„Orizont” (2015)

„Orizont” de Marian Crișan

Pe măsură ce filmul se încheagă și încerci să îi descoperi miza, sensul și acțiunea, îți dai seama că povestea ți se pare vag cunoscută: un bărbat și nevasta lui se mută în creierii munților și deschid o pensiune-restaurant. Nu-i chiar la fel, dar este cam aceeași poveste: „La moara cu noroc”, filmul clasic al lui Victor Iliu din 1955 - cu formidabilii Constantin Codrescu și Ioana Bulcă - ecranizat după nuvela lui Slavici! Doar că, de această dată, totul este translatat în prezent, în România noastră democrată și capitalistă, iar regizorul Marian Crișan încearcă să ne-o recreeze în maniera unui thriller hollywoodian a la Alfred Hitchcock. 

Lucian (interpretat magistral de Andras Hathazi) și Andra (Rodica Lazăr, într-un rol din care încearcă să scoată, cu succes, tot ce se poate, în ciuda platitudinii la care o constrânge scenariul) se mută dintr-un oraș transilvănean în Munții Apuseni pentru a administra împreună un motel izolat, al cărui proprietar este un olandez. Miza este îmbogățirea. Dar, foarte curând, cei doi află că mai sunt și alții care vor să se îmbogățească... Liniștea muntelui este înșelătoare, pentru că în adâncul pădurilor legea este făcută de mafia tăierilor de lemn în strânsă cooperare cu politicienii locali.

Filmul ratează grav perspectiva psihologică. Toate personajele fac și dreg, dar nu avem motivația acțiunilor lor. Și nimeni - dar nimeni! - nu ne este simpatic. Toți vor să facă bani, toți ocolesc legea, legea - la rândul ei - este chioară și aplicată prost...  Și-atunci? Dacă n-avem nici adâncimi psihologice, nici personaje simpatice, prin ce poate să ne atragă acest film? Excelează filmul prin suspans? Nu. Și-atunci de ce rămâi până la sfârșit? Ce te face să îl urmărești până la capăt? Bună întrebare!

Răspunsul meu ar fi: pentru că speri să devină interesant până la urmă! Pentru că filmul are toate datele să o poată face: imaginea, muzica, atmosfera, actorii, montajul... Dar dacă scenariul nu te-ajută, n-ai ce-i face! Păi, cum să cred eu că vine poliția să te ia ca să dai declarații la procuratură, însă drumul până la procuratură îl faci cu mașina personală, cu care îi transporți și pe polițiști! Unde în România se poate întâmpla așa ceva?

Chiar dacă eroul nostru cârciumar este un om călcat în picioare - ceea ce ar trebui să ni-l facă simpatic, pentru că întotdeauna tindem să ținem partea năpăstuiților -  nu avem cum să rezonăm cu el... Chiar nu ne place de el. Și nici de nevastă-sa, care îl înșală cu mafiotul local. Nu mai zic că nevestei îi lipsește grav substanța, adâncimea. Și nici celelalte personaje nu au vreo profunzime. Toate astea fac povestea prea puțin demnă de luat în serios. Sunt momente în care speri că gata: filmul a demarat, povestea merge strună, dar, brusc, regizorul se răzgândeste și o luăm iar de la capăt...

Păcat! „Orizont” ar fi putut fi un thriller de succes! Și rămân la vechea mea dilemă: de ce aleg regizorii noștri titluri de filme fără nicio legătură cu conținutul lor? Tiluri care mai mult alungă decât atrag publicul? 

În schimb, filmul are un sfârșit epic! Asta i-a reușit perfect regizorului! Măcar pentru atât, și tot merită să stai să îl vezi!