz Taylor: rețeta hollywoodiană infailibilă a succesului!

„Fiica pierdută”/ "The Lost Daughter" (2021)

"The Lost Daughter" de Maggie Gyllenhaal

Ne dăm seama imediat că se întâmplă ceva ciudat cu Leda (Olivia Colman), o profesoară universitară care își face singură vacanța în Grecia, așteptând cu nerăbdare să stea la soare, să citească sau să stea degeaba la plaja superbă și liniștită pe care, foarte curând, dă buzna o familie zgomotoasă, cu cățel cu purcel, bărbați, femei, copii, vorbind tare, stropindu-se cu apă, așezând prosoape, scaune și mâncare. Profesoara în vârstă de 48 de ani refuză, în mod straniu, să se mute mai încolo când este rugată de membrii familiei să le facă loc, ca să poată sta unii lângă ceilalți. Ca atare, Leda suportă cu stoicism privirile ostile ale întregii familii pentru tot restul zilei, dar, în mod ciudat, a doua zi revine exact în același loc.

Dintre toți membrii acestei familii, Leda este atrasă de o frumoasă tânără în bikini (Dakota Johnson), care se joacă pe plajă cu fetița ei. Și, așa, încep niște flash-backuri din viața Ledei de pe vremea când ea avea douăzeci de ani, era măritată și avea două fetițe mici, scene care alternează cu ceea ce se întâmplă acum pe această plajă mirifică din Grecia.

Nu am de gând să va povestesc ce se întâmplă, pentru că nu vreau să vă stric plăcerea de a descoperi singuri acest lucru.

Tânăra Leda (interpretată de Jessie Buckley) este iritată, frustrată, copleșită, dornică de o carieră, având pe cap creșterea a două fetițe mici care se agață de ea cerșind atenție, adică o femeie care vrea să fie liberă, sătulă de responsabilități, sătulă de soț și de copii. Și care își ia un amant.

Între timp, Leda cea de astăzi, se împrietenește cu Nina, tânăra în bikini, care pare să treacă fix prin ceea ce trecuse și ea în urmă cu 20 de ani. Relația lor trece curând de la nivelul amabilităților la cel de prietene, în care Leda se poziționează în rol de „mamă”, rol pe care față de propriile ei fiice nu prea și l-a îndeplinit cum trebuie. În tinerețe, Leda și-a părăsit pentru câțiva ani fetițele ca să-și trăiască povestea de dragoste ilicită.

Fiind un film adaptat după nemaipomenita scriitoare italiană Elena Ferrante (despre care știm că a scris despre toate traumele și fricile prin care trece cineva prin viață, la un moment dat), era de așteptat să avem de-a face cu emoții puternice, cu introspecții deranjant de sincere, cu devoalarea naturii umane imperfecte și egoiste, lucru care i-a ieșit perfect regizoarei Maggie Gyllenhaal.

Cine suntem noi să o judecăm pe Leda? Ce-am fi făcut noi în locul ei? Olivia Colman este o actriță formidabilă, de un talent incomensurabil, dezvăluindu-ne credibil o Leda mereu vigilentă, uneori impulsivă și neglijentă, incapabilă, în cele din urmă, să se mai ascundă față de alți oameni sau de ea însăși. A venit vremea decontului!

PS: la un moment dat, Leda se duce la o sală de cinema, unde filmul care rulează pe ecran este „Ultima dată când am văzut Parisul”, cu Elizabeth Taylor! 

„Hammersmith a evadat” (1972)

 

„Hammersmith a evadat” de Peter Ustinov

Beau Bridges este Billy Breedlove, un texan cu ceafă roșie și inteligență minimală, paznic la un spital de nebuni condus de Doctor (Peter Ustinov) și îndrăgostit de o chelneriță blondă, prostuță și sexy, Jimmie Jean Jackson (Elizabeth Taylor). Texanul nostru se împrietenește cu un psihopat periculos, Hammersmith (Richard Burton), care îi promite bogăție și putere în schimbul libertății. Odată scăpat din spitalul-pușcărie, Burton fură un Mercedes, apoi îl ia cu el și pe Bridges și o „saltă" și pe frumoasa Taylor în drum spre... lumea largă! Sub conducerea lui Burton, Bridges va ajunge om de afaceri, politician și milionar, dar nu își va găsi niciodată fericirea, chiar dacă o are alături pe Taylor, femeia visurilor lui.

