„Zâmbet de cinema” de Annie Muscă

„Zâmbet de cinema” de Annie Muscă

 

Nu aș avea motive să nu îmi placă Irina-Margareta Nistor. Păstrând proporțiile, am cam avut aceleași pasiuni și preocupări: filme, Hollywood, critica de film, traduceri de filme, cărți... Știu pe propia piele ce însemna să traduci la prima vedere un film la video pe vremea cealaltă! Aflu că primul film artistic văzut de ea la cinematograf a fost „Cleopatra” cu Elizabeth Taylor! Și, tot o coincidență, primul film tradus de ea la Cinemateca din strada Eforie a fost „Pisica pe acoperișul fierbinte”, tot cu Elizabeth Taylor! Sunt absolut sigur că am văzut „Pisica pe acoperișul fierbinte” dublat de Irina-Margareta Nistor. Deci: de ce nu mi-ar fi simpatică 100%?

Răspunsul este: nu știu... Este ceva care lipsește din această carte. Personajul este jovial, deschis, pare că nu există niciun mister, totul este la vedere. Este doar o impresie. Nu am înțeles dacă s-a măritat pe bune sau nu, probabil că va trebui să recitesc acel pasaj. Nu am înțeles cum s-a dezvoltat acel fenomen al videocasetelor cu filme pe care ea le traducea, nu ne spune mai nimic despre cum se derula acea afacere din anii cei mai grei ai epocii Ceaușescu și este imposibil ca ea să nu fi știut! Nu am înțeles dacă ai ei erau în nomenklatura comunistă (aia de jos) sau aveau pile, dat fiind că plecau mai tot timpul în străinătate. A fost ghid ONT pe vremea lui Ceaușescu și, tot atunci, a lucrat în TVR - cine nu și-ar fi dorit să fie ca ea?

Mi s-a părut revoltătoare o frază, ceva gen: când plecam peste hotare, mergeam ca tot românul la Praga, Berlin, Varșovia sau Moscova. Ce vorbești, frate? Care tot românul? Asta este o minciună sfruntată. Cu chiu cu vai reușeau unii să plece prin vacanțe în URSS sau în Cehoslovacia și RDG, de unde se întorceau cu diverse produse pe care scoteau bani buni în țară. Până și eu am fost în Bulgaria, dar asta nu înseamnă că puteai pleca din țară când aveai tu chef! Plus că turiștii care plecau peste hotare reprezentau un procent infim din populația de atunci a României.

Deci, ceva lipsește, sinceritatea nu este totală și asta mă face să fiu reticent. O cred când spune că nu a fost membră de partid sau securistă! Dar ca să o cred până la capăt trebuie să îmi explice în mod plauzibil cum s-a descurcat fără să fie nici una, nici alta! Altfel, n-am decât cuvinte de laudă. Este impresionantă muncă acestei femei: miile de filme traduse (a dublat pe casete video peste 5.000 de filme din engleză, franceză și italiană) și zecile de cărți traduse (dicţionare, piese de teatru şi romane)! O asemenea forță și dedicație nu se găsesc pe toate drumurile! A scris și o carte despre marele critic de cinema D.I.Suchianu, pe care îl adoram și eu.

Însă ceea ce mi-a plăcut cel mai mult la această carte sunt cele câteva pagini care îi aparțin mamei Irinei Nistor: excepționale! Dacă ar fi existat mai multe asemena pagini ar fi fost o carte nemaipomenită! Chiar și așa, această carte este un bun prilej pentru cei ca mine să-și reamintească viața din vremea lui Ceaușescu și pentru cei mai tineri să afle că exista o viață tumultoasă și pe vremea aceea...

