Cine nu și-a dorit să ajungă la Mont Saint-Michel? Că este în Bretania sau în Normandia este un lucru mai puțin important pentru turistul de rând. Cert este că această minune aflată în Golful Saint Malo, în timpul fluxului este insulă, iar în timpul refluxului devine peninsulă! Străduțele din Mont Saint-Michel sunt înguste, aglomerate, animate și pline de restaurante și magazine. Există chiar și hoteluri. Oricat ar fi de bizar, Mont Saint-Michel este și în ziua de azi locuit: este un sat care are 33 de locuitori! Nu o să plictisesc pe nimeni cu detalii inutile, țin doar să spun că anual vin aici peste 3 milioane de turiști care dau 11 euro pe bilet. În mod garantat, dezamăgiți vor fi doar cârcotașii. Pentru mine a fost un vis devenit realitate.
După Mont Saint-Michel, hazardul m-a adus și la Dinard, un orășel de aproape 10.000 de locuitori, aflat pe Coasta de Smarald a Bretaniei. Absolut tot ce vezi și-a păstrat șarmul de „La Belle Epoque”. Abundența plajelor fine și vremea constant însorită l-au făcut destinația ideală pentru cei cu bani și gusturi rafinate, de la vedete de cinema, muzicieni, pictori și scriitori până la regi și politicieni. Bref - dacă punga îți permite, aici e locul!
Aeroportul se află la aproximativ 4 km mai la sud. Dinard-ul nu prea are viață de noapte, dar compensează cu un faimos festival de film, cu multe baruri și restaurante de lux, cu cazinouri și un centru expozițional. În plus, cei care chiar doresc să petreacă noaptea, pot lua o șalupă cu care să traverseze Estuarul Rance până în Saint Malo.
De această dată am zis să nu mai stau doar la hoteluri de 5* (glumesc, evident...), așa că m-am cazat într-o casă obișnuită, plină de mobilă vintage. Concluzia: e loc și pentru cei cu bani mai puțini. Vei găsi destule magazine și terase care nu te vor falimenta!
Operațiunea Overlord sau Ziua Z au fost nume de cod pentru debarcarea anglo-americană din Normandia din 6 iunie 1944 și indiferent cum i-am spune, gigantica operațiune militară a fost subiectul a nenumărate cărți și filme și a stârnit imaginația și curiozitatea multora dintre noi. Plaja Omaha este una dintre cele cinci plaje din Normandia folosite pentru debarcare, celelalte patru fiind: Utah, Gold, Sword și Juno. Toate la un loc adună milioane de turișți anual, atrași fie de istorie, fie pur și simplu de posibilitatea de a-și face vacanța chiar în aceste locuri istorice: sunt hoteluri și campinguri peste tot. Am văzut nenumărați turiști pe biciclete sau în jeep-uri americane din timpul războiului.
Am ajuns la Saint-Laurent-sur Mer, adică chiar la mijlocul plajei Omaha, cea mai mare dintre cele cinci plaje, lungă cât vezi cu ochii, adică de aproape 10 kilometri. Lățimea este impresionantă în timpul refluxului. Pe plaja Omaha, care era cea mai puternic fortificată plajă și unde erau cele mai bune trupe germane, au debarcat americanii. La numai zece minute după debarcare, primele companii au fost decimate, practic toți ofițerii și subofițerii fiind uciși sau răniți. În primele ore ale atacului au căzut la datorie peste 2.400 de soldați americani. În cele din urmă, americanii și-au făcut curaj și au reușit să cucerească plaja. În memoria lor, a fost ridicat aici un monument care se numește chiar așa, Les Braves!
Locul este în aceeași măsură superb și dramatic și poate transmite ceva până și celor care habar n-au despre ce s-a întâmplat aici. Eu am parcurs toată zona până la Arromanches-les-Bains, trecând prin satele Colleville-sur-Mer, Aure-sur-Mer, Longues-sur-Mer, Tracy-sur-Mer și am vizitat câmpurile cu cazematele și tunurile folosite de germani, fortificații care formau Zidul Atlanticului. Sigur, cine are timp ar trebui să viziteze și Muzeul Memorial Omaha Beach, Muzeul Overlord și Cimitirul American din Colleville-sur-Mer.