La un moment dat, Bridges îi spune lui Burton că s-a săturat de Taylor și că nu o mai dorește, așa că Burton decide să o omoare. Știind ce o așteaptă, Taylor îi spune lui Burton că a auzit că orice condamnat la moarte are măcar dreptul la o ultimă țigară. Burton este de acord și, în timp ce fumează, Taylor îi povestește că are doar un singur regret: acela că nu a avut copii. În acel moment ochii lui Burton se măresc, pulsul i se accelerează și o idee îl pocnește: cum de nu s-a gândit? El nu are niciun copil! Burton decide că va avea un copil cu Taylor și renunță la planul de a o omorî. În schimb, îi va înscena un accident lui Bridges care îl va face pe acesta inofensiv precum o legumă.

„Hammersmith a evadat” este un film pe cât de comic, pe atât de bizar. Povestea este atât de abracadabrantă încât e de mirare că a putut ieși un film până la urmă. Nu este unul dintre cele mai cunoscute filme ale lui cuplului Taylor-Burton. Este pur și simplu o ciudățenie în palmaresul celor două superstaruri hollywoodiene! Cine știe, poate că l-au făcut între două beții zdravene de-ale lui Burton, pentru că au jucat fără a cere niciun onorariu! Beau Bridges și Elizabeth Taylor își fac rolurile relaxați, cu farmec și cu mult umor. În mod ciudat, mai puțin umor au Richard Burton și Peter Ustinov! 

Evident, este un șoc să o vezi pe Elizabeth Taylor... blondă! Pe parcurs ea va redeveni brunetă, totuși. Taylor este amuzantă și radiază o forță care o face să fie vie și imprevizibilă. O vedem cum își irosește imensul talent într-un film, totuși, minor, față de alte filme celebre în care a jucat. Chiar și așa, rolul din acest film i-a adus prestigiosul premiu berlinez „Ursul de argint”, echivalentul european al Oscarului, pentru cea mai bună actriță.

O scenă magistrală ne-o înfățișează pe Taylor gravidă, împingând căruciorul în care stă Bridges, paralizat în urma „acidentului” pus la cale de Burton. Bridges este total nefericit, în timp ce Taylor strălucește, fericită că este gravidă, lucru despre care Bridges nu știe încă nimic. Paradoxal, atmosfera reflectă atât speranțele lui Taylor, cât și vidul din sufletul lui Bridges, acum că visul american i s-a spulberat. După ce Taylor îl înșeală pe Bridges cu Burton, Bridges se va sinucide. În cele urmă, Burton va fi prins și pus din nou în cămașă de forță, iar Taylor va rămâne cu copilul și cu toți banii.

Până la urmă ne dăm seama că filmul este, de fapt, despre legenda lui Faust, repovestită în cheie comică și repliată pe un psihopat închis într-un spital-pușcărie, condus de un doctor, cel puțin la fel de dubios ca și pacienții săi.

Una peste alta, filmul regizat de Peter Ustinov este o comedie foarte bună, o satiră la adresa dorinței de îmbogățire și de putere a Americii. Este adevărat, durează ceva până când filmul își intră în ritm, dar de ce nu a ieșit un film de succes... asta e o altă poveste! Cea mai posibilă explicație ar fi aceea că Taylor-Burton erau deja niște legende, toată planeta știa totul despre ei, iar publicul nu mai avea de ce să dea buzna în sălile de cinema pentru a-i vedea și în alte ipostaze.

O feministă din întâmplare: Elizabeth Taylor

„O feministă din întâmplare: Elizabeth Taylor” de M.G. Lord

Titlul cărții mi-a adus aminte de fata aceea care - cu inocența agresivă și hazlie a inculturii - la întrebarea „la ce te gândești când zici Constantin Brâncoveanu?” a răspuns: „la o stație de metrou!” Am râs și continui să mă amuz când îmi aduc aminte, dar dacă este chiar așa? Dacă moravurile și timpurile schimbă percepția vizavi de o personalitate până la a o desprinde total de ceea ce alte generații au crezut că este ea?

Bun, să revenim. Elizabeth Taylor, o feministă? Și-o imaginează cineva pe celebra divă hollywoodiană ieșind în stradă precum sufragetele pentru a cere dreptul la vot sau drepturi egale cu bărbații? Ce nevoie ar fi avut? Era oricum plătită - la un moment dat - mult mai bine decât toți bărbații din America!

