„Îmblânzirea scorpiei” (1967)

„Îmblânzirea scorpiei” de Franco Zeffirelli

Rar se întâmplă ca un film de două ore să ne lase impresia că s-a terminat prea devreme, că am fi vrut să mai continue, pentru că am râs cu lacrimi și ne-am simțit atât de bine! Dar, se știe: tot ce-i frumos se termină repede! Urmăriri palpitante ca în comediile mute, palme aplicate la timp, voie bună și cascade de râs, o sărbătoare a văzului, toate se petrec într-o Padovă renascentistă și voluptoasă. Sunt scene memorabile, unice în istoria cinematografiei, cum ar fi acea scenă hilară a căsătoriei pe repede înainte din biserică sau plecarea comică a lui Elizabeth Taylor prin ploaie, călare pe un măgar care o aruncă într-o băltoacă spre satisfacția lui Richard Burton!

Tensiunea sexuală dintre Taylor și Burton poate fi tăiată cu cuțitul în această voioasă și amuzantă comedie regizată de Zeffirelli, care a preferat să simplifice dialogul savuros al lui Shakespeare în favoarea unui vizual fastuos prin bogăția culorilor, plus muzica superbă a lui Nino Rotta. „Îmblânzirea scorpiei” nu este un altar închinat superiorității masculine, ci mai degrabă o satiră provocatoare la adresa relației dintre sexe. Taylor și Burton par să se distreze de minune pe ecran, în aceeași măsură ca și publicul care se uită la ei.

Negustorul Baptista (Michael Hordern) anunță că nu o va mărita pe Bianca (Natasha Pyne) până nu găsește un pretendent pentru sora ei mai mare Catarina (Elizabeth Taylor) pe care n-o vrea nimeni pentru că are o limbă ascuțită și un comportament capricios. Lucentio (Michael York) și ceilalți admiratori ai Biancăi încep să caute soțul potrivit pentru Catarina iar unul dintre ei, Hortensio (Victor Spinetti), îl propune pe prietenul său Petruchio (Richard Burton): un gentilom cam bădăran și scăpătat, proaspăt sosit din Verona la Padova în căutarea unei soții cu zestre mare. Petruchio face cunoștință cu Catarina și, ignorând temperamentul vulcanic al acesteia, se declară îndrăgostit de farmecul și frumusețea ei și o cere de soție. De aici începe o comedie cum numai William Shakespeare și-a putut imagina! Umorul este captivant, imaginea și muzica sunt perfecte, iar Taylor-Burton - cel mai faimos cuplu al ecranului - duc acest film direct în legendă, transformându-l într-o adevărată fiesta, un must-see clasic al ecranului. Sunt unele roluri care se lipesc pur și simplu de actorii care le interpretează. Liz și Burton sunt clar și definitiv Catarina și Petruchio! Monologul Catarinei din final este în mod intenționat filmat într-o notă serioasă și astfel, cea care râde la urmă pare sa fie Catarina, umilindu-l pe Petruchio când pleacă de la banchet fără el! Acest act de sfidare dă filmului un happy end, implicând faptul că scorpia nu a fost pe deplin îmblânzită și că s-ar putea ca Petruchio să fie de fapt cel... îmblânzit.

Filmul a fost un mare succes comercial și artistic; un critic scria la acea vreme: „Nimeni nu se îndoia de abilitățile artistice ale lui Burton, dar aveam cu toții temeri în ceea ce o privește pe Elizabeth Taylor, care la origine este un produs al star-systemului hollywoodian, nicidecum o actriță shakespeareană. În rolurile ei din ultimii 10 ani a evoluat de la mediocră până la foarte bună. Acum este excepțională!”