Arromanches-les-Bains pare să fie un orășel superb, dar de fapt este un sat de vreo 700 de locuitori cu o infrastructură nemaipomenită. Zona centrală este plină de restaurante, magazine și muzee. Dacă timpul îți permite - mie nu mi-a permis - merită să intri la Cinema Circular 360 care proiectează pe 9 ecrane filmul debarcarii din Normandia. Evident, am colindat și eu toate magazinele de suveniruri, pentru că este imposibil să nu îți cumperi ceva care să-ți amintească de aceste locuri.
Bref: poate că pe moment vei avea dezamăgiri sau nu vei fi atât de impresionat pe cât te așteptai, dar la o distanță de câteva zile vei realiza că ai avut privilegiul de a vizita un loc covărșitor de dramatic al istoriei umanității.
Întâmplarea a făcut să vizitez Saint Malo noaptea. Fostul „oraș al piraților” - regii Franței încurajau pirații care-și aveau baza aici să jefuiască corăbiile englezești - este azi, ca să zic așa, un oraș al bogaților, cel puțin după cum arată. Să nu uităm că Pierre Vaillant, personajul din „Toate pânzele sus”, era originar din Saint Malo!
După ce am mâncat extramuros, la un restaurant asiatic de tip „all you can eat”, am mers în zona intramuros și... mi-a plăcut enorm! Aș fi vrut să văd Piața Chateaubriand, dar - în schimb - am optat pentru orașul vechi și cetatea pe care aveam s-o admir și peste zi de dincolo de estuar, din Dinard: a fost o încântare!
Străzile înguste și pietruite, casele splendide din granit, Catedrala Saint-Vincent, zidurile masive, castelul, magazinele de artă, muzeele, restaurantele și terasele - totul a fost o sărbătoare a văzului.
După ce am plecat din centru, mult după ce s-au stins aproape toate luminile, am căutat un magazin non-stop. Am găsit unul, fără niciun vânzător - așa cum sunt automatele care-ți servesc sandvișuri și răcoritoare prin gări și aeroporturi - la care puteai comanda orice. Și-asta mi-a plăcut.
Nu puteam rata o croazieră pe Sena, așa că am coborât scările de la capătul dinspre Turnul Eiffel al Podului Iena - construit de Napoleon Bonaparte în cinstea victoriei de la Iena împotriva Prusiei - și am luat un bilet de 12 euro pentru batobuzul (vaporul) care avea să mă ducă de la Turnul Eiffel până la Catedrala Notre Dame și înapoi. N-o să va enumăr toate podurile pe sub care am trecut, ci voi aminti doar câteva, celebre: Podul Alma (în amintirea victoriei anglo-franceze de la Alma, din Războiul Crimeii), Podul Alexandru al III-lea, cel mai fastuos pod de peste Sena (în cinstea prieteniei franco-ruse) și Podul Artelor, plin de lacătele îndrăgostiților, de unde ajungi imediat în Cartierul Latin.
Pe stânga și pe dreapta se înșiră toate palatele faimoase despre care am citit în romanele lui Dumas, Balzac sau Victor Hugo, ori în cărțile de istorie. Mai întâi Hotel des Invalides, un palat construit pe vremea lui Ludovic al XIV-lea pentru veterani ai armatei regale, care azi este plin de muzee și monumente, inclusiv un spital și un azil pentru veteranii de război. Apoi este Adunarea Națională, fostul Palat de Bourbon, construit de Ducesa de Bourbon, fata lui Ludovic al XIV-lea și a Marchizei de Montespan. N-aș putea să redau ordinea în care le-am văzut sau pe ce mal al Senei era fiecare dintre aceste palate, așa că le-amintesc după cum îmi vin în minte: Muzeul D'Orsay, amenajat în clădirea fostei Gări d'Orsay, Academia Franceză înființată de faimosul cardinal de Richelieu în 1635 sau La Conciergerie, primul palat regal, transformat la Revoluția Franceză din 1789 în pușcărie, locul unde a fost întemnițată Maria Antoaneta.
