„Un pas în urma serafimilor” (2017)

„Un pas în urma serafimilor” de Daniel Sandu

Am văzut - în sfârșit! - un film românesc care are o poveste! Un film care nu m-a obosit prin elitism sau minimalism, prin scene lungi și interminabile care s-ar vrea încărcate de dramă și filosofie, dar care în realitate nu spun nimic, sau prin clișee pseudo-intelectuale și limbaj pornografic gratuit. Un film de două ore și jumătate care a curs firesc, fără timpi morți sau ocolișuri plictisitoare.

Gabriel vrea să devină preot și părinții îl duc la un liceu (seminar) teologic ortodox de undeva de prin Moldova. Ceea ce urmează este pe cât de neașteptat, pe atât de previzibil. În primul rând, este neașteptat să vezi viața de liceu - cu toate aventurile și năzbâtiile, întrebările și descoperirile, prieteniile și constrângerile, chiulurile și pedepsele - așa cum este ea într-un seminar teologic de la începutul anilor '90.

În al doilea rând, este previzibil că băieții de la seminar vor învăța pe pielea lor că viața este dură, că fiecare trebuie să se descurce și că harul pentru viața de preot va veni doar pentru unii dintre ei. Eroul nostru, Gabriel (Ștefan Iancu, cel care îl interpretează pe fratele lui Vlad în serialul de la PROTV), încearcă să înțeleagă unde se află, să urmeze niște reguli, dar află foarte repede că sistemul este complet corupt: minciuna, furtul, manipularea, trădarea sunt deprinderi fără de care nu ai cum să supraviețuiești! Iată și o replică memorabilă din film: „Dacă știi ceva, să nu spui. Dacă spui, să nu scrii. Dacă scrii, să nu semnezi. Dacă semnezi, să nu te miri.”

Și aici, ca oriunde, lupta pentru putere face victime colaterale și inocența noilor veniți se pierde în mod irecuperabil pe parcurs. Preotul incoruptibil (Vlad Ivanov într-un rol de neuitat) care le face viața grea seminariștilor pare sincer în dorința lui de a salva viitorul Bisericii și în a-i educa pe seminariști, dar pentru asta apelează la cele mai josnice mijloace ca să îi țină sub control. Drumul spre iad este pavat cu cele mai bune intenții!

Filmul nu vrea să lovească în Biserică și nici să schimbe lumea. De-aia mi-a și plăcut! Nu se vrea tezist, nu transmite mesaje, nu te îneacă în vreo ideologie. Vedem viața așa cum este ea, într-o abordare incitantă, care te ține cu mintea trează în fața ecranului.

Am desigur și un reproș: titlul! De ce oare insistă regizorii noștri să-și reducă șansele ca lumea să vină să le vadă filmele, alegându-și titluri care - probabil - pentru ei înșiși au o seminficație aparte, dar zero atractivitate pentru public?