„Ultima dată când am văzut Parisul” (1954)

„Ultima dată când am văzut Parisul” de Richard Brooks

Parisul pare să fie cel mai frumos decor pentru o melodramă hollywoodiană de succes! Orașul este viu și multicolor, ca un personaj în sine al acestei drame, ecranizare a romanului „Babilonul revizitat” de F. Scott Fitzgerald. Străzile animate, cafenelele și bistrourile pariziene unde toată lumea se cunoaște cu toată lumea, podurile romantice, piețele largi și pline de turiști sau de îndrăgostiți, toate vibrează în această poveste despre deliciile vieții boeme, despre dragoste și fericire, despre tragedie, drame conjugale și nostalgie.

Evident, Hollywoodul a adaptat cartea nevoilor comerciale, făcând-o accesibilă curentului mainstream, cu clișee previzibile, precum: el bea prea mult, ea se simte neglijată, el are blocaje în munca lui de scriitor, ea se îmbolnăvește și tot așa. Acțiunea din roman se petrecea în anii '30, epocă în care lumea întreagă se trezea cu dureri de cap după lunga perioadă de nebunii și petreceri, a vieții fără griji din anii '20. Povestea lui Charlie care vine înapoi la Paris ca să își revadă fetița nu era doar povestea unui singur om, ci povestea unei întregi generații care încerca să își regăsească inocența.

Cum spuneam, Hollywoodul a schimbat și titlul și timpul acțiunii. Charlie (Van Johnson) revine la Paris pentru a-și revedea fiica. Urmează un lung flashback al zilelor frumoase de odinioară, imediat după terminarea războiului, când Charlie o întâlnește pe Helen (Elizabeth Taylor), cu care trăiește o sfâșietoare poveste de dragoste. Venit la Paris ca să relateze despre victorie, Charles se căsătorește cu Helen cu care va avea o fetiță și rămâne la Paris pe un salariu modest de ziarist, visând să devină romancier. Din păcate, toate editurile îl refuză, iar Charles este gata să renunțe. O moștenire neașteptată îi face bogați, însă pe măsură ce se bucură de plăcerile bogăției, Charles își pierde ambițiile literare și, mai mult, o pierde și pe Helen. Autodistrugerea duce inevitabil către tragedie. Este povestea unui (alt) american la Paris, în căutarea femeii care i-a luminat cândva viața...

Scenariul are destule suișuri și coborâșuri, însă povestea este închegată, personajele au consistență, iar chimia dintre Elizabeth Taylor și Van Johnson este fascinantă. Nu este un film perfect și nici măcar cea mai bună melodramă, dar se simte mâna marelui regizor Richard Brooks, cel care ne-a dat și „Pisica pe acoperișul fierbinte”. Nu veți uita prea curând muzica din „Ultima dată când am văzut Parisul”! În mod inexplicabil, Metro Goldwin Mayer a uitat să îi reînoiască copyright-ul, astfel că filmul a intrat în domeniul public și a devenit cel mai difuzat film pe televiziunile prin cablu din toată lumea. Așadar, Parisul, Fitzgerald și Liz Taylor: rețeta hollywoodiană infailibilă a succesului!

„Fiica pierdută”/ "The Lost Daughter" (2021)

"The Lost Daughter" de Maggie Gyllenhaal

Ne dăm seama imediat că se întâmplă ceva ciudat cu Leda (Olivia Colman), o profesoară universitară care își face singură vacanța în Grecia, așteptând cu nerăbdare să stea la soare, să citească sau să stea degeaba la plaja superbă și liniștită pe care, foarte curând, dă buzna o familie zgomotoasă, cu cățel cu purcel, bărbați, femei, copii, vorbind tare, stropindu-se cu apă, așezând prosoape, scaune și mâncare. Profesoara în vârstă de 48 de ani refuză, în mod straniu, să se mute mai încolo când este rugată de membrii familiei să le facă loc, ca să poată sta unii lângă ceilalți. Ca atare, Leda suportă cu stoicism privirile ostile ale întregii familii pentru tot restul zilei, dar, în mod ciudat, a doua zi revine exact în același loc.