„Odesa în flăcări” (1942)

„Odesa în flăcări” de Carmine Gallone

 

În 1940 rușii invadează Basarabia, iar copilul soţilor Teodorescu este răpit de bolşevici și dus la Odesa, ținut prizonier alături de alți copii în catacombele Odesei. Mama lui, Maria, o celebră cântăreață de operă pornește în căutarea copilului și trece prin mai multe întâmplări dramatice, până când ajunge la Odesa, unde devine cântăreaţă de cabaret. Aventura se încheie cu un happy end - ca orice melodramă care se respectă - în momentul cuceririi Odesei de către armata română.

În ciuda tușei groase de propagandă (România era aliata Germaniei la acea vreme) această coproducție româno-italiană regizată de Carmine Gallone dezvăluie o poveste plauzibilă despre ororile rusești din Cel de-Al Doilea Război Mondial. Dramele și ororile trăite de refugiații din Basarabia, deportarea basarabenilor în Siberia, impunerea cu forța a unui regim bolșevic, distrugerile făcute de ruși - toate acestea au existat, nu le poate nega nimeni! Așa cum au existat și ororile provocate de armata română în Odesa, dar aceasta este o altă poveste... Tocmai de aceea, după ce Rusia a ocupat România în 1944, filmul a fost interzis și distrus. Cum să lași să existe un asemenea film care nu proslăvea prietenia româno-sovietică? Cum, nu era adevărat că Stalin și poporul rus, libertatea ne-au adus?

Dar - miracol! - în 2004, pelicula a fost descoperită întâmplător în arhivele de la marele studio cinematografic de la Roma, Cinecitta. Așa că avem și noi prilejul, acum, după ce bolșevicii ruși și comuniștii noștri s-au dus ei știu unde, să vizionam o adevărată capodoperă care, de altfel, a și obținut marele premiu al festivalului de film de la Veneția în 1942.

Îi putem vedea cu plăcere pe câțiva dintre marii noștri actori - aș aminti-o în special pe faimoasa Silvia Dumitrescu-Timică care ne-a încântat în celebre piese de teatru până la vârsta de 90 de ani! Cred că mulți dintre noi au văzut-o în „Micul Infern” de la Nottara! Aici este tânără, în rol de bolșevică diabolică. Rolul principal, cel al cântăreței de operă, este deținut de o divă a epocii interbelice, Maria Cebotari.

Spre sfârșitul filmului, în timpul bătăliei pentru Odesa, vedem și celebrele Trepte Potemkin!

„Orașul găsit în cutie” de Gabriela Tabacu

„Orașul găsit în cutie” de Gabriela Tabacu

Am cumpărat această carte fără să stau prea mult pe gânduri pentru că textul de pe supracopertă mi-a fost de ajuns: „Gabriela Tabacu scoate la lumină Bucureștiul uitat al anilor ’60”...

Și, într-adevăr, „acțiunea” (ca să-i zicem așa) se petrece între 1959 și 1971, adică între plecarea rușilor din țară și „dereglarea” lui Ceaușescu întors cu vise faraonice dintr-o vizită în China și Coreea de Nord.

A fost perioada bună a erei comuniste, anii de aparentă libertate, deschidere și dezvoltare, mai ales după moartea lui Dej în 1965.

O familie (destul de numeroasă) se mută de la Oradea la București într-o casă de pe bulevardul Ana Ipătescu, o vilă imensă care a aparținut unui celebru pictor din perioada interbelică. Erau vremurile în care proprietarilor li se naționalizau casele și erau aduse alte familii să locuiască în casele lor, împărțind la comun bucătăriile și băile. De multe ori, foștii proprietari rămâneau cu cel mai mic spațiu din fosta lor casă. Era sistemul rusesc prin care toată lumea locuia mai mult sau mai puțin la comun.

Povestea ne este spusă prin ochii unui copil și ca atare, sentimentul de a descoperi ceva nou este cu atât mai mare. Cartea de față pare o combinație de jurnal cu memorii și autobiografie pe fondul descoperirii străzilor, caselor, curților, blocurilor, piețelor, mirosurilor, tramvaielor, fântânilor și magazinelor din Bucureștii anilor 60'.

