„Tata mută munții” (2021)

„Tata mută munții” de Daniel Sandu

Un tip matur - aparent important - află că fiul său din prima căsătorie și prietena acestuia au dispărut în munți, în plină iarnă, surprinși de vremea proastă în timpul unei drumeții la mare altitudine. Lasă totul baltă, inclusiv pe noua lui soție - gravidă și mult mai tânără - și pleacă urgent spre stațiunea montană cu pricina, în speranța că-și va găsi băiatul viu și nevătămat.

După câteva zile de căutări fără niciun rezultat, personajul nostru decide să-și adune propria trupă de salvatori, în ciuda împotrivirii echipei locale de salvamontiști și pornește el însuși pe munte, deși n-are antrenament, refuzând cu disperare să accepte evidența și continuând bătălia crâncenă cu natura dezlănțuită.

Dacă vă mai spun că tipul respectiv este interpretat de Adrian Tițieni (un rol de excepție, extrem de convingător), mă veți crede poate când voi afirma că tema centrală a filmului este, sau și-ar dori să fie, disperarea unui tată în fața tragediei pierderii unui copil.

Dar, nu-i așa de simplu! Asta nu e tot! „Tata mută munții” pare să fie un film de aventuri, de acțiune, o expediție contra cronometru pentru salvarea unor oameni, un film despre iarnă, zăpadă, viscol și avalanșe, însă asta e doar la suprafață! Pentru că, în realitate, rămâi cu o imensă revoltă după vizionarea acestui film!

Pe parcurs ne dăm seama că tatăl jucat de Tițieni este un fost sau actual mahăr de la securitate, căruia puțin îi pasă de regulile respectate de toată lumea. Ne este clar că acest individ poate trece peste cadavre pentru a-și atinge scopurile, iar acum se folosește în mod abuziv de privilegiile castei sale, aducând la fața locului - nici mai mult, nici mai puțin - un batalion de trupe speciale ale securității, cu toată tehnica din dotare (computere sofisticate, drone, aparatură de detectat telefoanele mobile), pentru a-i salva fiul. Așa că suntem puși în fața unei dileme îngrozitoare: scuză oare iubirea paternă comiterea unor ilegalități și abuzul de putere? Bref: poate cineva în țara asta dacă - Doamne ferește! - i-a dispărut copilul pe munte să cheme securitatea și să-i comande să-i caute copilul?!

Dincolo de poziția socială, personajul tatălui este unul dintre acei oameni care au impresia că pot face orice, care refuză să piardă sau să accepte înfrângerea. Alții, cei mai mulți și mai modești, poate că ar accepta inevitabilul. Iar acum pun și eu o întrebare: păi, acei oameni mulți - ar avea ei vreo altă alegere? Ar putea ei să cheme securitatea ca să le stea lor la dispoziție când și cât vor ei? Eu, unul, pot să accept ideea că un super-miliardar poate să cheltuie oricât ca să-și salveze copilul. Dar, nu mă simt confortabil cu ideea că un bugetar profită de privilegiile funcției sale. Știu, sunt naiv. Oricum, am zis deja: dilema este îngrozitoare!

Interesant dar și amar, foarte amar, acest nou film al regizorului Daniel Sandu, autorul lui „Un pas în urma serafimilor”.

„Mâna lui Dumnezeu” (2021)

„Mâna lui Dumnezeu” de Paolo Sorrentino

Napoli, Vezuviul și Insula Capri! Pe acest fundal tehnicolor se desfășoară povestea lui Fabie, un adolescent de 17 ani, mezinul familiei, care locuiește împreună cu părinții, cu fratele și cu sora lui. Ca toți adolescenții din lume, și Fabie are aceleași vise și dorințe: distracție, sex, fotbal și muzică. Toată familia lui, ca de altfel întreaga populație a orașului, așteaptă cu nerăbdare ca Maradona să vină să joace fotbal pentru Napoli și, ca dar de ziua lui, adolescentul nostru primește un abonament la stadionul unde îl va putea vedea antrenându-se zi de zi pe idolul lui argentinian.

Fabie nu este neapărat singurul personaj principal al filmului, pentru că toate celelalte personaje au suficientă întindere și sunt magistral interpretate. Părinții, unchii, mătușile, vecinii, prietenii - cu toții compun acel tablou inimitabil al unei comunități de italieni. Scenele de familie sunt comedie pură! O notă aparte: Luisa Ranieri este superbă în rolul mătușii a cărei sexualitate extrovertită transformă și cea mai plictisitoare masă de familie într-un show erotic.

Ceea ce se întâmplă în film este absolut real! Este vorba de propria viață a regizorului Paolo Sorrentino, care, în adolescență, se duce la un meci de fotbal, în loc să-și însoțească părinții la casa lor de la țară. Părinții săi aveau să moară în acel weekend, intoxicați cu monoxid de carbon. El a scăpat cu viață, tocmai pentru că a fost să-l vadă pe Maradona! Titlul filmului amintește simbolic de golul marcat cu mâna de Maradona împotriva Angliei în 1986, iar cineastul avea să declare că „îi datorează viața” campionului argentinian!

Cele două ore ale filmului se scurg destul de ușor, plăcut sau nostalgic, comic sau tulburător, tragic sau banal, totul pe fundalul unui Napoli mirific. Soarta, prietenii, familia, aventurile erotice, sportul, cinematografia, dragostea, iluziile pierdute, bucuriile - avem trecerea de la dolce far niente la drumul spre un viitor incert, dar plin de speranțe.

Un film de nota zece!

„Epoca întunecării” (Cum a distrus creștinismul lumea clasică)

„Epoca întunecării” de Catherine Nixey

Scrisă bine și cu un talent indiscutabil, cartea este captivantă precum un documentar de pe Discovery. Practic, despre ce este vorba? Ce știam? Știam că primii creștini au fost victime ale persecuțiilor autorităților Imperiului Roman. Mai știam că o dată cu Constantin cel Mare, creștinismul ajunge religie de stat. Și mai știam că numai și numai datorită bisericii, învățăturile lumii antice au fost salvate și transmise mai departe omenirii. Știam că în haosul de după căderea Imperiului Roman, Europa a fost salvată de creștinism, care a păstrat pentru generațiile viitoare cultura și valorile lumii antice.

Și ce aflăm? Catherine Nixey demontează capitol după capitol tot ceea ce am spus mai sus: instalarea creștinismului s-a făcut distrugând și mutilând statui, dând foc marilor biblioteci ale lumii antice, dărâmând temple, ucigând filozofi, vandalizând cu sălbăticie orașe întregi și luând sub control - treptat și cu forța - viețile tuturor! Primii sfinți ai creștinismului au fost, aflăm, niște fanatici ignoranți, niște derbedei sociopați, cu nimic mai prejos față de teroriștii din ziua de azi care distrug, din nou, temple și statui antice! Aproape toate cărțile poeților, istoricilor și filozofilor lumii greco-romane au fost distruse. Și apoi, vreme de secole, creștinismul a interzis filozofia, medicina, igiena, artele și a propagat misoginia, intoleranța și ura față de cei de alte credințe. Voioșia și spiritul liber și tolerant din lumea antică au fost înlocuite de cenzura și de tirania nomenclaturii creștine. În Europa a început epoca intunecării...

Scrisă precum un roman cu tentă de thriller și horror, cartea de față are toate șansele să ajungă la foarte mulți cititori, nu numai la cei interesați de religie. E frumos scrisă, cu nerv, cu ritm, lectura curge repede, ai toate șansele să fii sedus. Dar... Ce avem noi aici? Iar o carte care atacă creștinismul și biserica? Iar neomarxism versus valorile creștine? Iar trebuie să alegem una sau alta? Iar trebuie să ne punem cenușă în cap azi, pentru fapte petrecute acum 2000 de ani?

Pentru această carte, Catherine Nixey ar fi fost arsă pe rug, ca vrăjitoare, în alte vremuri! Și nu sunt sigur dacă unii nu s-ar bucura să mai fie posibil așa ceva și în vremurile noastre! Din fericire, azi avem privilegiul de a asculta toate părerile. Putem sta de vorbă unii cu alții, putem fi toleranți. Sau nu?