Dintre toți membrii acestei familii, Leda este atrasă de o frumoasă tânără în bikini (Dakota Johnson), care se joacă pe plajă cu fetița ei. Și, așa, încep niște flash-backuri din viața Ledei de pe vremea când ea avea douăzeci de ani, era măritată și avea două fetițe mici, scene care alternează cu ceea ce se întâmplă acum pe această plajă mirifică din Grecia.

Nu am de gând să va povestesc ce se întâmplă, pentru că nu vreau să vă stric plăcerea de a descoperi singuri acest lucru.

Tânăra Leda (interpretată de Jessie Buckley) este iritată, frustrată, copleșită, dornică de o carieră, având pe cap creșterea a două fetițe mici care se agață de ea cerșind atenție, adică o femeie care vrea să fie liberă, sătulă de responsabilități, sătulă de soț și de copii. Și care își ia un amant.

Între timp, Leda cea de astăzi, se împrietenește cu Nina, tânăra în bikini, care pare să treacă fix prin ceea ce trecuse și ea în urmă cu 20 de ani. Relația lor trece curând de la nivelul amabilităților la cel de prietene, în care Leda se poziționează în rol de „mamă”, rol pe care față de propriile ei fiice nu prea și l-a îndeplinit cum trebuie. În tinerețe, Leda și-a părăsit pentru câțiva ani fetițele ca să-și trăiască povestea de dragoste ilicită.

Fiind un film adaptat după nemaipomenita scriitoare italiană Elena Ferrante (despre care știm că a scris despre toate traumele și fricile prin care trece cineva prin viață, la un moment dat), era de așteptat să avem de-a face cu emoții puternice, cu introspecții deranjant de sincere, cu devoalarea naturii umane imperfecte și egoiste, lucru care i-a ieșit perfect regizoarei Maggie Gyllenhaal.

Cine suntem noi să o judecăm pe Leda? Ce-am fi făcut noi în locul ei? Olivia Colman este o actriță formidabilă, de un talent incomensurabil, dezvăluindu-ne credibil o Leda mereu vigilentă, uneori impulsivă și neglijentă, incapabilă, în cele din urmă, să se mai ascundă față de alți oameni sau de ea însăși. A venit vremea decontului!

PS: la un moment dat, Leda se duce la o sală de cinema, unde filmul care rulează pe ecran este „Ultima dată când am văzut Parisul”, cu Elizabeth Taylor! 

„De neiertat”/ "The Unforgivable" (2021)

„De neiertat” de Nora Fingscheidt

Cred că o traducere mai exactă a titlului acestui film ar fi „O persoană de neiertat”, pentru că aflăm de la început că Sandra Bullock a fost condamnată la 20 de ani de închisoare pentru uciderea unui șerif, dar este eliberată mai devreme, pe motiv de bună purtare deși, aparent, n-are nicio urmă de remușcare. Trebuie să spun de la început că mai toate marile actrițe hollywoodiene au jucat în diverse spanacuri pe care le-am văzut cu toții fix pentru ele. De dragul lor. Tot de dragul Sandrei Bullock m-am uitat și eu la acest „De neiertat”. Și cu asta am cam spus totul. Pe Sandra Bullock o iertăm no matter what, dar ce ne facem cu acest ghiveci de film care demarează atât de greu, se mișcă în ralenti și sfârșește atât de abrupt și ambiguu? Folosesc cuvântul „ghiveci” pentru că avem practic trei povești într-un singur film: o poveste cu o deținută eliberată condiționat, o poveste cu o luptă avocățească și încă una cu o răpire.

Știu, simt și eu că este un adevărat sacrilegiu să vorbesc de rău despre un film cu Sandra Bullock! Dar, am spus deja: Sandra Bullock este ok, ea este singurul motiv pentru care și rezistăm cu stoicism. În cea mai mare parte a filmului, Sandra Bullock își caută sora, interpretată de Aisling Franciosi, care avea 5 ani la data fatidicului eveniment, fiind prea mică pentru a-și mai aminti de ea. Nu prea înțelegem motivele exacte pentru care Sandra Bullock ține morțiș să o găsească. La ce bun? Și-așa sora ei are probleme de stres și scurte aduceri aminte care o tulbură. O vedem chiar la începutul filmului cum - din aceste cauze - are un accident de mașină. Bullock își ia două slujbe și o are în gând doar pe sora ei. Melodramă - povestea numărul unu.