Eu unul am invidiat-o pe autoare pentru că locurile ei de joacă și toate plimbările ei, practic toată lumea ei în formare era reprezentată de cea mai șic zonă a capitalei: Bulevardul Magheru, Piața Romană, Strada Căderea Bastiliei, Șoseaua Kiseleff, Arcul de Triumf, Parcul Herăstrău... Evident că m-am bucurat când statul i-a dat afară din locuința din Bulevardul Ana Ipătescu și au trebuit să se mute la bloc, ca noi toți, în cartierul Balta Albă! Știu, am fost rău, mi-a părut rău până la urmă...

Am retrăit atmosfera lejeră a acelor ani, am revăzut troleibuzele, aprozarele și sifonăriile, am reintrat în magazinele Romarta Copiilor, București, Unic, Eva, Polar sau Victoria (50 de magazine într-unul singur) sau în cinematografele de pe Bulevardul Elisabeta, am resimțit gustul eugeniilor, mentosanelor și profiterolului de la cofetăria Casata, am retrăit arșița verilor lungi, jocurile și manifestațiile de la 23 August.

Unul ca mine citește această carte cu nespusă nostalgie. Sunt curios cum o vor percepe alții, mai tineri...

 

„Theodoros” de Mircea Cărtărescu

 

„Theodoros” de Mircea Cărtărescu

Până la „Theodoros” nu am citit nimic de Mircea Cărtărescu. Cărțile lui mi s-au părut fie prea grele, fie prea lungi și am avut întotdeauna sentimentul că este oricum un scriitor consacrat, așa că... de ce ar fi fost nevoie să-l mai citesc și eu?!

Când am văzut în librărie romanul „Theodoros” mi-am zis că a venit - în sfârșit - vremea să îl citesc pe acest autor atât de celebru și de răsfățat de critica de specialitate. Așa că am cumpărat acest volum gros - 625 de pagini! - tipărit în condiții excelente de Humanitas. Începutul a fost fabulos și m-a convins să îl termin, deși nu a fost o lectură tocmai ușoară.

Într-o scrisoare către Vasile Alecsandri din 1883, Ion Ghica povestește despre un slujitor de-al Ghiculeștilor de la moșia lor din Ghergani, un anume Tudor, care ar fi dispărut din țară și despre care - spune Ghica - se presupune că ar fi ajuns împăratul Etiopiei. Cărtărescu spune că această scrisoare l-a făcut să-și dorească să scrie un roman despre acel Tudor. De altfel, romanul este împărțit în trei părți: Tudor, Theodoros și Tewodoros, fiecare încercând să puncteze parcursul românului nostru.

Așadar, romanul de față pare să aibă la bază fapte reale, istoria se îngemănează cu ficțiunea și ne mișcăm ușor dintr-un univers într-altul: acum suntem în Valahia, pe urmă în insulele grecești, apoi în Anglia de pe vremea Reginei Victoria, din nou în Bucureștii în care Iancu Jianu era și șef al poliției și haiduc, apoi ne întoarcem în timp în Iudeea pe vremea Împăratului Solomon și în Etiopia, pe vremea reginei din Saba, și revenim în America secolului al XIX-lea, când un anume individ se declara Norton I, Împărat al Americii...

Cum spuneam, povestea este fabuloasă, dar se citește greu. Se simte că autorul s-a jucat mai mult decât trebuie, a vrut să cuprindă prea multe lumi și prea multe timpuri într-o singură poveste. De la un moment dat nici nu se mai ascunde. Aidoma zeilor din Olimp care urmăreau ce fac muritorii în scrierile lui Homer, așa și aici vedem cum Dumnezeu intervine în destinul personajelor. Autorul este demiurgul și simțim cum îi place să se joace cu istoria și cu eroii săi.

