„Theodoros” de Mircea Cărtărescu

 

„Theodoros” de Mircea Cărtărescu

Până la „Theodoros” nu am citit nimic de Mircea Cărtărescu. Cărțile lui mi s-au părut fie prea grele, fie prea lungi și am avut întotdeauna sentimentul că este oricum un scriitor consacrat, așa că... de ce ar fi fost nevoie să-l mai citesc și eu?!

Când am văzut în librărie romanul „Theodoros” mi-am zis că a venit - în sfârșit - vremea să îl citesc pe acest autor atât de celebru și de răsfățat de critica de specialitate. Așa că am cumpărat acest volum gros - 625 de pagini! - tipărit în condiții excelente de Humanitas. Începutul a fost fabulos și m-a convins să îl termin, deși nu a fost o lectură tocmai ușoară.

Într-o scrisoare către Vasile Alecsandri din 1883, Ion Ghica povestește despre un slujitor de-al Ghiculeștilor de la moșia lor din Ghergani, un anume Tudor, care ar fi dispărut din țară și despre care - spune Ghica - se presupune că ar fi ajuns împăratul Etiopiei. Cărtărescu spune că această scrisoare l-a făcut să-și dorească să scrie un roman despre acel Tudor. De altfel, romanul este împărțit în trei părți: Tudor, Theodoros și Tewodoros, fiecare încercând să puncteze parcursul românului nostru.

Așadar, romanul de față pare să aibă la bază fapte reale, istoria se îngemănează cu ficțiunea și ne mișcăm ușor dintr-un univers într-altul: acum suntem în Valahia, pe urmă în insulele grecești, apoi în Anglia de pe vremea Reginei Victoria, din nou în Bucureștii în care Iancu Jianu era și șef al poliției și haiduc, apoi ne întoarcem în timp în Iudeea pe vremea Împăratului Solomon și în Etiopia, pe vremea reginei din Saba, și revenim în America secolului al XIX-lea, când un anume individ se declara Norton I, Împărat al Americii...

Cum spuneam, povestea este fabuloasă, dar se citește greu. Se simte că autorul s-a jucat mai mult decât trebuie, a vrut să cuprindă prea multe lumi și prea multe timpuri într-o singură poveste. De la un moment dat nici nu se mai ascunde. Aidoma zeilor din Olimp care urmăreau ce fac muritorii în scrierile lui Homer, așa și aici vedem cum Dumnezeu intervine în destinul personajelor. Autorul este demiurgul și simțim cum îi place să se joace cu istoria și cu eroii săi.

Multe povești par să fie paralele firului principal al acțiunii, dar la un moment dat se întrepătrund și aflăm - deloc surprinzător, pentru că pare a fi o fatalitate - că Norton I al Americii fusese un tovarăș de fărădelegi al valahului nostru. Totuși, deși fascinante, poveștile despre Solomon și Makeda (regina Etiopiei) sunt prea lungi și prea departe de narațiunea principală. Și n-ar fi singura poveste de acest fel! Poate că singurele lucruri care ni-l apropie - cât de cât - pe Thedoros sunt legătura cu mama lui, Sofiana, căreia îi scrie constant, indiferent de unde s-ar fi aflat sau ce ar fi fost la acel moment și iubirea neîmplinită pentru fata lui Vodă, chinuită de mitul zburătorului eminescian.

Spuneam că este greu de citit, multe cuvinte sunt arhaisme și, Doamne!, frazele... sunt fraze lungi cât o pagină, numai la Victor Hugo am mai întâlnit așa ceva! Ar fi putut fi un roman de neuitat dacă Mircea Cărtărescu ar fi avut mai multă simpatie pentru personajul principal. Am fi putut și noi să-l iertăm, am fi putut fi empatici.

Ciudat, nu și-a iubit deloc personajul despre care spune că a visat o viață întreagă să scrie!

Ce-aș mai putea spune? Cărtărescu este un scriitor narcisist, se vede că îi place cum îi ies frazele, ce întorsătură iau poveștile, se simte cum înoadă și deznoadă destinele... Ceea ce îi iese este fascinat, fabulos, mirific, neașteptat. N-am mai putut să las cartea din mână până nu am terminat-o. Repet, a fost foarte greu de citit, dar a meritat!