Vei fi șocat - din start - de dezvăluirile autoarei, indiferent dacă ești ateu sau creștin, adică un om normal și obișnuit, nu un habotnic practicant, ci un simplu om care, să zicem, merge la biserică din an în paște sau deloc.

Pagină după pagină, ne cutremurăm citind despre acea eră a distrugerii, în care o nouă religie - creștinismul - își făcea loc prin foc și sabie, ca să zic așa. Vedem un imperiu care cade nu atât din cauza barbarilor care îi dau târcoale la granițe, ci mai degrabă prin implozia cauzată de triumful creștinismului. Într-adevăr, este o carte care te provoacă, care riscă să îți zdruncine întrucâtva imaginea despre lume și convingerile de până acum, și care îți pune într-o lumina nouă tot ceea ce știai despre începuturile creștinismului. Bref: autoarea ne spune că creștinismul mai mult a distrus decât a salvat, că mai degrabă a pus o frână civilizației decât a împins-o înainte!

Talentul scriitoarei te seduce până la a-ți anihila complet simțul critic. Este clar: ceva se schimbă în tine după ce citești această carte. Însă autoarea pune prea multă patimă și asta-i faultează grav demersul. Asta îți și declanșează simțul critic și începi să o suspectezi de exagerări, pe ici pe colo. Oricum ar fi, nu te vei duce nicidecum în sensul dorit (probabil) de autoare. Nu vei zice: de azi nu mai vreau să fiu creștin! Nu vei deveni anti-creștin. Orice om cu scaun la cap va înțelege că orice pe lumea asta a avut un început și că trebuie să ne cunoaștem istoria și devenirea, că nu există scuze, ci doar înțelegere și asumare.

Fără această patimă și fără ideologia radical anti-creștină care transpar vrând-nevrând printre rândurile cărții, i-aș fi dat nota zece autoarei. Din păcate, nu s-a putut rezuma doar să studieze și să demonstreze, a ținut cu tot dinadinsul să ne tragă puțin pe sfoară și să ne ducă spre zone politice actuale, care, cel puțin pentru mine, sunt de nefrecventat.

Până la urmă, se comportă și ea la fel ca acei primi creștini pe care ni-i descrie în carte: dă cu barda în stânga și în dreapta. Păcat!

„Floarea soarelui” (1970)

„Floarea soarelui” de Vittorio de Sica

O italiancă al cărei bărbat nu s-a mai întors de pe frontul rusesc nu acceptă că acesta ar putea fi mort și pornește în căutarea lui. Italianca este Sophia Loren, iar soțul dispărut este Marcello Mastroianni. Cu o asemenea distribuție de zile mari n-ai cum să zici nu acestui film!

Și iat-o pe Sophia Loren a noastră sosind în Moscova de la sfârșitul anilor '60 și de acolo, mai departe, pe câmpiile ucrainene pline de cruci și de floarea soarelui sub care zac mii de soldați morți în cel de-Al Doilea Război Mondial. Desigur, conform regulilor oricărei melodrame, îl va găsi pe Marcello Mastroianni viu și nevătămat, însurat și cu copil! Evident că, rănită, Sophia Loren va lua primul tren înapoi spre Italia, și după un plâns bun își va vedea mai departe de viața ei până când, într-o seară, primește un telefon de la... Marcello Mastroianni, proaspăt sosit din Rusia sovietică special ca să o vadă!

Doar că și ea are acum un bărbat și un copil... Așa că fiecare va trebui să-și urmeze propriul destin! Da, este o melodramă ale cărei puncte forte sunt cuplul Loren-Mastroianni și povestea eternă de dragoste pe care nici războaiele nu o pot învinge!

Dar, stați așa! Toate bune și frumoase, numai că... ceva nu este în regulă! Cum adică un soldat inamic este salvat de la moarte de o rusoaică (Mașa) și apoi trăiește bine mersi cu ea, îi face un copil și primește și casă la bloc în buricul Moscovei? Ba mai mult, este lăsat de binevoitoarea secretară de partid să plece singur în Italia ca să se vadă cu fosta nevastă?! Și cum este posibil ca să vină o italiancă în Uniunea Sovietică și să umble ea așa, de capul ei, din poartă-n poartă ca să-și găsească bărbatul? Asta este ceva de domeniul științifico-fantasticului, este pură propagandă sovietică, e o poveste de spălat creierele!

Cu atât mai mare este meritul Sophiei Loren de a putea să ne facă să privim acest film fără să mai băgăm în seamă povestea gogonată regizată de Vittorio de Sica, grefată peste niște realități cât se poate de crude! Da, au fost tragedii, au fost oameni pe care războiul i-a despărțit, părinţi care şi-au căutat copiii sau invers, fraţi care s-au împrăştiat care încotro, nemaivăzându-se niciodată, oameni care au fost nevoiţi să fugă...

Mă declar, totuși, încântat când niște actori sublimi, precum Sophia Loren și Marcello Mastroianni, ne fac să lăsăm deoparte propaganda și să le urmărim povestea lor de viață, dincolo de ce-a vrut să ne bage pe gât regizorul! Recomand acest film tuturor acelora cărora le plac melodramele bune.

„Biblia pierdută”

„Biblia pierdută” de Igor Bergler

Mi-am făcut curaj și am citit-o. Auzisem că este un super thriller, că Igor Bergler este cel mai bine vândut scriitor român, că romanul acesta a fost tradus în nu știu câte limbi. În fine, l-am citit repede, dar nu neapărat și cu plăcere. Ce-aș putea zice? Iată teoria conspirației împachetată comercial, o copie la indigo a „Codului lui Da Vinci”! 

Ați văzut emisiunile de la posturile noastre de televiziune, gen „Ce spun românii” sau „Românii au talent”? Sunt formate de succes din Occident, cumpărate și adaptate pentru publicul românesc. Este fix ceea ce a făcut și Igor Bergler. Este posibil să fiu bombănit de unii și de alții, dar asta nu mă împiedică să spun exact ceea ce gândesc acum, la finalul celor 700 de pagini: am devorat o manea literară! Da, așa este, nu am lăsat cartea din mâna până nu am terminat-o, dar acum știu de ce: nu-mi venea să cred că asta este ceea ce se numește o carte de succes! Se vede clar că autorul pare să fie tobă de carte, că este probabil erudit peste măsură, și chiar are grijă să te strivească sub un munte de informații senzaționale. Dar ceea ce i-a ieșit este un ghiveci cu sclipici care se vinde bine și prinde imediat la o anumită categorie de public. 

Îți adoarme simțul critic! Da, are talentul de a-ți da impresia că te miști înainte și înapoi prin meandrele istoriei, că te bați pe burtă cu regii și împărații evului mediu, că înveți pe repede istoria și că afli lucruri ascunse până acum, că ești introdus în lumea serviciilor secrete, că te plimbi printre miliardarii lumii, prin hoteluri scumpe... Și pentru mulți asta este de-ajuns! Iar faptul că totul se învârte în jurul lui Vlad Țepeș gâdilă orgoliul multor români! Plus că toată străinătatea a auzit de Dracula! Succes garantat, nu?

Personajele? Nu contează, niciunul nu are vreo adâncime și nimeni nu ne este simpatic. Personajele există doar ca să pună în practică ceea ce vrea autorul să ne demonstreze. Avem toate schemele senzaționale văzute și răzvăzute în filmele hollywoodiene de spionaj, horror sau thriller. La fel, avem aceleași scheme citite în romane precum „Codul lui Da Vinci” sau „Numele trandafirului”, dar fără farmecul și consistența acestora!

Mărturisesc că mi-am dorit să fie într-adevăr o carte bună, pe măsura campaniei publicitare de care a beneficiat. M-aș fi bucurat să avem și noi un român de-al nostru printre cei mai buni scriitori de pe planetă. Și-am dat, în schimb, peste un munte de clișee care garantează succesul comercial. La urma urmelor, nu-i nicio crimă să scrii o carte cu un astfel de succes. Numai că se vede cu ochiul liber că ăsta este singurul lucru pe care și l-a dorit acest scriitor. Păcat!

