„Amantul Doamnei Chatterley” (2022)

„Amantul Doamnei Chatterley” de Laure de Clermont-Tonnerre

„Amantul Doamnei Chatterley” de D. H. Lawrence era cartea interzisă pe care toți adolescenții o citeam pe ascuns. Era din aceeași ligă cu „Decameronul” lui Boccacio. La vârsta aceea scenele de sex erau o revelație. Era mai puțin important faptul că „Amantul Doamnei Chatterley”, apărută în 1928, bulversase generații după generații cu descrieri explicite despre sex, cu cuvinte triviale și cu povestea unei relații dintre o femeie din clasa superioară și un bărbat din clasa muncitoare. Și mai scandalos - oricum, inedit - pentru acea epocă era etalarea plăcerii sexuale feminine. Recitită după mulți ani, „Amantul Doamnei Chatterley” a căpătat și alte înțelesuri, dar sexul ilicit și palpitant a rămas marca acestui roman.

M-au interesat, evident, și ecranizările, dintre care cea mai în vogă, pentru mulți ani, a fost aceea cu Sylvia Kristel (mai cunoscută pentru filmul „Emmanuelle”). Nu mi-a plăcut niciuna. Am zis că trebuie să văd și această ultimă ecranizare de pe Netflix, regizată de o femeie, Laure de Clermont-Tonnerre. Mi-am șters din cap tot ce știam despre carte și despre autor. Mi-am spus că vreau să văd filmul cu ochii unui tânăr de azi despre care statistica ne spune că nu mai citește nicio carte. Am uitat complet că D. H. Lawrence își scrisese cartea după un cataclism, adică după Primul Război Mondial, și că în paginile romanului se percepe acel tragism îmbinat cu dorința de a supraviețui oricăror obstacole. Și mi-am șters de pe retină ecranizările anterioare.

Și ce-am văzut? Connie (Emma Corrin, interpreta Prințesei Diana din „The Crown”) nu este tocmai o tânără englezoaică naivă într-ale sexului când se căsătorește cu Clifford Chatterley. După noaptea nunții, Chatterley pleacă să lupte pe continent în Primul Război Mondial, de unde revine în Anglia paralizat de la brâu în jos și impotent. Cei doi se retrag la țară, la vastul domeniu al lui Chatterley. Connie își iubește soțul și îl îngrijește, deși Chatterley nu arată niciun interes în ceea ce privește dorința și plăcerea sexuală a soției sale. El vrea totuși un moștenitor, așa că îi sugerează lui Connie să-și ia un amant strict pentru fecundare.

Deși părea destul de modernă și de „destupată”, Connie pare să fie devastată de dorința soțului. Dar nu era chiar ea cea care tânjea după sex? De ce-o fi atât de supărată?! Având voie de la stăpânire, Lady Chatterley pune ochii pe paznicul domeniului și fără prea multe vorbe cei doi se cuplează. Însă relația lor trece dincolo de sex și asistăm la o adevărată poveste de dragoste. Chiar dacă ceea ce fac îndrăgostiții este greșit - și bârfele urâte despre cei doi încep să se răspândească fulgerător - cei doi dispun - sau se presupune că dispun - de toată simpatia publicului.

Însă după câteva scene frumoase și senzuale, filmul începe să ne ofere o colecție de imagini ale eroinei demne de Instagram sau Pinterest. Marea eroare a acestei versiuni este chiar actrița principală: jocul ei este prea modern (dar nu modern în sensul bun al cuvântului!), total neverosimil cu epoca în care se desfășoară povestea. Mersul, atitudinea, reacțiile, așteptările, mentalitatea... sunt ale unei tinere de azi. Or' Lady Chatterley nu este vreo feministă avant la lettre! Nu e nici super inteligentă, nici o mare frumusețe. N-avem astfel de ce să o credităm că este un spirit cu mult înaintea epocii sale.

În concluzie: am văzut o ecranizare mai alertă decât altele, cu imagini superbe, cu erotism cât cuprinde, dar cu o actriță care a confundat la modul grav epocile. Asta e, nu poți să le ai pe toate!