Dar M.G. Lord își începe tacticos demonstrația luând la puricat fiecare film al ei și parcă începe să ți se ia un văl de pe ochi! Da, în „Vis de glorie” se îmbracă în băiat ca să câștige un trofeu! Da, în „Un loc sub soare” este vorba despre dreptul femeii la avort. Așa e, în „Gigantul” se luptă cu toți texanii încuiați ca să aibă același cuvânt de spus ca și ei și da, în „Venus cu vizon” este o prostituată care luptă pentru demnitate și respect.

În „Cleopatra” luptă cot la cot cu cei mai puternici bărbați ai lumii, iar în „Cavalerul nisipurilor” desfide biserica și convențiile sociale. Și tot așa... Autoarea ne aduce aminte cum Elizabeth Taylor a distrus toate constrângerile și convențiile, jucând-o pe devastatoarea Martha din „Cui i-e frică de Virginia Woolf”. Iar lovitura de maestru în a-și susține teza, este prezentarea lungii cariere de activism și pionierat a lui Elizabeth Taylor în lupta contra Sida.

Dar, a fost Elizabeth Taylor într-adevăr o feministă? La această întrebare, cu toate demonstrațiile din carte, autoarea nu are cum să răspundă, de aceea și folosește expresia „feministă din întâmplare”. Pe logica aceasta putem alege orice personalitate și să-i descoperim valențe cu care să ne susținem orice teorie!

Din fericire, citind capitol după capitol, uităm încă o dată de feminism și rămânem fascinați de puterea și personalitatea divei cu ochi violeți!

Ceva tot a reușit această carte: să-ți redeschidă pofta de a vedea filmele ei, multe dintre ele (și nu cele mai comerciale) sublime și fascinante realizări ale celei de-a șaptea arte.

Cleopatra

„Cleopatra” de Stacy Schiff

Cleopatra are - probabil - una dintre cele mai bogate vieți de apoi din istorie, devenind după moarte, rând pe rând, numele unui asteroid sau al unui joc video, o marcă de țigări, o mașină de jocuri, un club de striptease, eroina unui număr impresionant de memorii, istorii, tragedii, picturi, romane și poezii sau - în epoca modernă - un sinonim pentru Elizabeth Taylor. 

Însă dovezile documentare care ne-ar putea duce direct la ea se rezumă la cel mult un singur cuvânt scris de mâna ei: semnătura Cleopatrei pe un decret.

Shakespeare și Shaw i-au pus cuvinte în gură, Michelangelo și Tiepolo au pictat-o, Elizabeth Taylor a reîncarnat-o pe marele ecran - și astfel, lumea de azi a redescoperit-o pe regina magnetică a cărei moarte a inaugurat o nouă ordine mondială. Bogată în detalii, fără a te plictisi, cartea lui Stacy Schiff este o reconstituire extraordinară a vieții unei femei care a fost egala celor mai puternici bărbați ai antichității: Iulius Caesar, Marc Antoniu și Octavian!

Ghid pentru cuplul regal: aventura mea cu Elizabeth Taylor și Richard Burton

„Ghid pentru cuplul regal: aventura mea cu Taylor-Burton” de Yoram Ben-Ami si Nat Segaloff

Am avut onoarea de a primi direct de la autori această carte despre... să-i zicem așa: un city break cu Taylor-Burton la Tel-Aviv și Ierusalim!

Este o neașteptată și surprinzătoare mărturie despre cum erau cei doi în viața reală, un scurt dar relevant episod din povestea fabuloasă a celor care erau considerați la acea vreme regele și regina Hollywood-ului. 

Detaliile, atmosfera, locurile, dar mai ales personajele - de la Henry Kissinger până la Shimon Peres - fac lectura și mai atractivă!

Omul nostru din Havana

„Omul nostru din Havana” de Graham Greene

Recunosc, nu citisem acest roman până acum. Văzusem filmul cu Alec Guiness și am considerat că mi-e de ajuns. În schimb, citisem celelalte romane celebre: „Comedianții”, „La drum cu mătușă-mea”, „Americanul liniștit”... 

Dacă stau să mă gândesc bine, mai toate romanele lui au fost ecranizate, cel mai notoriu fiind „Comedianții” cu Liz Taylor și Richard Burton, cu Graham Greene însuși ca scenarist!

Ce pot să spun? Un thriller plin de umor, o Havană de dinainte de Castro și niște servicii de spionaj demne de bravul soldat Svejk! Se citește pe nerăsuflate!