Structura cărții este de-a dreptul stranie, pentru că sunt nenumărate capitole care constau dintr-o singură pagină! Detaliile de bun simț alternează cu cele frivole. Pe alocuri m-am temut că traducerea cărții este deficitară, dar mi-am amintit că este scrisă în românește! Una peste alta, după vreo sută de pagini pare că autorul a cam uitat ce vrea cu adevărat. Adică nu a uitat că vrea să scoată bani buni cu această carte, dar a uitat cum! Ritmul se vrea trepidant, alert, ca să te țină lipit de carte, dar paginile interminabile despre tot felul de informații vrute și nevrute încep să te obosească. Este o plăcere pentru unul căruia îi plac cărțile și bibliotecile să citească o listă nesfârșită de titluri de carte, dar - vă asigur! - este o tortură pentru cititor... Așa că - după părerea mea - autorul se cam faultează singur!

Recunosc, guilty as charged: lectura a fost destul de agreabilă, dar nu neapărat pentru că romanul este bine scris! Umorul este involuntar. Și, să fim onești: miza - care ține de teoria conspirației- se dezumflă la modul grav la capătul celor 700 de pagini. Înțeleg că urmează și alte romane pe aceeași temă de același autor. Le voi citi și pe acelea, în speranța că vor fi mai bune, pentru că ceea ce scrie Igor Bergler pare să fie ceva inedit în peisajul literaturii române de azi.

„Hawaii” (2017)

„Hawaii” de Jesus del Cerro

Hawaii?! Film românesc cu un asemenea titlu? N-o fi cumva vreo comedie idioată despre cum ajung cocalarii noștri prin America și despre aventurile lor pe acorduri de manele? Hm... Totuși, nu mi-l imaginez pe Dragoș Bucur într-un astfel de ghiveci. Să-l încercăm, zic! Așa că, fără mari așteptări, am decis să îl văd. A fost o surpriză. Plăcută! Dar nu de la început, pentru că din prima secundă - filmul te și avertizează - plonjezi în viața din vremea lui Ceaușescu, mai exact: în cei mai negri ani de comunism. Iar un film ratat despre comunism?

Cum răbdarea nu mi-a fost prea mult pusă la încercare, am putut să mă las în voia poveștii imaginate de regizorul spaniol Jesus del Cerro și să savurez amestecul de dramă și comedie, de ironie și satiră, de dezgust și speranță. Nu, nu este neapărat un film despre comunism, ci mai degrabă despre nevoia de a fi liber.

Nu pot să nu remarc autenticitatea cu care sunt redate atmosfera, personajele și poveștile acelor ani oribili care au marcat sfârșitul erei comuniste. Hainele, maşinile, blocurile, cozile, aerul tensionat şi suspiciunea cu care oamenii trăiau, sau cum se ajutau vecinii la nevoie, toate redau la milimetru imaginea gri-murdar a acelor ani.

Totul este viu, real, plauzibil, iar Dragoș Bucur este încarnarea acelor tineri rebeli care nu mai suportau regimul, care încercau să se descurce cum puteau, însă nu se mai regăseau în ceea ce părinții și bunicii lor acceptaseră mai mult de nevoie decât de voie.

Bref: Dragoş Bucur este un tânăr bucureştean, taximetrist descurcăreț, care știe cum să facă rost de ceea ce foarte puțini aveau la vremea aceea: carne, ţigări străine, ciocolată, cafea, muzică străină. A învățat că șpaga deschide orice ușă și știe că cu milițienii faci cele mai sigure afaceri. Evident, locuiește la bloc împreună cu tatăl și cu sora lui, măritată cu un activist de partid. Însă totul se schimbă când familia află că un unchi din America, din Hawaii, le-a lăsat moștenire 3 milioane de dolari! Nu mai dezvălui nimic din ceea ce urmează, însă vă asigur că și pentru noi, spectatorii, totul se schimbă. Deodată, filmul începe să te captiveze mai mult, povestea are, în sfârșit, o miză și de-acum putem sta liniștiți că nu vom asista la vreo prelegere ratată despre cum și ce a fost înainte de 1989.

Ne vor încerca toate sentimentele, de la dispreț și scârbă, la admirație și speranță. Și vom accepta cu ușurință jocul propus de regizor și - mai ales - finalul neașteptat, acea nebunie inimaginabilă care nu cred să se fi întâmplat vreodată.

Numai cine nu a trăit pe vremea cealaltă nu-și poate da seama ce înseamnă să afli că persoana pe care o creditezi cu cea mai mare încredere este turnător la securitate! Dar, cei mai mulți nu aflau... au aflat, dacă au aflat, abia după revoluție.

Cred că marele atu al acestui film este optimismul.

Desigur, nimic nu ar fi fost posibil fără scenariul foarte bun și fără echipa de actori minunați: Dragoș Bucur (taximetristul), Rodica Lazăr (sora lui), Constantin Cojocaru (tatăl), Gheorghe Ifrim (cumnatul), Cristina Flutur (securista și iubita lui) și Andi Vasluianu (șeful iubitei).

Și, să nu uit, îl vedem și pe Codin Maticiuc, un fel de Ernest Maftei al cinematografiei contemporane: orice film ai vedea, hop și el într-un rol pe-acolo, nu contează ce, doar să fie!

„Câini” (2016)

„Câini” de Bogdan Mirică

Avem un thriller psihologic, bine dozat, despre care ai putea să juri că este făcut la Hollywood! Am urmărit cu mare plăcere acest film noir superb, cu o tripletă de actori de nota zece în rolurile principale: Dragoș Bucur (tânărul de la oraş care vrea să vândă pământul moştenit la capătul lumii, într-un sat izolat din Delta Dunării), Gheorghe Visu (polițistul bătrân, bolnav de cancer) și Vlad Ivanov (interlopul local). Și nici restul distribuției nu este cu nimic mai prejos!

Regizorului Bogdan Mirică i-a ieșit un film fascinant, puternic vizual, bazat pe un scenariu scris chiar de el. Nu voi dezvălui nimic din ceea ce se întâmplă pe ecran. Pot spune, în schimb, că - în ciuda unor cadre cam lungi (asta-i boala regizorilor noștri, n-ai ce să faci) - filmul acesta te captivează, te intrigă, te nedumerește, te ține alert de la început până la sfârșit.

Imaginea, muzica, lumina, spațiul nemărginit, ca o preerie dintr-un western, povestea plină de mistere - toate induc acea stare de neliniște și vom ști de la început că totul se va termina rău. Dar nu atât de rău cum se va întâmpla, la așa ceva nu ne-am fi așteptat în ruptul capului! Poate că aici, la pregătirea noastră pentru violența spre care se îndreaptă filmul, ar mai fi trebuit lucrat puțin, dar... hai să nu fiu cârcotaș!

Toată echipa de actori este magistrală, iar personajele cărora actorii le dau viață sunt cât se poate de distincte, imposibil de confundat. Tensiunea surdă și umorul pe muchie de cuțit duc în final către o violență abruptă, cumva așteptată, dar nu atât de curând și nu de maniera aceasta.

Și, lucru deloc lipsit de semnificație: titlul chiar are legătură cu filmul!

„Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari” (2018)

„Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari” de Radu Jude

Un scurt preambul, care sper să nu plictisească pe nimeni: este clar că elita oricărui popor (care își dorește să fie independent) construiește cu grijă o mitologie și o limbă care să unească pe toată lumea în jurul statului, o istorie care să îi facă pe toți mândri că aparțin acelei națiuni. Așa a fost și cu România noastră și a funcționat foarte bine până când regimurile autoritare și dictatoriale au făcut ce-au vrut ele cu istoria noastră. La fel de clar este că la un moment dat, după ce statul s-a consolidat, națiunea a prosperat și tot poporul a trăit în pace, armonie și democrație, vine și timpul demitizării istoriei! Vine o vreme când putem judeca la rece ce a fost bine și ce a fost rău, ce a fost adevărat și ce a fost legendă, ce am învățat noi și ce a fost de fapt în realitate. Și, nu în ultimul rând, dacă noi, publicul, nu suntem pregătiți să auzim adevărul, dacă devoalarea acestuia nu se face cu sinceritate și simț critic, demersul demitizării va fi în van. Pentru că se știe: adevărul poate fi mai murdar decât minciuna!

