„Epoca întunecării” (Cum a distrus creștinismul lumea clasică)

„Epoca întunecării” de Catherine Nixey

Scrisă bine și cu un talent indiscutabil, cartea este captivantă precum un documentar de pe Discovery. Practic, despre ce este vorba? Ce știam? Știam că primii creștini au fost victime ale persecuțiilor autorităților Imperiului Roman. Mai știam că o dată cu Constantin cel Mare, creștinismul ajunge religie de stat. Și mai știam că numai și numai datorită bisericii, învățăturile lumii antice au fost salvate și transmise mai departe omenirii. Știam că în haosul de după căderea Imperiului Roman, Europa a fost salvată de creștinism, care a păstrat pentru generațiile viitoare cultura și valorile lumii antice.

Și ce aflăm? Catherine Nixey demontează capitol după capitol tot ceea ce am spus mai sus: instalarea creștinismului s-a făcut distrugând și mutilând statui, dând foc marilor biblioteci ale lumii antice, dărâmând temple, ucigând filozofi, vandalizând cu sălbăticie orașe întregi și luând sub control - treptat și cu forța - viețile tuturor! Primii sfinți ai creștinismului au fost, aflăm, niște fanatici ignoranți, niște derbedei sociopați, cu nimic mai prejos față de teroriștii din ziua de azi care distrug, din nou, temple și statui antice! Aproape toate cărțile poeților, istoricilor și filozofilor lumii greco-romane au fost distruse. Și apoi, vreme de secole, creștinismul a interzis filozofia, medicina, igiena, artele și a propagat misoginia, intoleranța și ura față de cei de alte credințe. Voioșia și spiritul liber și tolerant din lumea antică au fost înlocuite de cenzura și de tirania nomenclaturii creștine. În Europa a început epoca intunecării...

Scrisă precum un roman cu tentă de thriller și horror, cartea de față are toate șansele să ajungă la foarte mulți cititori, nu numai la cei interesați de religie. E frumos scrisă, cu nerv, cu ritm, lectura curge repede, ai toate șansele să fii sedus. Dar... Ce avem noi aici? Iar o carte care atacă creștinismul și biserica? Iar neomarxism versus valorile creștine? Iar trebuie să alegem una sau alta? Iar trebuie să ne punem cenușă în cap azi, pentru fapte petrecute acum 2000 de ani?

Pentru această carte, Catherine Nixey ar fi fost arsă pe rug, ca vrăjitoare, în alte vremuri! Și nu sunt sigur dacă unii nu s-ar bucura să mai fie posibil așa ceva și în vremurile noastre! Din fericire, azi avem privilegiul de a asculta toate părerile. Putem sta de vorbă unii cu alții, putem fi toleranți. Sau nu?

Vei fi șocat - din start - de dezvăluirile autoarei, indiferent dacă ești ateu sau creștin, adică un om normal și obișnuit, nu un habotnic practicant, ci un simplu om care, să zicem, merge la biserică din an în paște sau deloc.

Pagină după pagină, ne cutremurăm citind despre acea eră a distrugerii, în care o nouă religie - creștinismul - își făcea loc prin foc și sabie, ca să zic așa. Vedem un imperiu care cade nu atât din cauza barbarilor care îi dau târcoale la granițe, ci mai degrabă prin implozia cauzată de triumful creștinismului. Într-adevăr, este o carte care te provoacă, care riscă să îți zdruncine întrucâtva imaginea despre lume și convingerile de până acum, și care îți pune într-o lumina nouă tot ceea ce știai despre începuturile creștinismului. Bref: autoarea ne spune că creștinismul mai mult a distrus decât a salvat, că mai degrabă a pus o frână civilizației decât a împins-o înainte!

Talentul scriitoarei te seduce până la a-ți anihila complet simțul critic. Este clar: ceva se schimbă în tine după ce citești această carte. Însă autoarea pune prea multă patimă și asta-i faultează grav demersul. Asta îți și declanșează simțul critic și începi să o suspectezi de exagerări, pe ici pe colo. Oricum ar fi, nu te vei duce nicidecum în sensul dorit (probabil) de autoare. Nu vei zice: de azi nu mai vreau să fiu creștin! Nu vei deveni anti-creștin. Orice om cu scaun la cap va înțelege că orice pe lumea asta a avut un început și că trebuie să ne cunoaștem istoria și devenirea, că nu există scuze, ci doar înțelegere și asumare.

Fără această patimă și fără ideologia radical anti-creștină care transpar vrând-nevrând printre rândurile cărții, i-aș fi dat nota zece autoarei. Din păcate, nu s-a putut rezuma doar să studieze și să demonstreze, a ținut cu tot dinadinsul să ne tragă puțin pe sfoară și să ne ducă spre zone politice actuale, care, cel puțin pentru mine, sunt de nefrecventat.

Până la urmă, se comportă și ea la fel ca acei primi creștini pe care ni-i descrie în carte: dă cu barda în stânga și în dreapta. Păcat!