Multe povești par să fie paralele firului principal al acțiunii, dar la un moment dat se întrepătrund și aflăm - deloc surprinzător, pentru că pare a fi o fatalitate - că Norton I al Americii fusese un tovarăș de fărădelegi al valahului nostru. Totuși, deși fascinante, poveștile despre Solomon și Makeda (regina Etiopiei) sunt prea lungi și prea departe de narațiunea principală. Și n-ar fi singura poveste de acest fel! Poate că singurele lucruri care ni-l apropie - cât de cât - pe Thedoros sunt legătura cu mama lui, Sofiana, căreia îi scrie constant, indiferent de unde s-ar fi aflat sau ce ar fi fost la acel moment și iubirea neîmplinită pentru fata lui Vodă, chinuită de mitul zburătorului eminescian.

Spuneam că este greu de citit, multe cuvinte sunt arhaisme și, Doamne!, frazele... sunt fraze lungi cât o pagină, numai la Victor Hugo am mai întâlnit așa ceva! Ar fi putut fi un roman de neuitat dacă Mircea Cărtărescu ar fi avut mai multă simpatie pentru personajul principal. Am fi putut și noi să-l iertăm, am fi putut fi empatici.

Ciudat, nu și-a iubit deloc personajul despre care spune că a visat o viață întreagă să scrie!

Ce-aș mai putea spune? Cărtărescu este un scriitor narcisist, se vede că îi place cum îi ies frazele, ce întorsătură iau poveștile, se simte cum înoadă și deznoadă destinele... Ceea ce îi iese este fascinat, fabulos, mirific, neașteptat. N-am mai putut să las cartea din mână până nu am terminat-o. Repet, a fost foarte greu de citit, dar a meritat!

„Zorii tuturor lucrurilor. O nouă istorie a omenirii” (2021)

„Zorii tuturor lucrurilor. O nouă istorie a omenirii” de David Graeber și David Wengrow

 

Se dau doi autori anarhiști. Amândoi sunt charismatici, scriu bine, sunt tobă de carte. Cum să facă ei să își promoveze ideile astfel încât să reiasă că oamenii au fost liberi și egali de când a apărut homo sapiens și că de vină sunt imperialiștii europeni pentru inechitatea vremurilor pe care le trăim azi? Cred că ăsta a fost impulsul care a dus la scrierea acestei cărți care te intrigă de la primul rând și pe care o citești pe nerăsuflate, chiar dacă nu ești de acord cu autorii. E scrisă ireverențios și antrenant, n-ai cum s-o lași din mână!

Însă strădania autorilor de a îți demonstra că oamenii au trăit într-o frumoasă stare de anarhie sănătoasă, fără a fi opresați de stat, de birocrație sau de vreo ierarhie imuabilă, nu cred că a fost neapărat o strategie tocmai bună pentru promovarea filozofiei lor. Astăzi chiar nu mai contează dacă oamenii au trăit într-o manieră aproximativ anarhistă. Astăzi, societățile pe care le discută autorii sunt atât de diferite de ale noastre încât exemplul lor nu mai pare să fie atât de relevant. Astfel, această carte nu este, așa cum promite titlul ei, o istorie a umanității și nu este vorba nici despre zorii omenirii. Această carte are un alt scop: să ne demonstreze că, la început, toți oamenii erau vânători, erau egali, trăiau în grupuri mici, luând din mediul înconjurător doar ceea ce le trebuia. Deși foloseau cele mai rudimentare tehnologii, nu existau nici războaie, nici sărăcie, nici opresiune, nici taxe, nici birocrație – pe scurt, omenirea trăia vremuri simple, în societăți în care toată lumea era egală. Nu existau clase conducătoare și nu exista stat! Bingo!