Am simțit nevoia să spun toate acestea văzând acest film de Radu Jude despre masacrarea everilor de la Odesa. Folosind imagini de arhivă din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, fotografii (cu oameni spânzurați) uitate în cadru nepermis de mult, lecturi exhaustive care sfârșesc prin a te plictisi de moarte din cărți scrise de diverși filozofi și eseiști, plus citate aruncate la tot pasul din și de către oricine vrei și cine nu vrei, filmul acesta nu se poate decide ce este de fapt: un documentar? Un teatru în film? Un film politic? Un film porno?

Cum adică să te uiți la atrocitățile războiului cand te giugiulești sau stai gol pușcă cu un pahar de vin în mână? Și să mai faci, de multe ori, remarci de-a dreptul inepte? De ce trebuie să-i vedem așa cum i-au făcut mamele lor pe actorii ăștia, pe Ioana Iacob și pe Șerban Pavlu, pe post de amanți iliciți? Pe cine vrea acest regizor să convingă că atunci când ăștia doi fac sex, ei vorbesc despre masacrul evreilor de la Odesa? Așa ceva am mai văzut doar într-un film nord-coreean de pe vremuri, unde un el și o ea se iubesc și în toiul amorului strigă amândoi: trăiască tovarășul Kim Ir-sen! Bre, ne lași?! Cât adevăr era în acel film, tot atât este și în acesta, adică niciunul! Ori asta-i grav, pentru că tocmai asta vrea să ne dezvăluie acest film: un adevăr neștiut sau ignorat de majoritatea dintre noi!

Însă ce avem noi aici? Una-două, o vedem pe eroina noastră goală în cada de baie, citind cărți grele de istorie, având grijă să nu ascundă publicului nimic din... părțile atractive (nu, nu ale cărții, ci ale dumneaei).

Ar fi trebuit să fim sensibilizați de atrocitățile săvârșite la vreme de război de armata română, la fel ca toate armatele lumii (la fel au făcut și rușii și germanii cu populația civilă, iar evreii au fost prigoniți și omorâți și de Hitler și de Stalin). Ar fi trebuit să avem un șoc, un scurt-circuit văzând că nici românii nu au fost mai breji, așa cum au avut germanii când li s-a arătat ce se petrecea în lagărele lui Hitler. Și, în schimb, ce-avem? O bășcălie în care zboară cuvintele triviale în sus și-n jos și se duce dracu' toată vruta demonstrație...

Poate că avem, totuși, parte de altceva, care să compenseze eșecul demersului principal al filmului. Avem? N-avem... Personajul principal, regizoarea de teatru jucată de Ioana Iacob, este o invenție, un ceva care nu are consistență, un robot care sloboadă citate pe gură... Șerban Pavlu, poate? O deziluzie și el... Mai degrabă figurația este aceea care face toți banii în filmul ăsta. Și personajul de la primărie, interpretat excelent de Alexandru Dabija!

În rest, după două ore lungi de vizionare... aștept în continuare acel film care să spună adevărul cu forță, cu pricepere, cu simț critic, cu ritm, cu dinamică și cu sinceritate despre ce a fost la Odesa, acel oraș de o frumusețe patetică! Aștept încă acel fim care să ne facă să înțelegem răul făcut de statul nostru evreilor, și să o facă percutant precum un film hollywoodian! Tilul filmului este un citat din Mihai Antonescu la unul dintre consiliile de miniștri din anii aceia crunți de război (evident, nu ne explică nimeni cine a fost și ce funcții a deținut în stat).

Mă îndoiesc că veți reține altceva din acest film în afară de țâțele protagonistei și înjurăturile cele mai triviale care abundă la mai fiecare minut din film. Dacă i-a reușit ceva acestui regizor, asta este: demitizarea demitizării! (sau trivializarea ei... )

„Orizont” (2015)

„Orizont” de Marian Crișan

Pe măsură ce filmul se încheagă și încerci să îi descoperi miza, sensul și acțiunea, îți dai seama că povestea ți se pare vag cunoscută: un bărbat și nevasta lui se mută în creierii munților și deschid o pensiune-restaurant. Nu-i chiar la fel, dar este cam aceeași poveste: „La moara cu noroc”, filmul clasic al lui Victor Iliu din 1955 - cu formidabilii Constantin Codrescu și Ioana Bulcă - ecranizat după nuvela lui Slavici! Doar că, de această dată, totul este translatat în prezent, în România noastră democrată și capitalistă, iar regizorul Marian Crișan încearcă să ne-o recreeze în maniera unui thriller hollywoodian a la Alfred Hitchcock. 

Lucian (interpretat magistral de Andras Hathazi) și Andra (Rodica Lazăr, într-un rol din care încearcă să scoată, cu succes, tot ce se poate, în ciuda platitudinii la care o constrânge scenariul) se mută dintr-un oraș transilvănean în Munții Apuseni pentru a administra împreună un motel izolat, al cărui proprietar este un olandez. Miza este îmbogățirea. Dar, foarte curând, cei doi află că mai sunt și alții care vor să se îmbogățească... Liniștea muntelui este înșelătoare, pentru că în adâncul pădurilor legea este făcută de mafia tăierilor de lemn în strânsă cooperare cu politicienii locali.

Filmul ratează grav perspectiva psihologică. Toate personajele fac și dreg, dar nu avem motivația acțiunilor lor. Și nimeni - dar nimeni! - nu ne este simpatic. Toți vor să facă bani, toți ocolesc legea, legea - la rândul ei - este chioară și aplicată prost...  Și-atunci? Dacă n-avem nici adâncimi psihologice, nici personaje simpatice, prin ce poate să ne atragă acest film? Excelează filmul prin suspans? Nu. Și-atunci de ce rămâi până la sfârșit? Ce te face să îl urmărești până la capăt? Bună întrebare!

Răspunsul meu ar fi: pentru că speri să devină interesant până la urmă! Pentru că filmul are toate datele să o poată face: imaginea, muzica, atmosfera, actorii, montajul... Dar dacă scenariul nu te-ajută, n-ai ce-i face! Păi, cum să cred eu că vine poliția să te ia ca să dai declarații la procuratură, însă drumul până la procuratură îl faci cu mașina personală, cu care îi transporți și pe polițiști! Unde în România se poate întâmpla așa ceva?

Chiar dacă eroul nostru cârciumar este un om călcat în picioare - ceea ce ar trebui să ni-l facă simpatic, pentru că întotdeauna tindem să ținem partea năpăstuiților -  nu avem cum să rezonăm cu el... Chiar nu ne place de el. Și nici de nevastă-sa, care îl înșală cu mafiotul local. Nu mai zic că nevestei îi lipsește grav substanța, adâncimea. Și nici celelalte personaje nu au vreo profunzime. Toate astea fac povestea prea puțin demnă de luat în serios. Sunt momente în care speri că gata: filmul a demarat, povestea merge strună, dar, brusc, regizorul se răzgândeste și o luăm iar de la capăt...

Păcat! „Orizont” ar fi putut fi un thriller de succes! Și rămân la vechea mea dilemă: de ce aleg regizorii noștri titluri de filme fără nicio legătură cu conținutul lor? Tiluri care mai mult alungă decât atrag publicul? 

În schimb, filmul are un sfârșit epic! Asta i-a reușit perfect regizorului! Măcar pentru atât, și tot merită să stai să îl vezi!

„Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu” (2010)

„Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu” de Andrei Ujică

Să zicem că m-am născut după 1989, să mai zicem că habar n-aș avea despre ce va fi fost înainte să mă nasc eu, și să mai presupunem că am dat peste acest film „autobiografic” și că îmi fac timp să văd și eu cine dracu' a fost și ce a făcut Ceaușescu. Asta ar fi o variantă! Aș putea reformula chiar: să zicem că aș fi american și că nu aș ști nimic despre România și că aș vedea acest film. Oare ce-aș înțelege?

