Iadul dezlănţuit. Al doilea Război Mondial văzut de contemporani

„Iadul dezlănţuit” de Max Hastings

O carte ca un roman fluviu, scrisă nu de un istoric, ci de un ziarist, o lucrare de peste 900 de pagini care priveşte războiul prin ochii celor care l-au trăit nu în cabinete și palate, ci în tranșee, în adăposturi anti-aeriene, acasă, pe stradă, în lagăre, în apă și în aer, în deșert, în noroaie... Tragediile și suferințele sunt colosale, iar poveștile nu ar fi putut fi inventate de niciun scenarist de film de la Hollywood! Relatările personale - aproape neverosimile - se adună într-un tablou uriaș și sinistru. Poveștile trăite pe timpul bombardamentelor din Londra sau Berlin ne fac să ne întrebăm ce fel de oameni au târât cu atâta înverșunare și cinism alte zeci de milioane de oameni într-un măcel global…

Într-un oraș rusesc nu au mai rămas decât femei care să dirijeze traficul și o fac mai bine decat bărbaţii, doar că fluieră prea mult! Un soldat italian care și-a recuperat testiculele de pe câmpul de bătălie ajunge la spital, le scoate din buzunar - „pline de firimituri de biscuiți" - și întreabă doctorul dacă poate să i le coase la loc... La Stalingrad, pe timpul zilei orașul pare să fie un fel de rug imens, iar pe timpul nopţii fluviul Volga se umple de câini care înoată disperați spre celălalt mal.

Avem în faţa ochilor o vastă panoramă, de la agonia Poloniei invadată de nemţi și de ruși în septembrie 1939, până la foametea din Bengal din 1943, în care cel puțin un milion de oameni au murit din cauza neglijenței britanice. Mai avem raidurile aviației britanice asupra Germaniei, ororile convoaielor arctice, lupta cu tancurile din deșert, giganticele bătălii navale din Pacific sau ciocnirile din junglă, căderea Berlinului și bombele atomice de la Hiroshima și Nagasaki. O tragedie planetară în care până și Holocaustul este (doar) o oroare ca oricare alta...

Concluziile le trage fiecare.