Pe neașteptate apare și celebra Catedrală Notre Dame, în care încap până la 10.000 de persoane, aflată în plină reconstrucție, martoră a tuturor vremurilor, bune sau rele. E cineva care nu a citit „Cocoșatul de la Notre Dame”? Dincolo de Ile de la Cite - pe care se află catedrala - ne întoarcem și trecem pe lângă Primăria Parisului, un palat început de Francisc I, terminat de Ludovic al XIII-lea și transformat în sediul Revoluției Franceze și mai apoi al Comunei din Paris. Despre Muzeul Luvru, vechiul palat al regilor Franței, transformat în muzeu din 1793, e inutil să mai zic ceva, îl știe toată lumea! După Luvru urmează Grădinile Tuileries și imediat se zărește Obeliscul din Place de la Concorde, piața în care au fost ghilotinați Ludovic al XVI-lea și Maria Antoaneta.
După ce trecem de Grand Palais de pe Bulevardul Champs-Elysees ajungem aproape de Palatul Chaillot, în fața căruia se află Grădinile Trocadero. Cândva, acest palat a fost sediul NATO, iar acum este un complex de muzee și locul cel mai bun pentru a face fotografii cu Turnul Eiffel. După ce trecem iar de Podul Iena, vaporul întoarce în apropiere de Podul Bir Hakeim (numit anterior Passy și redenumit așa în cinstea bătăliei de la Bir Hakeim din cel de-Al Doilea Război Mondial) și vedem iar Turnul Eiffel în toată splendoarea lui. Ce pot să spun? A fost magnific! A fost o oră petrecută în cel mai frumos mod cu putință!
Cred că primele trei locuri pe care am vrut dintotdeauna să le văd când ajung prima dată la Paris au fost Luvrul, Turnul Eiffel și Palatul de la Versailles. Bun, am mai vrut eu și altele - și pe unele chiar am ajuns să le și fac - să mă plimb prin Montmartre, să privesc Parisul de pe treptele Catedralei Sacre Coeur, să merg în Cartierul Latin, să mă plimb pe Champs-Elysees, să beau o bere la un bistro din Piața Trocadero și așa mai departe, dar primele trei - n-aș putea spune neapărat de ce - au fost acestea: Luvrul, Turnul Eiffel și Palatul de la Versailles. Cel puțin pentru mine, asta a fost „pohta ce-am pohtit”, fix în această ordine.
Îmi doream de multă vreme să intru la Luvru prin acea mare piramidă de sticlă din curtea interioară și să ajung să o văd pe Mona Lisa. Mă rog, fiecare cu dorințele lui, nu? Am avut grijă să-mi iau bilet online și am intrat destul de repede, în ciuda cozilor imense. Palatul este uriaș și dacă chiar vrei să vezi tot, nu-ți ajunge o săptămână, darmite o zi sau câteva ore! Trebuie să faci o alegere dacă ești în contra-timp, nu poți să le ai pe toate. Vei găsi hărți gratuite și ghiduri audio la 5 euro. Eu mi-am luat doar harta și m-am orientat spre ce mi-am dorit să văd neapărat. Ai voie să faci fotografii, dar cel mai bine este să vezi cu ochii tăi toate picturile și statuile și să le lași încolo de fotografii... Și-acum câteva ponturi: 1 - Luvrul este închis marțea; 2 - Dacă ai până în 26 de ani și ești cetățean UE, intri gratuit! Și 3 - În prima zi de duminică a fiecărei luni, din octombrie până-n martie, intrarea este gratuită pentru toată lumea!