„Zorii tuturor lucrurilor. O nouă istorie a omenirii” (2021)

„Zorii tuturor lucrurilor. O nouă istorie a omenirii” de David Graeber și David Wengrow

 

Se dau doi autori anarhiști. Amândoi sunt charismatici, scriu bine, sunt tobă de carte. Cum să facă ei să își promoveze ideile astfel încât să reiasă că oamenii au fost liberi și egali de când a apărut homo sapiens și că de vină sunt imperialiștii europeni pentru inechitatea vremurilor pe care le trăim azi? Cred că ăsta a fost impulsul care a dus la scrierea acestei cărți care te intrigă de la primul rând și pe care o citești pe nerăsuflate, chiar dacă nu ești de acord cu autorii. E scrisă ireverențios și antrenant, n-ai cum s-o lași din mână!

Însă strădania autorilor de a îți demonstra că oamenii au trăit într-o frumoasă stare de anarhie sănătoasă, fără a fi opresați de stat, de birocrație sau de vreo ierarhie imuabilă, nu cred că a fost neapărat o strategie tocmai bună pentru promovarea filozofiei lor. Astăzi chiar nu mai contează dacă oamenii au trăit într-o manieră aproximativ anarhistă. Astăzi, societățile pe care le discută autorii sunt atât de diferite de ale noastre încât exemplul lor nu mai pare să fie atât de relevant. Astfel, această carte nu este, așa cum promite titlul ei, o istorie a umanității și nu este vorba nici despre zorii omenirii. Această carte are un alt scop: să ne demonstreze că, la început, toți oamenii erau vânători, erau egali, trăiau în grupuri mici, luând din mediul înconjurător doar ceea ce le trebuia. Deși foloseau cele mai rudimentare tehnologii, nu existau nici războaie, nici sărăcie, nici opresiune, nici taxe, nici birocrație – pe scurt, omenirea trăia vremuri simple, în societăți în care toată lumea era egală. Nu existau clase conducătoare și nu exista stat! Bingo!

Noi am învățat că odată cu apariția agriculturii și a sedentarizării, surplusul de resurse a dus la specializare și la meserii pentru care trebuia să existe coordonatori, specialiști – bref: lideri, manageri, birocrați. Astfel, ceata egalitară de vânători s-a transformat în cele din urmă în orașul cu ziduri controlat de o oligarhie, sau marele imperiu condus de o monarhie, sau o fabrică manageriată de un director. Odată cu agricultura a intrat în scenă proprietatea privată. S-au născut orașele, a apărut civilizația, birocrația, patriarhatul, sclavia și așa mai departe. Însă autorii fac tot ce pot ca să ne convingă că această poveste este falsă.

Practic, această carte se străduiește să infirme tot ce am învățat, bazându-se pe contra-exemple arheologice, pe care autorii le interpretează atractiv și fascinant, deși unul ca mine, profan în meseria respectivă, le percepe ca fiind de-a dreptul fanteziste. Aflăm astfel că trecerea de la vânătoare la agricultură nu a fost bruscă și nici nu a dus imediat la schimbări sociale dramatice. Lucru care pare logic. Multe comunități, spun autorii, au practicat un fel de agricultură limitată timp de secole înainte de a deveni agricultori cu normă întreagă. Însă autorii pretind că multe comunități s-au lăsat de agricultură și s-au întors la vânătoare sau că o jumătate de an se organizau într-un sistem ierarhic, iar în cealaltă jumătate de an, egalitar! Greu de crezut!

Pe scurt, autorii susțin că statul modern - lumea noastră de azi, cea a statelor naționale - nu a fost rezultatul inevitabil al unui proces firesc, determinist. Lumea noastră ar fi fost liberă, egală, un adevărat rai, dacă nu ne-am fi blocat undeva pe drum în ideea de stat, națiune, birocrație, impozite etc. Reinventând istoria, criticând tot ce s-a scris, cei doi autori au totuși un mare merit: ne conving că preistoria este mult mai complexă decât narațiunile simple și liniare pe care ni le imaginăm despre ea. Și asta face ca această carte să fie fascinantă!