A doua variantă ar fi că știu foarte bine ce a fost înainte de 1989, că știu foarte bine cine a fost și ce a făcut Ceaușescu și că - deodată - văd acest film! Păi, dacă aș fi un nostalgic, acest film ar fi o bucurie pentru mine! L-aș pupa pe regizor pentru clipele plăcute pe care m-a făcut să le retrăiesc! 

Dar altfel?! Ce reacție pot să am văzând această așa-zisă autobiografie? Imaginile au o forță extraordinară! De la început până la sfârșit privești fascinat și intrigat această înșiruire de imagini din viața lui Ceaușescu - unele cu sonor, altele fără - și cu greu îți dai seama că totuși, acest colaj, montaj - whatever - are un sens!

Stai pur și simplu 3 ore în fața unor imagini document din epoca lui Ceaușescu, fără ca regizorul Andrei Ujică să intervină cu vreo explicație, să ne spună ce vedem, pe cine vedem, și de ce vedem anume acele imagini și nu altele. Pentru că da, regizorul a avut la dispoziție o mie de ore de filme documentare despre Ceauşescu, făcute înainte de 1989, din care a ales să decupeze și să folosească doar 3 ore, pe care ni le-a redat sub forma unui (alt) documentar care s-ar vrea: lumea văzută prin ochii lui Ceaușescu! Ăsta pare să fi fost sensul dorit de regizor!

Măi să fie! Păi, don regizor! Dacă ni-l arăți pe Ceaușescu vorbind frumos la înmormântarea lui Gheorghiu Dej, de ce nu ni-l arăți și când îl denunță pe același Gheorghiu Dej, așa cum o făcuse mai înainte Hrușciov cu Stalin? De ce, ca să zic așa, îl cenzurezi pe Ceaușescu? Că zici că vedem lumea prin ochii lui, nu? De ce nu ni-l arăți și îmbrăcat în general de armată înfăptuind colectivizarea țărănimii? Și cu canalul Dunăre-Marea Neagră ce-ai avut de nu ni i-ai arătat pe Nea Nicu și Lenuța plimbându-se cu bărcuța? 

În fine, să luăm filmul ca atare, asta a fost alegerea regizorului. La urma urmelor, oricând poate veni altcineva care să ia din nou cele o mie de ore de filmare cu Ceaușescu și să compună alte 3 ore, cu alte imagini... Una peste alta, după acest film, unii vor ajunge să-l compătimească pe bietul Ceaușescu. Ce soartă a putut sa aibă! Mulți vor sfârși prin a-l simpatiza. A fost șmecher! A avut lumea la degetul mic! S-a văzut cu toate mărimile lumii! A colindat toată planeta! Și, vai... privirea aceea pe care o are la înmormântarea mamei lui... îți dau lacrimile, ce mai! Ce dictator, bre! Toată lumea l-a iubit și l-a aplaudat peste tot: la congrese, în vizite de lucru, pe ogoare, pe șantiere... Îl aplaudau muncitorii, țăranii și intelectualii, toată țara! 

Și, deodată, așa din senin, la nu știe ce congres, se trezește un boșorog să îl vorbească de rău pe Ceaușescu! Ce forță, ce impact ar fi avut acest moment - ar fi fost un punct de inflexiune în desfășurarea filmului - dacă regizorul nu s-ar fi străduit atât de mult să ni-l umanizeze pe Ceaușescu! 

Ok, am înțeles! Și dictatorii sunt oameni. Nu puteai să faci un serial, don regizor? N-au fost cam puține cele 3 ore? Nu faci niște documentare și despre Stalin, Hitler și Mao? 

„Strada Umanității, numărul 8” (2021)

„Strada Umanității, numărul 8” de Dany Boon

Un film despre pandemie? O comedie, și franțuzească pe deasupra?! Bun, se pare că am avea toate motivele să ne uităm la „Strada Umanității, numărul 8.” Suntem în martie 2020 și lumea este îngrozită de această epidemie globală, iar în Parisul pustiu se aude vocea lui Emanuel Macron care anunță războiul împotriva noului coronavirus și carantina totală. În timp ce mulți parizieni au plecat deja în provincie, câteva familii rămân în izolare acasă, așa cum au făcut și eroii noștri din clădirea de pe Strada Umanității de la numărul 8. Și, de aici, urmează o poveste în care ne regăsim cu toții, mai mult sau mai puțin, pentru că de-acum putem zâmbi amuzați și să ne recunoaștem trăirile de atunci, putem să ne distrăm pe seama nebuniei de la început și a fricii omniprezente, putem râde de cât de des ne spălăm pe mâini sau ne dezinfectam...

O spun de la început, ca să nu-mi aud vorbe: da, „Strada Umanității, numărul 8” este un film drăguțel, dulce-amărui, am mai și râs... Și cam atât! Dar, ce comedie ar fi putut ieși cu toate aceste personaje adunate la un loc! Pentru că avem niște personaje demne de un azil de nebuni: ziaristul ipohondru și panicat (interpretat de cel care este și regizorul filmului, Dany Boon) împreună cu nevasta avocată; proprietarul belgian, antivaccinist și conspiraționist; cântăreața însărcinată și soțul ei, instructor de fitness; administratorul îngrijorat de starea soției sale, care se află în spital, bolnavă de covid; bătrâna proprietară a barului de la parter și doctorul nebun care crede că va descoperi vaccinul miraculos contra virusului; asistenta misterioasă, care lucrează chiar la spitalul unde este internată nevasta administratorului. Plus copiii și animalele de companie.

Repet, ar fi putut ieși o super-comedie, dar nu este cazul aici. Personajelor le lipsește subtilitatea. Bărbații din film sunt atât de enervanți încât începem cu toții să sperăm că soțiile lor vor divorța de ei până la sfârșitul filmului! Și că toate odraslele lor se vor cere singure la orfelinat! Nu este de mirare că și scenariul este la fel de plat ca personajele. Totul este previzibil. Sigur, zâmbim și ne amuzăm, pentru că exact la fel am făcut și noi, dar filmul ăsta nu are nicio intrigă! Ne plictisim ușor în fața unei povești ale cărei singure mize sunt: va fi eliberată din spital soția administratorului? Sau: se va împăca proprietarul belgian cu soția? Sau: va inventa vaccinul acel doctor nebun?

Două ore sunt cam prea multe pentru un astfel de subiect căruia îi lipsește savoarea. Regizorul bifează toate clișeele cunoscute și pare că se inspiră din viața de zi cu zi a oamenilor izolați în case, de la care a preluat întâmplările din film: munca de acasă, școala online, testul PCR, controalele poliției, asistenta stigmatizată de vecini, doctorul nebun care nu știe nimic. Amuzante toate, dar... clișee!

A doua parte a filmului este mai bine ritmată. Mai presus de orice, nu pot să nu remarc că există cineva care s-a distrat mai bine decât noi, mai bine decât echipa de filmare și mai bine decât toată lumea: actorul care l-a interpretat pe doctorul nebun! Îi dau, totuși, o bilă albă acestui film franțuzesc pentru că ne pune o oglindă în față, fiecăruia dintre noi! Și ăsta este deja un lucru pe care puține filme reușesc să îl facă.

Garantez că un astfel de film văzut împreună cu prietenii - sau cu cine a stat fiecare în lockdown - va trezi multe zâmbete și râsete și o discuție ulterioară mai amuzantă decât filmul!

„Hammersmith a evadat” (1972)

 

„Hammersmith a evadat” de Peter Ustinov

Beau Bridges este Billy Breedlove, un texan cu ceafă roșie și inteligență minimală, paznic la un spital de nebuni condus de Doctor (Peter Ustinov) și îndrăgostit de o chelneriță blondă, prostuță și sexy, Jimmie Jean Jackson (Elizabeth Taylor). Texanul nostru se împrietenește cu un psihopat periculos, Hammersmith (Richard Burton), care îi promite bogăție și putere în schimbul libertății. Odată scăpat din spitalul-pușcărie, Burton fură un Mercedes, apoi îl ia cu el și pe Bridges și o „saltă" și pe frumoasa Taylor în drum spre... lumea largă! Sub conducerea lui Burton, Bridges va ajunge om de afaceri, politician și milionar, dar nu își va găsi niciodată fericirea, chiar dacă o are alături pe Taylor, femeia visurilor lui.