Regizoarea Nora Fingscheidt nu vrea și nu vrea să ne lase și pe noi să știm motivul pentru care Sandra Bullock vrea neapărat să o întâlnească pe sora ei. Însă ceea ce ne face clar cu ostentație este că alt motiv de a trăi nu există pentru Bullock, ori asta este puțin cam ciudat. Totuși, pe parcursul filmului avem parte de o serie de flashback-uri care ar putea face ceva lumină. Cum-necum, Bullock este ajutată de un avocat care s-a mutat în fosta ei casă, deși nevasta acestuia, Viola Davis, nu o simpatizează deloc. Și-uite așa începe un carusel avocățesc prin hățișul sistemului juridic american. Lege și ordine - povestea numărul doi.

Băieții șerifului ucis nu sunt deloc fericiți că Sandra Bullock a ieșit din închisoare și până la urmă vor găsi o cale de a se răzbuna pe ea. Mai avem și un episod în care o colegă de muncă, fiică de polițist, o bate măr pe Sandra Bullock. De ce? Ok, am înțeles, să omori un polițist e mai rău decât dacă ai omorî pe oricine altcineva, dar oare toate progeniturile de polițiști trebuie să fie atât de violente și imorale? Ce vrea să ne zică această regizoare? Pe ultima jumătate de oră de film avem parte și de ceva suspans. Răpirea - povestea numărul trei.

Sandra Bullock traversează tot filmul destul de impasibilă și machiată să pară îmbătrânită și urâțită. Ar merita un Oscar. Totuși, cine este „persoana de neiertat” în filmul ăsta? Sandra Bullock? Frații violenți, fiii șerifului? Sistemul juridic american? Părinții adoptivi care nu i-au spus niciodată adevărul surorii ei? Răspunsurile, care vin prea târziu, nici nu mai contează, pentru că, între timp, fie am obosit, fie ne-am plictisit.

Însă, o spun încă și încă o dată: Sandra Bullock merită toți banii, indiferent în ce film ar juca. Ce să-i faci, nu poți să le ai pe toate la pachet, adică și pe Sandra Bullock și un film bun... 

„Barul” (2017)

„Barul” de Alex de la Iglesia

Dacă există vreun oraș pe lumea asta care nu poate fi înțeles fără barurile sale, atunci acesta este Madrid-ul, spune regizorul filmului, Alex de la Iglesia. Iar eu unul îi dau dreptate, pentru că nu cred să existe altă nație pe planeta asta care să fi dus cultura barurilor, a cafenelelor sau a teraselor atât de departe ca spaniolii. Ai impresia că jumătate din viața lor și-o petrec prin restaurante. Este un mod de viață, un obicei care aduce împreună oameni care nu au nimic de-a face unii cu ceilalți, care socializează cu plăcere și ajung, cu timpul, să se cunoască, dar care, în orice caz, sunt deschiși și comunicativi.

Poți foarte bine să stai lângă un dezaxat sau lângă o persoană care îți va deveni prieten, orice este posibil în acest microcosmos care poate fi orice bar din Madrid, în care îți iei micul dejun, savurezi o cafea sau bei o bere cu prietenii, și care poate deveni în orice moment un adevărat univers paralel care îți poate schimba viața.

