„Călina roşie” (1973)

„Călina roşie” de Vasili Şukşin 

„Călina roşie” a fost faimos la vremea lui și, văzându-l în sala de cinema, nu puteai să nu te întrebi cum naiba reușise să treacă de cenzura din vremea lui Brejnev! Filmul era șocant de real, una voise propaganda și alta ieșise pe ecran. Ideologia sovietică era bătută cu propriile ei arme. Evident, cei spălați pe creier primeau ceea ce voia stăpânirea, dar ceilalți înțelegeau foarte clar ce se întâmplă în această poveste de dragoste dintre un fost puşcăriaş şi o țărancă colectivistă dintr-un îndepărtat sat siberian. 

Și cum putea fi altfel un film făcut de Vasili Şukşin decât răscolitor, impresionant și unic prin naturalețea interpretării și prin subiectul delicat? Vasili Şukşin - scriitor, regizor și interpret al rolului principal - are o forță dezlănțuită pe care nu ai cum să o uiți ușor. Iar Lidia Şukşina (țăranca de la colhoz), soția lui Vasili Şukşin în viața reală, ar fi meritat oricând un Oscar. 

Egor, un răufăcător recidivist - corupt de banda de hoţi căreia îi aparţinuse și sălbăticit în fărădelegi - este eliberat după cinci ani de pușcărie și are de gând să devină un om bun. I-a ajuns vechea sa existență! Da, a fost un om rău și a cunoscut și a făcut tot ce poate fi mai urât pe lumea asta. Dar de-acum a venit vremea să se schimbe. La ce altceva e bună libertatea? Își va găsi un loc al lui, într-un sat departe de lume, de dragul unei ţărănci cu care corespondase în închisoare, fără să se cunoască. Îl vedem cum încearcă să se transforme într-un om îmbătat de reîntâlnirea cu natura, cu mestecenii siberieni (de-aici și titlul filmului), să se integreze în comunitatea sătească, dar toate au un preț pe lumea asta! Viața de dinainte îl prinde din urmă și se prăvălește peste el. De ce, în final, nu poate Egor să-și construiască o nouă viață? Este destinul său implacabil? Sau doar întâmplarea și nepăsarea oamenilor - și a sistemului! - fac din el un veșnic înfrânt?

În înțelegerea mea, sunt trei stadii pentru astfel de cazuri: prevenția (să nu faci cutare lucru!), pedeapsa (pușcăria și asumarea vinovăției) și reintegrarea (fiecare om merită o a doua șansă!) Din păcate, cel de-al treilea stadiu lipsește cu desăvârșire în cultura noastră est-europeană. Iar în era comunistă era doar o vorbă goală! Asta pare că ne și spune filmul: dacă ți-ai asumat o greșeală și ai și plătit pentru ea, de ce nimeni nu este dispus să-ți acorde încă o șansă? Păi dacă statul nu face nimic, ce poate face omul de rând? Iar răspunsul, din păcate,  este la îndemână: șansa nu ți-o va da nimeni pentru că nimeni nu crede că te poți îndrepta! Și, ai putea spune, pe bună dreptate, pentru că statistic vorbind... câți recunosc că au greșit? Câți n-o țin langa că au fost nevinovați, continuând să facă aceleași și aceleași fărădelegi odată ieșiți din pușcărie? 

Însă acest film pare să fie ceva mai mult, pentru că nu este nicidecum o predică morală despre un om cinstit care este neînțeles de societatea strâmbă în care trăiește, și nu este nici o poveste despre un om căzut care cere cu disperare o ultimă șansă și nu o primește. Nu este așa de simplu. Cred că povestea este mult mai profundă, exprimând cu sinceritate paradoxul firii umane, relatându-ne calea dificilă a vieții unui om complicat care caută atât adevărul lui personal, cât și al celor din jurul său, încercând să facă față poverii imense pe care viața i-a hărăzit-o. Un om care are multe schelete în dulap și care și-ar dori să intre, cum se zice, în rândul lumii...

Sfârşitul este tragic, eroul nostru este ucis de foştii lui tovarăşi de tâlhării. Este un sfârșit pe placul propagandei, uite ce pățești dacă!...  Dar cred că toată lumea a înțeles că oricare dintre noi poate greși, și este greu, dacă nu imposibil, să primeșți o a doua șansă! „Călina roşie” face o distincţie netă între bine şi rău. Există ambele, nimeni nu le poate evita, ce ți-e scris în frunte ți-e pus. Nu există doar oameni buni şi doar oameni răi. 

Vasili Şukşin a murit un an mai târziu (după lansarea acestui film) în condiții neelucidate nici până astăzi...