„Hawaii” (2017)

„Hawaii” de Jesus del Cerro

Hawaii?! Film românesc cu un asemenea titlu? N-o fi cumva vreo comedie idioată despre cum ajung cocalarii noștri prin America și despre aventurile lor pe acorduri de manele? Hm... Totuși, nu mi-l imaginez pe Dragoș Bucur într-un astfel de ghiveci. Să-l încercăm, zic! Așa că, fără mari așteptări, am decis să îl văd. A fost o surpriză. Plăcută! Dar nu de la început, pentru că din prima secundă - filmul te și avertizează - plonjezi în viața din vremea lui Ceaușescu, mai exact: în cei mai negri ani de comunism. Iar un film ratat despre comunism?

Cum răbdarea nu mi-a fost prea mult pusă la încercare, am putut să mă las în voia poveștii imaginate de regizorul spaniol Jesus del Cerro și să savurez amestecul de dramă și comedie, de ironie și satiră, de dezgust și speranță. Nu, nu este neapărat un film despre comunism, ci mai degrabă despre nevoia de a fi liber.

Nu pot să nu remarc autenticitatea cu care sunt redate atmosfera, personajele și poveștile acelor ani oribili care au marcat sfârșitul erei comuniste. Hainele, maşinile, blocurile, cozile, aerul tensionat şi suspiciunea cu care oamenii trăiau, sau cum se ajutau vecinii la nevoie, toate redau la milimetru imaginea gri-murdar a acelor ani.

Totul este viu, real, plauzibil, iar Dragoș Bucur este încarnarea acelor tineri rebeli care nu mai suportau regimul, care încercau să se descurce cum puteau, însă nu se mai regăseau în ceea ce părinții și bunicii lor acceptaseră mai mult de nevoie decât de voie.

Bref: Dragoş Bucur este un tânăr bucureştean, taximetrist descurcăreț, care știe cum să facă rost de ceea ce foarte puțini aveau la vremea aceea: carne, ţigări străine, ciocolată, cafea, muzică străină. A învățat că șpaga deschide orice ușă și știe că cu milițienii faci cele mai sigure afaceri. Evident, locuiește la bloc împreună cu tatăl și cu sora lui, măritată cu un activist de partid. Însă totul se schimbă când familia află că un unchi din America, din Hawaii, le-a lăsat moștenire 3 milioane de dolari! Nu mai dezvălui nimic din ceea ce urmează, însă vă asigur că și pentru noi, spectatorii, totul se schimbă. Deodată, filmul începe să te captiveze mai mult, povestea are, în sfârșit, o miză și de-acum putem sta liniștiți că nu vom asista la vreo prelegere ratată despre cum și ce a fost înainte de 1989.

Ne vor încerca toate sentimentele, de la dispreț și scârbă, la admirație și speranță. Și vom accepta cu ușurință jocul propus de regizor și - mai ales - finalul neașteptat, acea nebunie inimaginabilă care nu cred să se fi întâmplat vreodată.

Numai cine nu a trăit pe vremea cealaltă nu-și poate da seama ce înseamnă să afli că persoana pe care o creditezi cu cea mai mare încredere este turnător la securitate! Dar, cei mai mulți nu aflau... au aflat, dacă au aflat, abia după revoluție.

Cred că marele atu al acestui film este optimismul.

Desigur, nimic nu ar fi fost posibil fără scenariul foarte bun și fără echipa de actori minunați: Dragoș Bucur (taximetristul), Rodica Lazăr (sora lui), Constantin Cojocaru (tatăl), Gheorghe Ifrim (cumnatul), Cristina Flutur (securista și iubita lui) și Andi Vasluianu (șeful iubitei).

Și, să nu uit, îl vedem și pe Codin Maticiuc, un fel de Ernest Maftei al cinematografiei contemporane: orice film ai vedea, hop și el într-un rol pe-acolo, nu contează ce, doar să fie!