Am văzut acest film singur, dar vă sugerez să-l vedeți împreună cu prietenii sau să mergeți într-o sală de cinema. Îmi și imaginez hohotele colective de râs, alternând cu strigătele unanime de groază sau de repulsie. Avem o comedie neagră, un thriller plin de suspans și teroare cu accente de comedie și absurd cum numai într-un film spaniol poți vedea! Filmul acesta aduce cu un coșmar din care te trezești dimineața, văzând - cu mirare - că toată lumea se comportă normal, că orașul își vede de viața lui obișnuită, în timp ce tu ai trecut printr-o experiență terifiantă și inexplicabilă.

Secvența de început a filmului ne prezintă tot felul de bacterii amplificate masiv, viermi și alte târâtoare respingătoare, făcându-ne să ne întrebăm din start la ce oare vom asista sau dacă chiar dorim să mai urmărim așa ceva. Dar ne liniștim când o vedem pe superba Blanca Suarez plimbându-se într-o zi absolut normală prin Madrid, vorbind non-stop la telefonul mobil până când rămâne fără baterie și trebuie să intre într-un bar pentru a o reîncerca.

Și așa plonjăm și noi în atmosfera acestui bar de cartier, în care fiecare își vede de-ale lui, unul lucrează la laptop, altul mănâncă micul dejun, altcineva joacă la păcănele, un altul vorbește la telefon, un cerșetor, obișnuit de-al barului, vine să-și ia porția zilnică de pomană... Totul este cât se poate de obișnuit până când se aude o împușcătură și o persoană este ucisă chiar în fața barului. Un bărbat iese din bar ca să vadă ce se întâmplă și este - și acesta - împușcat pe loc! Nu se știe cine a tras sau de ce, doar că nimeni nu mai poate pleca din bar dacă nu vrea să devină următoarea victimă.

Ce se întâmplă mai departe veți descoperi și singuri. S-ar putea să vă placă sau să vă dezamăgească, dar dacă acceptați demonstrația regizorului, atunci veți fi de acord că „Barul” este încă unul dintre acele filme spaniolești fascinante în care totul este posibil!

Mai multe personaje sunt forțate să rămână în același loc, obligate să coopereze pentru a rămâne în viață, puse în fața unui pericol comun și inexplicabil, și să-și dezvăluie adevăratele caractere. Filmul oscilează între horror, suspans și comedie neagră, în timp ce personajele oscilează și ele între solidaritate și egoism, între încredere și suspiciune, lăcomie și ură, ajutor și compasiune. S-ar putea să vă aduceți aminte de romanul „Zece negri mititei” al Agathei Christie, unde personajele mor unul câte unul până când nu va mai rămâne decât un singur supraviețuitor.

„Crucișătorul Potemkin” (1925)

„Crucișătorul Potemkin” de Serghei Eisenstein

Cum îi poți lămuri pe cei mai tineri dintre noi să vadă un film alb-negru și mut pe deasupra? Am avut surpiza să fiu întrebat dacă înainte de 1990 existau filme, așa că... nu dau mari șanse de succes celui care ar încerca să-i convingă că merită să vadă o capodoperă a cinematografiei mute. Dar ce zic eu? Cred că e imposibil să-i faci să vadă filme mai vechi de doi-trei ani, ce să mai vorbim de filme vechi de decenii? Poate doar dacă e ceva cool, extrem de iconic, promovat de vreun influencer pe twitter sau pe instagram... Mi-aș putea aminti instantaneu vreo zece filme mute nemaipomenit de bune, dar azi vreau să vorbesc despre „Crucișătorul Potemkin”.

Aș putea începe așa: vă mai amintiți cum era genericul la Telecinematecă? Dar, iarăși n-ar fi bine, pentru că aș lua-o iar cu amintirile... În fine, cine vrea poate căuta pe goolgle și va vedea despre ce este vorba. Prima imagine era aceea unor scări imense pe care alergau în jos mii de oameni îngroziți. Acea imagine era o faimoasă scenă din „Crucișătorul Potemkin”. A fost o imagine care m-a bântuit multă vreme și care până la urmă m-a dus spre orașul unde se aflau acele scări (Treptele Potemkin), în Odesa, un oraș de o frumusețe fabuloasă, dar aceasta este o altă poveste!

