„Zorii tuturor lucrurilor. O nouă istorie a omenirii” (2021)

„Zorii tuturor lucrurilor. O nouă istorie a omenirii” de David Graeber și David Wengrow

 

Se dau doi autori anarhiști. Amândoi sunt charismatici, scriu bine, sunt tobă de carte. Cum să facă ei să își promoveze ideile astfel încât să reiasă că oamenii au fost liberi și egali de când a apărut homo sapiens și că de vină sunt imperialiștii europeni pentru inechitatea vremurilor pe care le trăim azi? Cred că ăsta a fost impulsul care a dus la scrierea acestei cărți care te intrigă de la primul rând și pe care o citești pe nerăsuflate, chiar dacă nu ești de acord cu autorii. E scrisă ireverențios și antrenant, n-ai cum s-o lași din mână!

Însă strădania autorilor de a îți demonstra că oamenii au trăit într-o frumoasă stare de anarhie sănătoasă, fără a fi opresați de stat, de birocrație sau de vreo ierarhie imuabilă, nu cred că a fost neapărat o strategie tocmai bună pentru promovarea filozofiei lor. Astăzi chiar nu mai contează dacă oamenii au trăit într-o manieră aproximativ anarhistă. Astăzi, societățile pe care le discută autorii sunt atât de diferite de ale noastre încât exemplul lor nu mai pare să fie atât de relevant. Astfel, această carte nu este, așa cum promite titlul ei, o istorie a umanității și nu este vorba nici despre zorii omenirii. Această carte are un alt scop: să ne demonstreze că, la început, toți oamenii erau vânători, erau egali, trăiau în grupuri mici, luând din mediul înconjurător doar ceea ce le trebuia. Deși foloseau cele mai rudimentare tehnologii, nu existau nici războaie, nici sărăcie, nici opresiune, nici taxe, nici birocrație – pe scurt, omenirea trăia vremuri simple, în societăți în care toată lumea era egală. Nu existau clase conducătoare și nu exista stat! Bingo!

Noi am învățat că odată cu apariția agriculturii și a sedentarizării, surplusul de resurse a dus la specializare și la meserii pentru care trebuia să existe coordonatori, specialiști – bref: lideri, manageri, birocrați. Astfel, ceata egalitară de vânători s-a transformat în cele din urmă în orașul cu ziduri controlat de o oligarhie, sau marele imperiu condus de o monarhie, sau o fabrică manageriată de un director. Odată cu agricultura a intrat în scenă proprietatea privată. S-au născut orașele, a apărut civilizația, birocrația, patriarhatul, sclavia și așa mai departe. Însă autorii fac tot ce pot ca să ne convingă că această poveste este falsă.

Practic, această carte se străduiește să infirme tot ce am învățat, bazându-se pe contra-exemple arheologice, pe care autorii le interpretează atractiv și fascinant, deși unul ca mine, profan în meseria respectivă, le percepe ca fiind de-a dreptul fanteziste. Aflăm astfel că trecerea de la vânătoare la agricultură nu a fost bruscă și nici nu a dus imediat la schimbări sociale dramatice. Lucru care pare logic. Multe comunități, spun autorii, au practicat un fel de agricultură limitată timp de secole înainte de a deveni agricultori cu normă întreagă. Însă autorii pretind că multe comunități s-au lăsat de agricultură și s-au întors la vânătoare sau că o jumătate de an se organizau într-un sistem ierarhic, iar în cealaltă jumătate de an, egalitar! Greu de crezut!

Pe scurt, autorii susțin că statul modern - lumea noastră de azi, cea a statelor naționale - nu a fost rezultatul inevitabil al unui proces firesc, determinist. Lumea noastră ar fi fost liberă, egală, un adevărat rai, dacă nu ne-am fi blocat undeva pe drum în ideea de stat, națiune, birocrație, impozite etc. Reinventând istoria, criticând tot ce s-a scris, cei doi autori au totuși un mare merit: ne conving că preistoria este mult mai complexă decât narațiunile simple și liniare pe care ni le imaginăm despre ea. Și asta face ca această carte să fie fascinantă!