„Love Sorry” (2022)

„Love Sorry” de Iura Luncașu

Patru prietene - fiecare dintre ele trecând prin propria criză - se întâlnesc seara în orașul vizitat de idolul femeilor care - ce coincidență! - va petrece toată noaptea cu ele. Un început promițător care te face să vrei să vezi filmul în speranța că vei avea parte de o comedie pe cinste. Doar că idolul femeilor nu e nici pe departe așa ceva (ok, se acceptă, e o comedie la urma urmelor, nu ăsta-i baiul), orașul este Iași și regizorul ține cu tot dinadinsul să ni-l prezinte în imagini edulcorate de film turistic documentar, dialogurile pe lângă faptul că par ciudate și ireale sunt și proaste, multe glume sunt răsuflate, iar muzica e așa... ca să fie, să nu zici că nu există muzică în film.

Și totuși am stat să văd filmul până la sfârșit, așteptând acea sclipire salvatoare care face ca un film (o comedie) să-ți rămână în minte ani de zile. N-a venit nicio sclipire! Recunosc, am mai râs din când în când... Actrițele și-au dat toată osteneala să ne placă, actorii s-au întrecut pe sine, dar ce să faci dacă scenariul este prost? Printre interpreți apare și Anisia Gafton: penibilă și ridicolă! Cine crede că actorii de stand up comedy sunt by default și actori de cinema se înșală amarnic.

Bănuiesc că filmul poate fi mai atractiv dacă mergi cu mai mulți prieteni să îl vezi într-o sală de cinema. Oricum ar fi, este preferabil să vezi chiar și o comedie ușoară ca asta, decât să te uiți la televiziunile noastre de știri! Sorry, aș fi vrut să scriu (mai) de bine, dar n-a ieșit...

„Amantul Doamnei Chatterley” (2022)

„Amantul Doamnei Chatterley” de Laure de Clermont-Tonnerre

„Amantul Doamnei Chatterley” de D. H. Lawrence era cartea interzisă pe care toți adolescenții o citeam pe ascuns. Era din aceeași ligă cu „Decameronul” lui Boccacio. La vârsta aceea scenele de sex erau o revelație. Era mai puțin important faptul că „Amantul Doamnei Chatterley”, apărută în 1928, bulversase generații după generații cu descrieri explicite despre sex, cu cuvinte triviale și cu povestea unei relații dintre o femeie din clasa superioară și un bărbat din clasa muncitoare. Și mai scandalos - oricum, inedit - pentru acea epocă era etalarea plăcerii sexuale feminine. Recitită după mulți ani, „Amantul Doamnei Chatterley” a căpătat și alte înțelesuri, dar sexul ilicit și palpitant a rămas marca acestui roman.

M-au interesat, evident, și ecranizările, dintre care cea mai în vogă, pentru mulți ani, a fost aceea cu Sylvia Kristel (mai cunoscută pentru filmul „Emmanuelle”). Nu mi-a plăcut niciuna. Am zis că trebuie să văd și această ultimă ecranizare de pe Netflix, regizată de o femeie, Laure de Clermont-Tonnerre. Mi-am șters din cap tot ce știam despre carte și despre autor. Mi-am spus că vreau să văd filmul cu ochii unui tânăr de azi despre care statistica ne spune că nu mai citește nicio carte. Am uitat complet că D. H. Lawrence își scrisese cartea după un cataclism, adică după Primul Război Mondial, și că în paginile romanului se percepe acel tragism îmbinat cu dorința de a supraviețui oricăror obstacole. Și mi-am șters de pe retină ecranizările anterioare.

Și ce-am văzut? Connie (Emma Corrin, interpreta Prințesei Diana din „The Crown”) nu este tocmai o tânără englezoaică naivă într-ale sexului când se căsătorește cu Clifford Chatterley. După noaptea nunții, Chatterley pleacă să lupte pe continent în Primul Război Mondial, de unde revine în Anglia paralizat de la brâu în jos și impotent. Cei doi se retrag la țară, la vastul domeniu al lui Chatterley. Connie își iubește soțul și îl îngrijește, deși Chatterley nu arată niciun interes în ceea ce privește dorința și plăcerea sexuală a soției sale. El vrea totuși un moștenitor, așa că îi sugerează lui Connie să-și ia un amant strict pentru fecundare.