N-am de gând să vă plictisesc cu detalii despre acest film despre care s-au scris tone de cărți și articole de ziar. Pe scurt, filmul a fost comandat de Stalin în 1925 ca propagandă bolșevică despre cum au făcut ei revoluțiile și blablabla. Numai că regizorul Serghei Eisenstein a trecut dincolo de propagandă şi a dat lumii o capodoperă. Chiar nu mai contează ideologia.

Cine a văzut teribila scenă a masacrului de pe Treptele Potemkin, când soldaţii împuşcă mulţimea venită să se solidarizeze cu marinarii răsculaţi de pe crucişătorul Potemkin ancorat în portul Odesei - o scenă halucinantă, când, ca spectator, îţi zvâcnesc tâmplele de durere văzând un cărucior cu un bebeluş rostogolindu-se în jos, pe scări, în bătaia puştilor cazacilor - nu o va mai uita niciodată! Mii de bărbaţi şi femei fug, în jos, haotic, pe scările gigantice, sperând să scape cu viaţă. Este probabil cea mai faimoasă scenă din istoria cinematografiei. Mai contează că nu e nimic adevărat, ci că e o pură şi genială invenție a propagandei bolşevice? Impactul a fost atât de mare încât, şi azi, multă lume este convinsă că aşa s-a întâmplat în realitate!

Acest film a schimbat pentru totdeauna tehnica montajului, iar scena „Scării din Odesa” a fost reluată şi redată în fel şi chip de nenumărați regizori de la Hollywood în zeci de alte filme faimoase („Incoruptibilii” sau „Războiul Stelelor”, de exemplu), atât de mare a fost influenţa acestui film peste timp, considerat ani de-a rândul cel mai bun film din istoria cinematografiei!

Oricum, „Crucișătorul Potemkin” m-a făcut să descopăr un oraș de care m-am îndrăgostit și despre care am scris niște cărți: Odesa! Câte filme au avut o astfel de influență în viața voastră?

 

„Complet necunoscuți” (2021)

„Complet necunoscuți” de Octavian Strunilă

Din capul locului precizez că acest film face parte dintr-un gen care mie-mi place tare mult: o gașcă se adună la o băută și de aici se poate întâmpla orice! „Complet necunoscuți” este, ca să zic așa, versiunea românească sau transpunerea la propriu a variantei originale „Perfetti sconosciuti”. Pe vremuri Hollywood-ul făcea câte trei sau patru coloane sonore pentru același film, în funcție de limba pieței pe care se vindea filmul respectiv. Mai târziu, filmele erau dublate, dând o pâine de mâncat multor actori din nenumărate țări. Azi este la modă să faci pur și simplu un alt film în fiecare țară, cu actori locali, pornind de la varianta originală. Există cate un „Complet necunoscuți” în Spania, Mexic, Grecia, Turcia, Franța, China...

Așadar, într-o noapte cu eclipsă de lună, un grup de vechi prieteni se adună pentru a urmări împreună evenimentul astronomic. Cei patru băieți au cam toți în jur de 40 de ani și sunt toți însurați, mai puțin unul. Nevestele, în mod firesc, s-au dat după ei. Toți îl compătimesc pe cel rămas singur și îl tachinează în legătură cu noua lui prietenă pe care nu a vrut să o aducă cu el la această întâlnire. Înainte de a vedea filmul m-am șters bine în urechi, pentru că m-am temut că nu voi înțelege nimic - se știe, filmele românești stau prost cu coloana sonoră - dar am avut surpriza să constat că dicția este perfectă și că aud și înțeleg fiecare cuvânt! De-ar fi numai asta și tot i-aș da filmului un premiu!

