„Theodoros” de Mircea Cărtărescu

 

„Theodoros” de Mircea Cărtărescu

Până la „Theodoros” nu am citit nimic de Mircea Cărtărescu. Cărțile lui mi s-au părut fie prea grele, fie prea lungi și am avut întotdeauna sentimentul că este oricum un scriitor consacrat, așa că... de ce ar fi fost nevoie să-l mai citesc și eu?!

Când am văzut în librărie romanul „Theodoros” mi-am zis că a venit - în sfârșit - vremea să îl citesc pe acest autor atât de celebru și de răsfățat de critica de specialitate. Așa că am cumpărat acest volum gros - 625 de pagini! - tipărit în condiții excelente de Humanitas. Începutul a fost fabulos și m-a convins să îl termin, deși nu a fost o lectură tocmai ușoară.

Într-o scrisoare către Vasile Alecsandri din 1883, Ion Ghica povestește despre un slujitor de-al Ghiculeștilor de la moșia lor din Ghergani, un anume Tudor, care ar fi dispărut din țară și despre care - spune Ghica - se presupune că ar fi ajuns împăratul Etiopiei. Cărtărescu spune că această scrisoare l-a făcut să-și dorească să scrie un roman despre acel Tudor. De altfel, romanul este împărțit în trei părți: Tudor, Theodoros și Tewodoros, fiecare încercând să puncteze parcursul românului nostru.

Așadar, romanul de față pare să aibă la bază fapte reale, istoria se îngemănează cu ficțiunea și ne mișcăm ușor dintr-un univers într-altul: acum suntem în Valahia, pe urmă în insulele grecești, apoi în Anglia de pe vremea Reginei Victoria, din nou în Bucureștii în care Iancu Jianu era și șef al poliției și haiduc, apoi ne întoarcem în timp în Iudeea pe vremea Împăratului Solomon și în Etiopia, pe vremea reginei din Saba, și revenim în America secolului al XIX-lea, când un anume individ se declara Norton I, Împărat al Americii...

Cum spuneam, povestea este fabuloasă, dar se citește greu. Se simte că autorul s-a jucat mai mult decât trebuie, a vrut să cuprindă prea multe lumi și prea multe timpuri într-o singură poveste. De la un moment dat nici nu se mai ascunde. Aidoma zeilor din Olimp care urmăreau ce fac muritorii în scrierile lui Homer, așa și aici vedem cum Dumnezeu intervine în destinul personajelor. Autorul este demiurgul și simțim cum îi place să se joace cu istoria și cu eroii săi.

Multe povești par să fie paralele firului principal al acțiunii, dar la un moment dat se întrepătrund și aflăm - deloc surprinzător, pentru că pare a fi o fatalitate - că Norton I al Americii fusese un tovarăș de fărădelegi al valahului nostru. Totuși, deși fascinante, poveștile despre Solomon și Makeda (regina Etiopiei) sunt prea lungi și prea departe de narațiunea principală. Și n-ar fi singura poveste de acest fel! Poate că singurele lucruri care ni-l apropie - cât de cât - pe Thedoros sunt legătura cu mama lui, Sofiana, căreia îi scrie constant, indiferent de unde s-ar fi aflat sau ce ar fi fost la acel moment și iubirea neîmplinită pentru fata lui Vodă, chinuită de mitul zburătorului eminescian.

Spuneam că este greu de citit, multe cuvinte sunt arhaisme și, Doamne!, frazele... sunt fraze lungi cât o pagină, numai la Victor Hugo am mai întâlnit așa ceva! Ar fi putut fi un roman de neuitat dacă Mircea Cărtărescu ar fi avut mai multă simpatie pentru personajul principal. Am fi putut și noi să-l iertăm, am fi putut fi empatici.

Ciudat, nu și-a iubit deloc personajul despre care spune că a visat o viață întreagă să scrie!

Ce-aș mai putea spune? Cărtărescu este un scriitor narcisist, se vede că îi place cum îi ies frazele, ce întorsătură iau poveștile, se simte cum înoadă și deznoadă destinele... Ceea ce îi iese este fascinat, fabulos, mirific, neașteptat. N-am mai putut să las cartea din mână până nu am terminat-o. Repet, a fost foarte greu de citit, dar a meritat!