La un moment dat, Bridges îi spune lui Burton că s-a săturat de Taylor și că nu o mai dorește, așa că Burton decide să o omoare. Știind ce o așteaptă, Taylor îi spune lui Burton că a auzit că orice condamnat la moarte are măcar dreptul la o ultimă țigară. Burton este de acord și, în timp ce fumează, Taylor îi povestește că are doar un singur regret: acela că nu a avut copii. În acel moment ochii lui Burton se măresc, pulsul i se accelerează și o idee îl pocnește: cum de nu s-a gândit? El nu are niciun copil! Burton decide că va avea un copil cu Taylor și renunță la planul de a o omorî. În schimb, îi va înscena un accident lui Bridges care îl va face pe acesta inofensiv precum o legumă.

„Hammersmith a evadat” este un film pe cât de comic, pe atât de bizar. Povestea este atât de abracadabrantă încât e de mirare că a putut ieși un film până la urmă. Nu este unul dintre cele mai cunoscute filme ale lui cuplului Taylor-Burton. Este pur și simplu o ciudățenie în palmaresul celor două superstaruri hollywoodiene! Cine știe, poate că l-au făcut între două beții zdravene de-ale lui Burton, pentru că au jucat fără a cere niciun onorariu! Beau Bridges și Elizabeth Taylor își fac rolurile relaxați, cu farmec și cu mult umor. În mod ciudat, mai puțin umor au Richard Burton și Peter Ustinov! 

Evident, este un șoc să o vezi pe Elizabeth Taylor... blondă! Pe parcurs ea va redeveni brunetă, totuși. Taylor este amuzantă și radiază o forță care o face să fie vie și imprevizibilă. O vedem cum își irosește imensul talent într-un film, totuși, minor, față de alte filme celebre în care a jucat. Chiar și așa, rolul din acest film i-a adus prestigiosul premiu berlinez „Ursul de argint”, echivalentul european al Oscarului, pentru cea mai bună actriță.

O scenă magistrală ne-o înfățișează pe Taylor gravidă, împingând căruciorul în care stă Bridges, paralizat în urma „acidentului” pus la cale de Burton. Bridges este total nefericit, în timp ce Taylor strălucește, fericită că este gravidă, lucru despre care Bridges nu știe încă nimic. Paradoxal, atmosfera reflectă atât speranțele lui Taylor, cât și vidul din sufletul lui Bridges, acum că visul american i s-a spulberat. După ce Taylor îl înșeală pe Bridges cu Burton, Bridges se va sinucide. În cele urmă, Burton va fi prins și pus din nou în cămașă de forță, iar Taylor va rămâne cu copilul și cu toți banii.

Până la urmă ne dăm seama că filmul este, de fapt, despre legenda lui Faust, repovestită în cheie comică și repliată pe un psihopat închis într-un spital-pușcărie, condus de un doctor, cel puțin la fel de dubios ca și pacienții săi.

Una peste alta, filmul regizat de Peter Ustinov este o comedie foarte bună, o satiră la adresa dorinței de îmbogățire și de putere a Americii. Este adevărat, durează ceva până când filmul își intră în ritm, dar de ce nu a ieșit un film de succes... asta e o altă poveste! Cea mai posibilă explicație ar fi aceea că Taylor-Burton erau deja niște legende, toată planeta știa totul despre ei, iar publicul nu mai avea de ce să dea buzna în sălile de cinema pentru a-i vedea și în alte ipostaze.

„Călina roşie” (1973)

„Călina roşie” de Vasili Şukşin 

„Călina roşie” a fost faimos la vremea lui și, văzându-l în sala de cinema, nu puteai să nu te întrebi cum naiba reușise să treacă de cenzura din vremea lui Brejnev! Filmul era șocant de real, una voise propaganda și alta ieșise pe ecran. Ideologia sovietică era bătută cu propriile ei arme. Evident, cei spălați pe creier primeau ceea ce voia stăpânirea, dar ceilalți înțelegeau foarte clar ce se întâmplă în această poveste de dragoste dintre un fost puşcăriaş şi o țărancă colectivistă dintr-un îndepărtat sat siberian. 

Și cum putea fi altfel un film făcut de Vasili Şukşin decât răscolitor, impresionant și unic prin naturalețea interpretării și prin subiectul delicat? Vasili Şukşin - scriitor, regizor și interpret al rolului principal - are o forță dezlănțuită pe care nu ai cum să o uiți ușor. Iar Lidia Şukşina (țăranca de la colhoz), soția lui Vasili Şukşin în viața reală, ar fi meritat oricând un Oscar. 

Egor, un răufăcător recidivist - corupt de banda de hoţi căreia îi aparţinuse și sălbăticit în fărădelegi - este eliberat după cinci ani de pușcărie și are de gând să devină un om bun. I-a ajuns vechea sa existență! Da, a fost un om rău și a cunoscut și a făcut tot ce poate fi mai urât pe lumea asta. Dar de-acum a venit vremea să se schimbe. La ce altceva e bună libertatea? Își va găsi un loc al lui, într-un sat departe de lume, de dragul unei ţărănci cu care corespondase în închisoare, fără să se cunoască. Îl vedem cum încearcă să se transforme într-un om îmbătat de reîntâlnirea cu natura, cu mestecenii siberieni (de-aici și titlul filmului), să se integreze în comunitatea sătească, dar toate au un preț pe lumea asta! Viața de dinainte îl prinde din urmă și se prăvălește peste el. De ce, în final, nu poate Egor să-și construiască o nouă viață? Este destinul său implacabil? Sau doar întâmplarea și nepăsarea oamenilor - și a sistemului! - fac din el un veșnic înfrânt?

În înțelegerea mea, sunt trei stadii pentru astfel de cazuri: prevenția (să nu faci cutare lucru!), pedeapsa (pușcăria și asumarea vinovăției) și reintegrarea (fiecare om merită o a doua șansă!) Din păcate, cel de-al treilea stadiu lipsește cu desăvârșire în cultura noastră est-europeană. Iar în era comunistă era doar o vorbă goală! Asta pare că ne și spune filmul: dacă ți-ai asumat o greșeală și ai și plătit pentru ea, de ce nimeni nu este dispus să-ți acorde încă o șansă? Păi dacă statul nu face nimic, ce poate face omul de rând? Iar răspunsul, din păcate,  este la îndemână: șansa nu ți-o va da nimeni pentru că nimeni nu crede că te poți îndrepta! Și, ai putea spune, pe bună dreptate, pentru că statistic vorbind... câți recunosc că au greșit? Câți n-o țin langa că au fost nevinovați, continuând să facă aceleași și aceleași fărădelegi odată ieșiți din pușcărie? 

Însă acest film pare să fie ceva mai mult, pentru că nu este nicidecum o predică morală despre un om cinstit care este neînțeles de societatea strâmbă în care trăiește, și nu este nici o poveste despre un om căzut care cere cu disperare o ultimă șansă și nu o primește. Nu este așa de simplu. Cred că povestea este mult mai profundă, exprimând cu sinceritate paradoxul firii umane, relatându-ne calea dificilă a vieții unui om complicat care caută atât adevărul lui personal, cât și al celor din jurul său, încercând să facă față poverii imense pe care viața i-a hărăzit-o. Un om care are multe schelete în dulap și care și-ar dori să intre, cum se zice, în rândul lumii...

Sfârşitul este tragic, eroul nostru este ucis de foştii lui tovarăşi de tâlhării. Este un sfârșit pe placul propagandei, uite ce pățești dacă!...  Dar cred că toată lumea a înțeles că oricare dintre noi poate greși, și este greu, dacă nu imposibil, să primeșți o a doua șansă! „Călina roşie” face o distincţie netă între bine şi rău. Există ambele, nimeni nu le poate evita, ce ți-e scris în frunte ți-e pus. Nu există doar oameni buni şi doar oameni răi. 

Vasili Şukşin a murit un an mai târziu (după lansarea acestui film) în condiții neelucidate nici până astăzi...