Evident, la un astfel de film, actorii trebuie să fie nemaipomenit de buni. Replicile trebuie să zbârnâie, atmosfera dinamică trebuie să fie susținută de un joc actoricesc pe măsură. Și, surpriză! Chiar avem parte de niște actori foarte buni! Iar, pentru mine, cea mai mare surpriză a fost să îi regăsesc în distribuție pe Gianina și pe Robi din „Las Fierbinți”, adică pe Anca Dumitra și pe Leonid Doni. Bineînțeles că, văzându-i, am avut o reținere: de obicei, actorii care stau prea mult printr-un serial ajung să se confunde cu personajul și cu greu mai pot fi convingători și în alte roluri. Nu e cazul cu cei doi: sunt fantastici în acest film!

Cei mai mulți dintre noi am devenit obsedați de telefoanele noastre mobile. Un străin ar putea afla totul despre noi dacă ne-ar debloca telefonul: ar avea acces la programul nostru, e-mailul de la muncă, agenda, la conturile de rețele sociale și, eventual, la secretele pe care nu le putem mărturisi nimănui. Cum ar fi să îți auzi e-mailurile sau mesajele de pe facebook sau whatsapp citite cu voce tare de către ceilalți aflați cu tine la aceeași masă?

Aceasta este miza filmului! Gașca decide că pe parcursul întâlnirii toată lumea trebuie să își pună telefoanele pe masă și fiecare să citească cu voce tare orice mesaj ar primi. Toată lumea știe totul despre toată lumea, ce secrete ar mai putea fi între ei? O idee care pare amuzantă, simplă și inofensivă, dar care până la urmă le va schimba viața tuturor. După dezvăluirea unor secrete mici și inofensive, filmul își intră în ritm, se instalează suspansul iar așteptările noastre cresc cu fiecare minut, pe măsură ce începem să anticipăm dezastrul care va urma.

Am mai spus, mai toți actorii sunt buni, dar i-aș da nota zece plus Andreei Grămoșteanu, în rolul Dorei, este excelentă! Una peste alta, filmul este nesperat de bun, în ciuda câtorva replici mai puțin inspirate sau de-a dreptul artificiale, dar eu aș zice mersi că sunt atât de puține, pentru că ăsta este un defect specific cinematografiei noastre în general!

Bref: „Complet necunoscuți” trebuie văzut neapărat! Chiar nu mă așteptăm ca Octavian Strunilă să fie un regizor bun!

„Pierduți în spațiu” (2018-2019)

„Pierduți în spațiu” (2018-2019)

Recunosc, filmele SF m-au atras dintotdeauna. Înainte de 1989 televiziunea română a difuzat cel puțin trei seriale americane științifico-fantastice (sau poate numai de acestea îmi aduc eu aminte): „Pierduți în spațiu”, „Tunelul timpului” și „Planeta giganților”. Toate m-au fascinat. Cu timpul, mi-am dat seama că nu erau cele mai bune filme, dar, pentru mine, au avut meritul de a-mi deschide gustul pentru genul SF. Dintre toate, „Pierduți în spațiu” mi-a plăcut cel mai mult și tocmai de aceea am dorit să văd remake-ul realizat recent de Netflix în 2018-2019, adică la o jumătate de secol distanță.

Așadar, mi-am adus aminte, cu plăcere, de familia Robinson, de nava spațială Jupiter 2, de planeta Alpha Centauri... Mărturisesc că și de această dată filmul m-a impresionat, însă doar prin efectele speciale, pentru că în rest, și nu cred că doar pentru mine, povestea este foarte previzibilă. Scenariștii au amestecat puțin personajele, le-au reinventat, au introdus corectitudine politică și mesaje progresiste și au expandat intriga inventată de Irwin Allen pe parcursul a trei sezoane. În fine, avem suspans, tensiune, aventură, acțiune, adrenalină, inteligență artificială, iubire și, mai ales, prietenie. Și îl avem și pe Dr Smith cel rău, care de data asta e femeie!