Noi am învățat că odată cu apariția agriculturii și a sedentarizării, surplusul de resurse a dus la specializare și la meserii pentru care trebuia să existe coordonatori, specialiști – bref: lideri, manageri, birocrați. Astfel, ceata egalitară de vânători s-a transformat în cele din urmă în orașul cu ziduri controlat de o oligarhie, sau marele imperiu condus de o monarhie, sau o fabrică manageriată de un director. Odată cu agricultura a intrat în scenă proprietatea privată. S-au născut orașele, a apărut civilizația, birocrația, patriarhatul, sclavia și așa mai departe. Însă autorii fac tot ce pot ca să ne convingă că această poveste este falsă.

Practic, această carte se străduiește să infirme tot ce am învățat, bazându-se pe contra-exemple arheologice, pe care autorii le interpretează atractiv și fascinant, deși unul ca mine, profan în meseria respectivă, le percepe ca fiind de-a dreptul fanteziste. Aflăm astfel că trecerea de la vânătoare la agricultură nu a fost bruscă și nici nu a dus imediat la schimbări sociale dramatice. Lucru care pare logic. Multe comunități, spun autorii, au practicat un fel de agricultură limitată timp de secole înainte de a deveni agricultori cu normă întreagă. Însă autorii pretind că multe comunități s-au lăsat de agricultură și s-au întors la vânătoare sau că o jumătate de an se organizau într-un sistem ierarhic, iar în cealaltă jumătate de an, egalitar! Greu de crezut!

Pe scurt, autorii susțin că statul modern - lumea noastră de azi, cea a statelor naționale - nu a fost rezultatul inevitabil al unui proces firesc, determinist. Lumea noastră ar fi fost liberă, egală, un adevărat rai, dacă nu ne-am fi blocat undeva pe drum în ideea de stat, națiune, birocrație, impozite etc. Reinventând istoria, criticând tot ce s-a scris, cei doi autori au totuși un mare merit: ne conving că preistoria este mult mai complexă decât narațiunile simple și liniare pe care ni le imaginăm despre ea. Și asta face ca această carte să fie fascinantă!

„Love Sorry” (2022)

„Love Sorry” de Iura Luncașu

Patru prietene - fiecare dintre ele trecând prin propria criză - se întâlnesc seara în orașul vizitat de idolul femeilor care - ce coincidență! - va petrece toată noaptea cu ele. Un început promițător care te face să vrei să vezi filmul în speranța că vei avea parte de o comedie pe cinste. Doar că idolul femeilor nu e nici pe departe așa ceva (ok, se acceptă, e o comedie la urma urmelor, nu ăsta-i baiul), orașul este Iași și regizorul ține cu tot dinadinsul să ni-l prezinte în imagini edulcorate de film turistic documentar, dialogurile pe lângă faptul că par ciudate și ireale sunt și proaste, multe glume sunt răsuflate, iar muzica e așa... ca să fie, să nu zici că nu există muzică în film.

Și totuși am stat să văd filmul până la sfârșit, așteptând acea sclipire salvatoare care face ca un film (o comedie) să-ți rămână în minte ani de zile. N-a venit nicio sclipire! Recunosc, am mai râs din când în când... Actrițele și-au dat toată osteneala să ne placă, actorii s-au întrecut pe sine, dar ce să faci dacă scenariul este prost? Printre interpreți apare și Anisia Gafton: penibilă și ridicolă! Cine crede că actorii de stand up comedy sunt by default și actori de cinema se înșală amarnic.

Bănuiesc că filmul poate fi mai atractiv dacă mergi cu mai mulți prieteni să îl vezi într-o sală de cinema. Oricum ar fi, este preferabil să vezi chiar și o comedie ușoară ca asta, decât să te uiți la televiziunile noastre de știri! Sorry, aș fi vrut să scriu (mai) de bine, dar n-a ieșit...