„Secretul fericirii” (2018)

„Secretul fericirii” de Vlad Zamfirescu

O spun din capul locului: acest film românesc este o imensă surpriză plăcută pentru mine! Știam că este un film cu doar trei personaje și că a fost (sau este) şi o piesă de teatru, dar nu era printre preferințele mele. Am decis totuși să îl văd, cu mare neîncredere, și nu, nu am avut niciun moment de plictiseală! Scenariul este foarte bun, povestea este nemaipomenit de bine spusă, răsturnările de situație sunt imprevizibile și te lasă cu gura căscată, actorii joacă excelent, vorbele, dialogurile sunt adevărate și fac credibilă această istorie despre prietenie, căsătorie, fericire, trădare, lașitate, ipocrizie și răzbunare.

Vlad Zamfirescu, care este și regizorul filmului, interpretează magistral, el este personajul care face și desface jocurile. Celelalte două personaje sunt nevastă-sa și prietenul lui cel mai bun. Mai are combustibil o căsătorie veche de 15 ani? Este reală o prietenie veche de 25 de ani? Care este prețul fericirii?

Într-o seară oarecare, Tom (Vlad Zamfirescu) și cel mai bun prieten al lui, David (Theo Marton), beau whisky și încep să vorbească despre femei, fumează și discută așa cum o fac prietenii de-o viață... este una dintre acele discuții în care totul este posibil: dorințe ascunse, dezvăluiri, planuri de viitor, secrete, emoții... În tot acest timp, soția lui Tom, Ana (Irina Velcescu) îşi face de lucru prin casă și li se mai alătură celor doi din când în când, pe terasă. Dintr-una într-alta, pare că discuția se transformă într-un joc pe cât de subtil pe atât de absurd, că totul este un fel de poker a cărui miză este aflarea unui adevăr șocant care le va schimba viața fiecăruia dintre ei.

De ce împinge Tom discuția către subiecte atât de imposibile, de sensibile, punându-și atât soția cât prietenul în aceste situații jenante? Care este miza acestui joc nebun și bizar? Este Tom un manipulator cinic? Sunt Ana și David victime inocente? Situațiile se schimbă de la absurd și neverosimil la insuportabil și disperare, de la umor și dramă la liniște și tensiune, totul într-un ritm alert, convingător și puternic care ne duce spre finalul absolut imprevizibil.

Este un film care incită la meditație. Nimic nu ar fi prevestit o astfel de experiență, ținând cont că filmul începe atât de senin, cu un cer plin de stele, cu o vreme caldă, plăcută și relaxantă și cu doi prieteni care beau și ei ca băieții...

„Zăpadă, Ceai și Dragoste” (2021)

„Zăpadă, Ceai și Dragoste” de Cătălin Bugean

Am dat, în sfârșit, peste un film românesc care nu și-a propus să câștige vreun premiu pe la nu știu ce festival european sau să ne bage pe toți în depresie cu mai știu eu ce situații psiho-emo filmate lent într-un așa-zis stil intelectual! Este o comedie la care am râs cu poftă și asta mi se întâmplă foarte rar la filmele românești. Și ce dacă scenariul este prost? Au avut oare scenarii (mai) bune celebrele „Nea Mărin miliardar” sau seria „BD”-urilor? Să fim onești: n-au avut, dar actorii au fost minunați și de-aia ne-au și plăcut acele filme!

Zăpadă (Angel Popescu), Ceai (Levent Sali) și Dragoste (Liviu Vârciu) sunt trei pușcăriași care vor să evadeze. Povestea se complică puțin, pentru că evadarea are loc cu ajutorul... nu, nu vă spun cu cine sau cu ce, vă las pe voi să descoperiți! Una peste alta, cei trei eroi ai noștri sunt niște tăntălăi simpatici care intră în tot felul de încurcături din cauza propriei lor prostii. Prima parte a filmului chiar are ritm, chiar râzi în hohote, limbajul face tot hazul. Dacă accepți - de la început - că te uiți la acest film doar ca să te distrezi, atunci chiar nu mai contează defectele, inerente, ale acestei producții regizate de Cătălin Bugean.

Din a doua jumătate, filmul începe să obosească, râzi din ce în ce mai rar, dar... ce poți cere mai mult? În fond... a fost destulă caterincă pentru un film atât de lejer pe care nimeni nu îl ia în serios, nici noi și nici măcar regizorul. Veți da la tot pasul - cu surprindere - de tot felul de vedete autohtone în roluri secundare: Carmen Tănase, Cristian Iacob, Dan Negru, Dorian Popa, Florin Busuioc (Busu!), Monica Anghel, Pepe, Raluka și alții.

Așa că, în ciuda tuturor neajunsurilor și a criticii severe pe care sunt convins că o va avea acest film, eu unul m-am distrat timp de o oră și jumătate. Este un film, ca să zic așa, popular, comercial, dar, mai ales, amuzant! Și pentru asta, îi iert toate păcatele!

„Iubirile unei blonde” (1965)

„Iubirile unei blonde” de Milos Forman

Văzută sau revăzută azi, cu sau fără nostalgie, această comedie cu gust dulce-amărui din anii '60, regizată de celebrul Milos Forman, este povestea emoționantă a unei fete de la o fabrică de pantofi dintr-un orășel de provincie din Cehoslovacia comunistă.

Deoarece în orășelul cu pricina sunt prea multe femei și prea puțini bărbați - raportul fiind de aproximativ 16 femei la 1 bărbat! - conducerea locală de partid și de stat se sesizează și încearcă să rezolve această situație delicată. Conducerea fabricii solicită primăriei - nici mai mult, nici mai puțin! - să înființeze în oraș... o cazarmă! Așa ceva fiind imposibil, șefii organizează, totuși, la sfârșit de săptămână, o seară de dans la care este adusă o companie de militari și un tânăr pianist de la Praga. Muzică de jazz, pop, dans, antren, băutură, veselie, flirturi... Dar, ghinion! Toți militarii sunt rezerviști, trecuți de mult de vârsta a doua!

Eroina noastră blondă (Hana Brejchova), care mai trecuse prin câteva idile amăgitoare, se îndrăgostește de pianist și, în scurt timp, își ia lumea în cap și se duce să îl caute la Praga. Numai că - și de data asta - se pare că blonda noastră a confundat o întâlnire de o noapte cu dragostea absolută.

Ca mulți dintre cei care am trăit acele vremuri, și eroina acestui film se simte prinsă într-o lume fără niciun fel de viitor, o lume în care statul își impune brutal valorile și regulile, o lume în care liderii au pierdut irevocabil legătura cu clasa muncitoare în numele căreia conduc și pentru care pretind că fac totul. De fapt, avem o adevărată satiră la adresa regimului comunist, un imens act de curaj pentru acele vremuri.

Filmul a devenit rapid un hit internațional - a fost nominalizat și la Oscar - și a rămas la fel de proaspăt până în ziua de azi! Este incredibil cum unele filme nu îmbătrânesc niciodată!

„Excursia” (2021)

„Excursia” de Tommy Wirkola

Mai fiecare dintre noi am avut, la un moment dat, acel sentiment că suntem prinși într-o relație din care nu știm cum să mai ieșim. Personajele din „Excursia” se află fix într-un astfel de moment al relației lor.

În mod normal, lucrurile se rezolvă, fie te desparți pur și simplu, fie este o rătăcire de moment și mergi (împreună) mai departe... Așa pare că vor proceda și eroii noștri, Lars (Aksel Hennie) și Lisa (Noomi Rapace) - adică vor căuta o soluție rezonabilă de ieșire din impas. Cuplul decide să plece într-o excursie la o cabană în munți pentru a petrece un weekend sublim.

Numai că ne dăm seama imediat că fiecare dintre cei doi s-a decis să îl omoare pe celălalt! Și de aici începe totul să prindă viteză, ritmul devine alert, situațiile se schimbă de la o clipă la alta, îmbinând teroarea cu umorul, și rămâi țintuit în scaun, fascinat și neîncrezător, neștiind exact cum să reacționezi!