Cu toate aceste ingrediente menite să dea sare și piper, la un moment dat începi să te cam plictisești, totul devine un deja-vu. În plus (sau în minus!), miza filmului se micșorează cu viteza luminii, ca să zic așa, și nu ne este prea clar de ce toți acei roboți răi îl vânează pe Will, mezinul familiei Robinson. Interesant este că sora lui Will se referă la unul dintre acei roboți ca la o „ea”, as opposed to „el”. E politically correct, nu? Aveam mai multe așteptări, dar una peste alta, „Pierduți în spațiu” este un serial care se poate urmări lejer într-un weekend, în loc de programul incredibil de neatractiv de la televiziunile noastre de știri, de exemplu...

„Nu te uita în sus” (Don't Look Up, 2021)

"Don't Look Up" de Adam McKay

În primul rând, i-aș da un premiu filmului „Nu te uita în sus” pentru cel care a făcut distribuția. Nu este lucru ușor să aduci atâtea vedete mari în același film: Leonardo DiCaprio, Jennifer Lawrence, Meryl Streep, Cate Blanchett și Ariana Grande, ca să numesc doar câteva. Aceasta este de-a dreptul o ironie, pentru că una din temele majore ale filmului este tocmai cantitatea de atenție imediată și total inutilă pe care o primesc așa zisele vedete în detrimentul unei știri serioase, cum ar fi aceea despre moartea iminentă a planetei.

Povestea din „Nu te uita în sus” mizează pe lucruri pe care le știm și la care reflectăm cu toții (cred) de ceva vreme: dezinformarea a devenit o armă politică, iar scandalurile de orice fel țin prima pagină a știrilor. Cu toții suntem acaparați de internet, de rețelele sociale, unde totul se află la un click distanță, iar informarea abundă până la a se confunda cu dezinformarea. Presa și televiziunile și-au pierdut de multă vreme decența și rațiunea. Ce poate face media ca să supraviețuiască? Să dea știri de calitate sau știri absolut inutile care se viralizează instantaneu? Este mai important că vine sfârșitul lumii sau că nu știu care celebritate a divorțat? Și mai e ceva: lăsăm miliardarii planetei să preia domenii de siguranță națională și să influențeze politica? Sau ne facem iluzii că nu e normal așa ceva, când, probabil, așa se întâmplă de când e lumea...

În filmul de față, miliardarul care îi comandă până și președintelui Americii are propriile idei despre ce trebuie făcut cu cometa care va lovi planeta, promițând o eră de aur pentru întreaga omenire, cu condiția ca totul să fie făcut cum vrea el.

Jennifer Lawrence (doctorandă în astronomie) și Leonardo DiCaprio (profesorul ei) au făcut o descoperire îngrijorătoare: o cometă imensă va lovi Pământul peste șase luni. Ei se vor duce la Casa Albă pentru a o alerta pe Meryl Streep, președinta Statelor Unite. Numai că atât ea, cât și staff-ul ei, au pe cap cu totul alte probleme, evident efemere și perfect inutile pentru oamenii de rând. Realizând că mesajul lor nu a avut niciun efect, cei doi se decid să participe la cel mai urmărit talk-show de televiziune, unde gazda principală este Cate Blanchet. Evident, nici aici nu sunt luați în serios. Până la urmă președinta Meryl Streep decide lansarea unor rachete care să bombardeze cometa ca să-i schimbe traiectoria. Numai că misiunea este anulată pentru că, între timp, miliaradrul Mark Rylance are alte planuri în privința cometei. Mai mult nu mai spun despre ce se întâmplă, veți afla și singuri...

Păcatul filmului este că îi lipsește subtilitatea. Totul este prea străveziu. Regizorul Adam McKay pare că nu are încredere în noi, nu a crezut că-i vom înțelege mesajele și atunci ne-a făcut de atâtea ori cu ochiul până ne-a obosit. Mai grav e că l-a obosit rău și pe Leonardo DiCaprio!

Totuși, nu cred că trebuie să ratați acest film! Este amuzant și perfect aliniat la moda dezastrelor care se țin lanț în ultima vreme...