Apoi, Turnul Eiffel... cine n-a auzit de el, cine nu și-a dorit să urce în el? Am făcut și eu ca toată lumea și m-am urcat cu liftul până sus de tot, după ce am stat la o coadă imensă, cu bilete online cumpărate cu mult înainte. Nu, nu ești deloc dezamăgit, nu ai cum sa fii - poate doar puțin mirat că ai ajuns și tu, în sfârșit, să te urci în celebrul turn. Nu mai insist, toată lumea știe totul despre Turnul Eiffel. Biletul meu a avut inclus si un pahar de șampanie, altfel l-aș fi cumparat cu 22 de euro, ceea ce-ar fi fost cam mult, chiar dacă-l bei la 274 de metri altitudine și poți vedea „tout Paris”!
Și la Luvru și la Turnul Eiffel a fost foarte multă lume, așa că a trebuit să suport aglomerația, asta e, Parisul merită o liturghie! La fel a fost și la Versailles. Abia când vezi Palatul de la Versailles îți dai seama de măreția Franței, de oamenii de geniu pe care i-a avut. Lux, grandoare, aur, picturi, statui, istorie, multa istorie... Nu ai cum să vezi totul într-o zi, așa că iarăși trebuie să alegi! Oricum ar fi, o vizită la Versailles este una dintre acele ocazii în care și „prostimea” are acces în palatele regilor. Este impresionant, este fabulos, este un must see! Dormitoarele Regelui și ale Reginei, Galeria Marilor Bătălii, Sala Oglinzilor, parcurile - toate sunt visul lui Ludovic al XIV-lea, continuat de Ludovic al XV-lea și de Maria Antoaneta, transpus în realitate!
„Periplul” parizian a ajuns la inevitabilul sfârșit. Ce-aș mai putea spune? Am avut noroc! Am avut o vreme minunată, Parisul a fost foarte curat și foarte generos cu turiștii. Nu am întâlnit alarme cu bombă, nu am întâlnit cerșetori, avionul a venit și a plecat la timp, manifestații violente n-au existat... Am avut timp să mă plimb și să văd tot ce mi-am dorit. Și nu în cele din urmă, a contat - ca să zic așa - și anturajul!
Parisul a fost în mintea mea dintotdeauna. Cred că știam absolut tot, poate și datorită faptului că am citit sute de cărți în care acțiunea se petrecea la Paris. Îmi vin în minte, așa, pe repede, câteva: „Notre-Dame de Paris” de Victor Hugo, „Cei trei muschetari” de Alexandre Dumas, „Dama cu camelii” de Alexandre Dumas-fiul, „Cheri” de Colette, „Timpul trăirii, timpul mărturisirii, jurnal parizian” de Eugen Simion, „Regii blestemați” de Maurice Druon, „Mizerabilii” de Victor Hugo sau „În căutarea timpului pierdut” de Marcel Proust. Amintesc și de pleiada de intelectuali români stabiliți la Paris - și numesc doar câțiva: Eugen Ionescu, Mircea Eliade, Emil Cioran, Monica Lovinescu, Sanda Stolojan, Virgil Tănase, Paul Goma sau Virgil Gheorghiu - care ne-au lăsat atâtea scrieri sau impresii despre orașul luminilor. Și cine n-a auzit de starurile muzicale ale Franței de la Maurice Chevalier la Edith Piaf sau de la Joe Dassin la Charles Aznavour?
Au fost desigur și sutele de filme ale căror povești se desfășurau la Paris, filme polițiste, muzicale, drame sau comedii. Mi-amintesc pe loc de „Ultima dată când am văzut Parisul” cu Elizabeth Taylor, „Ultimul tango la Paris” cu Marlon Brando, „Cum să furi un milion” cu Audrey Hepburn, „Viața particulară” cu Brigitte Bradot, „Cu sufletul la gură” cu Jean Paul Belmondo, „Un american la Paris” cu Gene Kelly, „Jules și Jim” cu Jeanne Moreau, „Moulin Rouge” cu Nicole Kidman sau „Cleo de la 5 la 7” cu Anna Karina. Știam totul despre Montmartre, despre Cartierul Latin, despre regii și reginele de la Luvru, citisem acum o mie de ani „Istoria Franței” de Jules Michelet și văzusem nenumărate documentare despre capitala Franței.
Bref: mergeți la Paris, merită toți banii!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu