„Homarul” (2015)

„Homarul” de Yorgos Lanthimos

Înainte de „The Lobster” am văzut „Dogtooth”, regizat de același Yorgos Lanthimos. Amândouă filmele au aceeași atmosferă bizară și stranie de „cum ar fi să ajungem să trăim așa ceva”, amândouă propun aceeași viziune: un regim totalitar care sufocă libertatea individului de a alege cum să-și trăiască viața.

Este clar că putem înțelege o astfel de abordare, mulți dintre noi am trăit ani buni într-un regim dictatorial. În „Homarul” avem următoarea poveste: într-un oraș oarecare dintr-o țară oarecare, oamenii nu au voie să fie singuri! Cine nu trăiește într-un cuplu, este dus într-un spa de recuperare, unde are la dispoziție un număr de zile pentru a se îndrăgosti pe bune și de a se reintegra, astfel, într-un cuplu. Dacă nu reușește, individul va fi transformat într-un animal - iar de această dată, chiar i se dă dreptul să aleagă: poate fi transformat în ce animal dorește! Ca în orice dictatură, există și rezistența, cealaltă lume, în cazul de față: lumea singuraticilor. Numai că și această așa zisă lume liberă este tot o dictatură! Singuraticii n-au voie să se îndrăgostească, n-au voie să formeze un cuplu dacă doresc...

Regizorul grec pare că vrea să ne spună că nu există scăpare, că nu există libertate, nu există lumi în antiteză. Regimurile pot să fie diferite și se pot numi oricum, dar în oricare regim ar trăi, individul sfârșește prin a fi strivit de societate. Nu cred că un astfel de film va avea succes la public, și nici cei care l-au văzut nu cred că vor dori să îl mai revadă. Este un film mult prea sumbru. Sfârșitul este dramatic, în ideea că abia atunci Colin Farrell are cu adevărat libertatea de a alege. Dar cu ce sacrificiu? Gustul libertății este prea amar. Poate că așa se și explică succesul dictaturilor.