„Amantul Doamnei Chatterley” (2022)

„Amantul Doamnei Chatterley” de Laure de Clermont-Tonnerre

„Amantul Doamnei Chatterley” de D. H. Lawrence era cartea interzisă pe care toți adolescenții o citeam pe ascuns. Era din aceeași ligă cu „Decameronul” lui Boccacio. La vârsta aceea scenele de sex erau o revelație. Era mai puțin important faptul că „Amantul Doamnei Chatterley”, apărută în 1928, bulversase generații după generații cu descrieri explicite despre sex, cu cuvinte triviale și cu povestea unei relații dintre o femeie din clasa superioară și un bărbat din clasa muncitoare. Și mai scandalos - oricum, inedit - pentru acea epocă era etalarea plăcerii sexuale feminine. Recitită după mulți ani, „Amantul Doamnei Chatterley” a căpătat și alte înțelesuri, dar sexul ilicit și palpitant a rămas marca acestui roman.

M-au interesat, evident, și ecranizările, dintre care cea mai în vogă, pentru mulți ani, a fost aceea cu Sylvia Kristel (mai cunoscută pentru filmul „Emmanuelle”). Nu mi-a plăcut niciuna. Am zis că trebuie să văd și această ultimă ecranizare de pe Netflix, regizată de o femeie, Laure de Clermont-Tonnerre. Mi-am șters din cap tot ce știam despre carte și despre autor. Mi-am spus că vreau să văd filmul cu ochii unui tânăr de azi despre care statistica ne spune că nu mai citește nicio carte. Am uitat complet că D. H. Lawrence își scrisese cartea după un cataclism, adică după Primul Război Mondial, și că în paginile romanului se percepe acel tragism îmbinat cu dorința de a supraviețui oricăror obstacole. Și mi-am șters de pe retină ecranizările anterioare.

Și ce-am văzut? Connie (Emma Corrin, interpreta Prințesei Diana din „The Crown”) nu este tocmai o tânără englezoaică naivă într-ale sexului când se căsătorește cu Clifford Chatterley. După noaptea nunții, Chatterley pleacă să lupte pe continent în Primul Război Mondial, de unde revine în Anglia paralizat de la brâu în jos și impotent. Cei doi se retrag la țară, la vastul domeniu al lui Chatterley. Connie își iubește soțul și îl îngrijește, deși Chatterley nu arată niciun interes în ceea ce privește dorința și plăcerea sexuală a soției sale. El vrea totuși un moștenitor, așa că îi sugerează lui Connie să-și ia un amant strict pentru fecundare.

Deși părea destul de modernă și de „destupată”, Connie pare să fie devastată de dorința soțului. Dar nu era chiar ea cea care tânjea după sex? De ce-o fi atât de supărată?! Având voie de la stăpânire, Lady Chatterley pune ochii pe paznicul domeniului și fără prea multe vorbe cei doi se cuplează. Însă relația lor trece dincolo de sex și asistăm la o adevărată poveste de dragoste. Chiar dacă ceea ce fac îndrăgostiții este greșit - și bârfele urâte despre cei doi încep să se răspândească fulgerător - cei doi dispun - sau se presupune că dispun - de toată simpatia publicului.

Însă după câteva scene frumoase și senzuale, filmul începe să ne ofere o colecție de imagini ale eroinei demne de Instagram sau Pinterest. Marea eroare a acestei versiuni este chiar actrița principală: jocul ei este prea modern (dar nu modern în sensul bun al cuvântului!), total neverosimil cu epoca în care se desfășoară povestea. Mersul, atitudinea, reacțiile, așteptările, mentalitatea... sunt ale unei tinere de azi. Or' Lady Chatterley nu este vreo feministă avant la lettre! Nu e nici super inteligentă, nici o mare frumusețe. N-avem astfel de ce să o credităm că este un spirit cu mult înaintea epocii sale.

În concluzie: am văzut o ecranizare mai alertă decât altele, cu imagini superbe, cu erotism cât cuprinde, dar cu o actriță care a confundat la modul grav epocile. Asta e, nu poți să le ai pe toate!