„Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari” (2018)

„Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari” de Radu Jude

Un scurt preambul, care sper să nu plictisească pe nimeni: este clar că elita oricărui popor (care își dorește să fie independent) construiește cu grijă o mitologie și o limbă care să unească pe toată lumea în jurul statului, o istorie care să îi facă pe toți mândri că aparțin acelei națiuni. Așa a fost și cu România noastră și a funcționat foarte bine până când regimurile autoritare și dictatoriale au făcut ce-au vrut ele cu istoria noastră. La fel de clar este că la un moment dat, după ce statul s-a consolidat, națiunea a prosperat și tot poporul a trăit în pace, armonie și democrație, vine și timpul demitizării istoriei! Vine o vreme când putem judeca la rece ce a fost bine și ce a fost rău, ce a fost adevărat și ce a fost legendă, ce am învățat noi și ce a fost de fapt în realitate. Și, nu în ultimul rând, dacă noi, publicul, nu suntem pregătiți să auzim adevărul, dacă devoalarea acestuia nu se face cu sinceritate și simț critic, demersul demitizării va fi în van. Pentru că se știe: adevărul poate fi mai murdar decât minciuna!

Am simțit nevoia să spun toate acestea văzând acest film de Radu Jude despre masacrarea everilor de la Odesa. Folosind imagini de arhivă din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, fotografii (cu oameni spânzurați) uitate în cadru nepermis de mult, lecturi exhaustive care sfârșesc prin a te plictisi de moarte din cărți scrise de diverși filozofi și eseiști, plus citate aruncate la tot pasul din și de către oricine vrei și cine nu vrei, filmul acesta nu se poate decide ce este de fapt: un documentar? Un teatru în film? Un film politic? Un film porno?

Cum adică să te uiți la atrocitățile războiului cand te giugiulești sau stai gol pușcă cu un pahar de vin în mână? Și să mai faci, de multe ori, remarci de-a dreptul inepte? De ce trebuie să-i vedem așa cum i-au făcut mamele lor pe actorii ăștia, pe Ioana Iacob și pe Șerban Pavlu, pe post de amanți iliciți? Pe cine vrea acest regizor să convingă că atunci când ăștia doi fac sex, ei vorbesc despre masacrul evreilor de la Odesa? Așa ceva am mai văzut doar într-un film nord-coreean de pe vremuri, unde un el și o ea se iubesc și în toiul amorului strigă amândoi: trăiască tovarășul Kim Ir-sen! Bre, ne lași?! Cât adevăr era în acel film, tot atât este și în acesta, adică niciunul! Ori asta-i grav, pentru că tocmai asta vrea să ne dezvăluie acest film: un adevăr neștiut sau ignorat de majoritatea dintre noi!

Însă ce avem noi aici? Una-două, o vedem pe eroina noastră goală în cada de baie, citind cărți grele de istorie, având grijă să nu ascundă publicului nimic din... părțile atractive (nu, nu ale cărții, ci ale dumneaei).

Ar fi trebuit să fim sensibilizați de atrocitățile săvârșite la vreme de război de armata română, la fel ca toate armatele lumii (la fel au făcut și rușii și germanii cu populația civilă, iar evreii au fost prigoniți și omorâți și de Hitler și de Stalin). Ar fi trebuit să avem un șoc, un scurt-circuit văzând că nici românii nu au fost mai breji, așa cum au avut germanii când li s-a arătat ce se petrecea în lagărele lui Hitler. Și, în schimb, ce-avem? O bășcălie în care zboară cuvintele triviale în sus și-n jos și se duce dracu' toată vruta demonstrație...

Poate că avem, totuși, parte de altceva, care să compenseze eșecul demersului principal al filmului. Avem? N-avem... Personajul principal, regizoarea de teatru jucată de Ioana Iacob, este o invenție, un ceva care nu are consistență, un robot care sloboadă citate pe gură... Șerban Pavlu, poate? O deziluzie și el... Mai degrabă figurația este aceea care face toți banii în filmul ăsta. Și personajul de la primărie, interpretat excelent de Alexandru Dabija!

În rest, după două ore lungi de vizionare... aștept în continuare acel film care să spună adevărul cu forță, cu pricepere, cu simț critic, cu ritm, cu dinamică și cu sinceritate despre ce a fost la Odesa, acel oraș de o frumusețe patetică! Aștept încă acel fim care să ne facă să înțelegem răul făcut de statul nostru evreilor, și să o facă percutant precum un film hollywoodian! Tilul filmului este un citat din Mihai Antonescu la unul dintre consiliile de miniștri din anii aceia crunți de război (evident, nu ne explică nimeni cine a fost și ce funcții a deținut în stat).

Mă îndoiesc că veți reține altceva din acest film în afară de țâțele protagonistei și înjurăturile cele mai triviale care abundă la mai fiecare minut din film. Dacă i-a reușit ceva acestui regizor, asta este: demitizarea demitizării! (sau trivializarea ei... )