„Zavera” (2019)

„Zavera” de Andrei Gruzsniczki

Titlul m-a făcut să-l ocolesc o vreme, dar până la urmă am zis că i-a venit rândul. Oare numai eu am o problemă cu titlurile filmelor românești? Primele scene nu mi-au lăsat o impresie prea bună. Iar cadre lungi cu camera de filmat uitată pe un copac sau pe te miri ce și unde? Iar tăceri prelungite? Iar dicția deplorabilă a actorilor noștri sau sunetul neperformant al filmelor românești? Și totuși, la câteva minute după ce actorul cel mai cunoscut din distribuție (Şerban Pavlu) moare, filmul a început să-mi stârnească curiozitatea!

L-am urmărit până la capăt, dar cu imense insatisfacții. Am văzut cum scenă după scenă, fiecare având un uriaș potențial dramatic, s-a răsuflat într-un fel de manierism care fie te bulversează, fie te enervează. Păcat! Cred că regizorul i-a tăiat orice elan actorului principal (Dorian Boguţă), a cărui interpretare este (chiar și așa) foarte bună, minus dicția care nu știu dacă i se datorează lui sau sunetului. Practic tot filmul stă pe umerii acestui actor nemaipomenit de bun și poate că în alte circumstanțe ar fi meritat toate premiile de interpretare din lume, dar ce te faci când regizorul îi pune piedici?

Nu avem acțiune, până și drama, atâta câtă este ea, este plată, multe cadre sunt fixe, iar altele nu au niciun rost sau înțeles în desfășurarea filmului. Maniera de a îmi prezenta o poveste prin frânturi de informații, prin flashback-uri sau elipse, ori să mă pui pe piste false - pentru mine este seducătoare. M-aș uita oricând la astfel de filme. Dar ceea ce am spus mai înainte se dovedește a fi doar o intenție, un wishful thinking la acest film!

Acțiunea - sau mai bine zis inacțiunea - acestui film se derulează pe parcursul a - cred - șase zile, numite pompos la începutul filmului gimnopedii. La cât de des folosim acest cuvânt este evident că dai fuga la dicționarul explicativ al limbii române și te lămurești: „serbări celebrate anual la Sparta în cinstea lui Apolo, cu dansuri de bărbaţi şi copii goi”. Vă asigur că nu există nicio legătură între această definiție și ce se întâmplă în film, nici măcar în sens simbolic. După cum și titlul filmului este contrazis de platitudinea incorigibilă a regizorului.

Camera de filmat se decide, după multe minute, să se lipească de actorul principal și să-l urmărească peste tot. De ce oare trebuie să stăm minute lungi, foarte lungi, enervant de lungi, să-l vedem făcând curat, ducând gunoiul, uitându-se cum se face cafeaua la filtru? Bun, după ce că suntetul ne împiedică să înțelegem tot ce vorbesc actorii, multe din vorbele lor sunt și complet artificiale! În ce eprubetă au trăit oare unii dintre regizorii noștri? Din ce bulă au ieșit?

Singurul lucru care i-a ieșit regizorului Andrei Gruzsniczki este maniera în care reușește să strecoare încet-încet ideea adulterului. Și mai este încă unul: faptul că a lăsat-o pe geniala Coca Bloos (în rolul mamei lui Dorian Boguţă) să se desfășoare așa cum a vrut ea, fără să-i pună și ei piedici.