„Biblia pierdută”

„Biblia pierdută” de Igor Bergler

Mi-am făcut curaj și am citit-o. Auzisem că este un super thriller, că Igor Bergler este cel mai bine vândut scriitor român, că romanul acesta a fost tradus în nu știu câte limbi. În fine, l-am citit repede, dar nu neapărat și cu plăcere. Ce-aș putea zice? Iată teoria conspirației împachetată comercial, o copie la indigo a „Codului lui Da Vinci”! 

Ați văzut emisiunile de la posturile noastre de televiziune, gen „Ce spun românii” sau „Românii au talent”? Sunt formate de succes din Occident, cumpărate și adaptate pentru publicul românesc. Este fix ceea ce a făcut și Igor Bergler. Este posibil să fiu bombănit de unii și de alții, dar asta nu mă împiedică să spun exact ceea ce gândesc acum, la finalul celor 700 de pagini: am devorat o manea literară! Da, așa este, nu am lăsat cartea din mâna până nu am terminat-o, dar acum știu de ce: nu-mi venea să cred că asta este ceea ce se numește o carte de succes! Se vede clar că autorul pare să fie tobă de carte, că este probabil erudit peste măsură, și chiar are grijă să te strivească sub un munte de informații senzaționale. Dar ceea ce i-a ieșit este un ghiveci cu sclipici care se vinde bine și prinde imediat la o anumită categorie de public. 

Îți adoarme simțul critic! Da, are talentul de a-ți da impresia că te miști înainte și înapoi prin meandrele istoriei, că te bați pe burtă cu regii și împărații evului mediu, că înveți pe repede istoria și că afli lucruri ascunse până acum, că ești introdus în lumea serviciilor secrete, că te plimbi printre miliardarii lumii, prin hoteluri scumpe... Și pentru mulți asta este de-ajuns! Iar faptul că totul se învârte în jurul lui Vlad Țepeș gâdilă orgoliul multor români! Plus că toată străinătatea a auzit de Dracula! Succes garantat, nu?

Personajele? Nu contează, niciunul nu are vreo adâncime și nimeni nu ne este simpatic. Personajele există doar ca să pună în practică ceea ce vrea autorul să ne demonstreze. Avem toate schemele senzaționale văzute și răzvăzute în filmele hollywoodiene de spionaj, horror sau thriller. La fel, avem aceleași scheme citite în romane precum „Codul lui Da Vinci” sau „Numele trandafirului”, dar fără farmecul și consistența acestora!

Mărturisesc că mi-am dorit să fie într-adevăr o carte bună, pe măsura campaniei publicitare de care a beneficiat. M-aș fi bucurat să avem și noi un român de-al nostru printre cei mai buni scriitori de pe planetă. Și-am dat, în schimb, peste un munte de clișee care garantează succesul comercial. La urma urmelor, nu-i nicio crimă să scrii o carte cu un astfel de succes. Numai că se vede cu ochiul liber că ăsta este singurul lucru pe care și l-a dorit acest scriitor. Păcat!

Structura cărții este de-a dreptul stranie, pentru că sunt nenumărate capitole care constau dintr-o singură pagină! Detaliile de bun simț alternează cu cele frivole. Pe alocuri m-am temut că traducerea cărții este deficitară, dar mi-am amintit că este scrisă în românește! Una peste alta, după vreo sută de pagini pare că autorul a cam uitat ce vrea cu adevărat. Adică nu a uitat că vrea să scoată bani buni cu această carte, dar a uitat cum! Ritmul se vrea trepidant, alert, ca să te țină lipit de carte, dar paginile interminabile despre tot felul de informații vrute și nevrute încep să te obosească. Este o plăcere pentru unul căruia îi plac cărțile și bibliotecile să citească o listă nesfârșită de titluri de carte, dar - vă asigur! - este o tortură pentru cititor... Așa că - după părerea mea - autorul se cam faultează singur!

Recunosc, guilty as charged: lectura a fost destul de agreabilă, dar nu neapărat pentru că romanul este bine scris! Umorul este involuntar. Și, să fim onești: miza - care ține de teoria conspirației- se dezumflă la modul grav la capătul celor 700 de pagini. Înțeleg că urmează și alte romane pe aceeași temă de același autor. Le voi citi și pe acelea, în speranța că vor fi mai bune, pentru că ceea ce scrie Igor Bergler pare să fie ceva inedit în peisajul literaturii române de azi.