Parcă am mai văzut astfel de filme, nu? Mi-aduc aminte, cu plăcere, de „Războiul familiei Rose”, cu Michael Douglas (și cu acea speranță ratată, numită Kathleen Turner). În „Excursia” norvegiană a lui Tommy Wirkola, războiul celor doi este întrerupt de un altul, mult mai periculos: trei pușcăriași evadați - un homosexual dezaxat, un sociopat inteligent și un nazist cam slab de minte - le-au pus gând rău și vor să-i omoare pe amândoi!

Ce se va întâmpla? Cum se va termina? Va las să descoperiți singuri. Deși filmul este puțin cam prea lung și ritmul cam neuniform, una peste alta este distractiv, amuzant, sângeros și își merită timpul pe care ni-l pierdem ca să îl vedem. Un singur reproș: sfârșitul ar fi putut fi mai bun!

„Un pas în urma serafimilor” (2017)

„Un pas în urma serafimilor” de Daniel Sandu

Am văzut - în sfârșit! - un film românesc care are o poveste! Un film care nu m-a obosit prin elitism sau minimalism, prin scene lungi și interminabile care s-ar vrea încărcate de dramă și filosofie, dar care în realitate nu spun nimic, sau prin clișee pseudo-intelectuale și limbaj pornografic gratuit. Un film de două ore și jumătate care a curs firesc, fără timpi morți sau ocolișuri plictisitoare.

Gabriel vrea să devină preot și părinții îl duc la un liceu (seminar) teologic ortodox de undeva de prin Moldova. Ceea ce urmează este pe cât de neașteptat, pe atât de previzibil. În primul rând, este neașteptat să vezi viața de liceu - cu toate aventurile și năzbâtiile, întrebările și descoperirile, prieteniile și constrângerile, chiulurile și pedepsele - așa cum este ea într-un seminar teologic de la începutul anilor '90.

În al doilea rând, este previzibil că băieții de la seminar vor învăța pe pielea lor că viața este dură, că fiecare trebuie să se descurce și că harul pentru viața de preot va veni doar pentru unii dintre ei. Eroul nostru, Gabriel (Ștefan Iancu, cel care îl interpretează pe fratele lui Vlad în serialul de la PROTV), încearcă să înțeleagă unde se află, să urmeze niște reguli, dar află foarte repede că sistemul este complet corupt: minciuna, furtul, manipularea, trădarea sunt deprinderi fără de care nu ai cum să supraviețuiești! Iată și o replică memorabilă din film: „Dacă știi ceva, să nu spui. Dacă spui, să nu scrii. Dacă scrii, să nu semnezi. Dacă semnezi, să nu te miri.”

Și aici, ca oriunde, lupta pentru putere face victime colaterale și inocența noilor veniți se pierde în mod irecuperabil pe parcurs. Preotul incoruptibil (Vlad Ivanov într-un rol de neuitat) care le face viața grea seminariștilor pare sincer în dorința lui de a salva viitorul Bisericii și în a-i educa pe seminariști, dar pentru asta apelează la cele mai josnice mijloace ca să îi țină sub control. Drumul spre iad este pavat cu cele mai bune intenții!

Filmul nu vrea să lovească în Biserică și nici să schimbe lumea. De-aia mi-a și plăcut! Nu se vrea tezist, nu transmite mesaje, nu te îneacă în vreo ideologie. Vedem viața așa cum este ea, într-o abordare incitantă, care te ține cu mintea trează în fața ecranului.

Am desigur și un reproș: titlul! De ce oare insistă regizorii noștri să-și reducă șansele ca lumea să vină să le vadă filmele, alegându-și titluri care - probabil - pentru ei înșiși au o seminficație aparte, dar zero atractivitate pentru public? 

 

„Mizerabilii” de Victor Hugo

„Mizerabilii” de Victor Hugo

Cine nu a citit „Mizerabilii”? Dacă nu l-a citit, măcar a auzit despre acest roman monumental care în funcție de ediție variază între 2000 și 3000 de pagini! Sau măcar a văzut una dintre numeroasele ecranizări cinematografice (eu îmi amintesc cu plăcere de versiunea cu Jean Gabin, deși nu mi-au displăcut nici mai recentele versiuni hollywoodiene)...

Lev Tolstoi a spus că „Mizerabilii” este unul dintre cele mai mari romane ale lumii, dacă nu chiar cel mai mare! Dar la vremea apariției sale, criticii au fost cel mai adesea nefavorabili. Frații Goncourt l-au găsit ca fiind „artificial și dezamăgitor”, iar Biserica Catolică l-a interzis.

Una peste alta... mai citește cineva în ziua de azi o carte atât de voluminoasă? Fiecare volum are 48 de părți care, la rândul lor, au câte 365 de capitole. Ca idee, „Mizerabilii” deține recordul celei mai lungi fraze din istoria literaturii: 823 de cuvinte într-o singură frază!

La vremea publicării lui, în 1862, cuvântul mizerabil avea conotația de năpăstuit de soartă, sărac, fără nicio speranță. Azi, mizerabil înseamnă mai degrabă nemernic sau ticălos. Îi avem pe toți aici, cu toate conotațiile, vechi sau noi. Avem o acțiune dinamică și complexă care se întinde pe zeci de ani, cu sute de personaje, in stil de roman foileton.

Cine îi poate uita pe fostul puşcăriaş Jean Valjean sau pe comisarul Javert, pe ingenua Cosette sau pe tânărul Marius, pe siniștrii soți Thenardier sau pe simpaticul Gavroche?

N-ai cum să uiți nici străzile și tunelurile Parisului, nici grădina Luxemburg, nici baricadele revoluției sau bătălia de la Waterloo...

Pentru oricine a citit „Mizerabilii”, cred că lectura a însemnat o experiență de viață, o adevărată aventură, o incursiune într-o frescă imensă a Parisului și a istoriei Franței, cu lungi și vibrante reflecții asupra politicii, filosofiei, justiţiei, religiei și a spiritului uman.

„Cocoșatul de la Notre Dame” fusese o capodoperă a literaturii cu un imens succes comercial. Cu „Mizerabilii”, Victor Hugo și-a depășit propriul record.

„Gară pentru doi” de Eldar Ryazanov (1983)

 

„Gară pentru doi” (1983)

Un tren de călători care merge spre Siberia opreşte pentru 20 de minute într-un orășel de provincie, iar unii dintre călători profită de ocazie ca să ia prânzul la restaurantul gării. Unul dintre ei, Platon (Oleg Basilashvili), refuză să plătească mâncarea proastă de care nici nu s-a atins și începe să se certe cu Vera, chelneriţa trecută de prima tinerețe (Liudmila Gurchenko). Miliția gării apare să facă anchetă și, în mod previzibil, el pierde trenul.

Nevoit să-și piardă timpul în gară până la următorul tren, vrând-nevrând, Platon se împrietenește cu Vera, dar ghinioanele se țin lanț de el: banii îi sunt furați, actul de identitate îi este luat din greșeală de prietenul Verei, Andrei (Nikita Mihalkov), și Platon este nevoit să aștepte câteva zile până când acesta se va întoarce.

Astfel, întâmplarea, ghinionul, hazardul, destinul îi reunesc pe acești doi necunoscuți pe care totul pare să-i despartă - Platon și Vera - făcându-i să petreacă aceste zile împreună și să descopere adevărata dragoste! Aflăm că el este pianist și este forțat de socrul nomenclaturist să meargă la închisoare în locul soției sale, care a omorât un om într-un accident de mașină. Ea, știm deja, este chelneriță, dar este și proaspăt divorțată și acum are un prieten haios și descurcăreț, dar pe care nu îl iubește (Andrei).

Pe lângă neașteptata poveste de iubire, avem parte și de radiografia - în cheie comică - a societății sovietice din anii lui Brejnev, atât de asemănătoare cu viața de la noi din anii '80. Fiecare scenă este antologică, jocul actorilor este de Oscar, muzica superbă completează magia poveștii de iubire, iar regizorul Eldar Ryazanov ne dezvăluie cu mult succes povestea filmului. Nikita Mihalkov, deși în rol secundar, este memorabil, iar Liudmilei Gurchenko i-aș fi dat oricând toate premiile posibile pentru cea mai bună actriță!

Finalul filmului este nemaipomenit! Un film pe care l-aș revedea oricând, cu aceeași imensă plăcere!