Deși părea destul de modernă și de „destupată”, Connie pare să fie devastată de dorința soțului. Dar nu era chiar ea cea care tânjea după sex? De ce-o fi atât de supărată?! Având voie de la stăpânire, Lady Chatterley pune ochii pe paznicul domeniului și fără prea multe vorbe cei doi se cuplează. Însă relația lor trece dincolo de sex și asistăm la o adevărată poveste de dragoste. Chiar dacă ceea ce fac îndrăgostiții este greșit - și bârfele urâte despre cei doi încep să se răspândească fulgerător - cei doi dispun - sau se presupune că dispun - de toată simpatia publicului.

Însă după câteva scene frumoase și senzuale, filmul începe să ne ofere o colecție de imagini ale eroinei demne de Instagram sau Pinterest. Marea eroare a acestei versiuni este chiar actrița principală: jocul ei este prea modern (dar nu modern în sensul bun al cuvântului!), total neverosimil cu epoca în care se desfășoară povestea. Mersul, atitudinea, reacțiile, așteptările, mentalitatea... sunt ale unei tinere de azi. Or' Lady Chatterley nu este vreo feministă avant la lettre! Nu e nici super inteligentă, nici o mare frumusețe. N-avem astfel de ce să o credităm că este un spirit cu mult înaintea epocii sale.

În concluzie: am văzut o ecranizare mai alertă decât altele, cu imagini superbe, cu erotism cât cuprinde, dar cu o actriță care a confundat la modul grav epocile. Asta e, nu poți să le ai pe toate!

„Scrisoare din Tenerife”

„Scrisoare din Tenerife” de Cătălin Cioabă

100 de pagini - din care mai bine de jumătate sunt cu poze magnifice - despre Tenerife... Îți ia mai puțin de o oră ca să citești această carte superbă despre o vacanță de 14 zile în Tenerife și Fuerteventura. Locurile, oamenii, gândurile... E clar că în Tenerife trebuie să ajungi de mai multe ori, pentru că -  vorba neamțului - o dată nu se pune!

Am aflat că avem și un compatriot de-al nostru al cărui nume este purtat de o stradă din Santa Cruz de Tenerife: Alejandro Ciorănescu, în semn de omagiu și recunoștință față de unul dintre cei mai importanți istorici și geografi ai Insulelor Canare.

„Un loc în care ai călcat, dar n-ai locuit e doar o coordonată iluzorie, cu un conținut mult prea precar, precum gara în care trenul nu oprește.” - ne spune autorul și înclin să îi dau dreptate...

„Blonda” (2022)

„Blonda” de Andrew Dominik

Este un film mult prea lung, prea întunecat și prea trist. Avem încă un film care își propune să demonteze marile mituri americane, embleme ale „visului american”, gen Elvis sau Marilyn. Este istoria degradării unei femei, este Marilyn abuzată de mama ei, Marilyn forțată să dea „testul canapelei”, Marilyn bătută de soțul ei, Marilyn exploatată de 20th Century Fox, Marilyn făcându-i o felație lui J. F. Kennedy...

În mod surpinzător, deși am fi putut avea o fascinantă radiografie a devenirii și decăderii celebrei blonde hollywoodiene, într-un final ne alegem cu lumea văzută - la propriu! - prin vaginul lui Marilyn Monroe! Regizorul insistă incredibil de mult pe nuditate, practic Marilyn există în doar două ipostaze: când plânge și când e goală. Și mult prea mult sex, în doi, în trei... OK, știm că Marilyn era o „zeiță a sexului”, dar se pare că este singurul lucru pe care l-a reținut regizorul despre ea.

Asta nu înseamnă că Ana de Armas, cea care o interpretează pe Marilyn, nu este extraordinară! Este probabil cea mai bună dintre toate actrițele care au interpretat-o pe Marilyn. Asemănarea este izbitoare și Ana de Armas face toți banii. Dar nici măcar ea nu poate salva acest film, altfel plin de abordări inedite, cu schimbări de format al ecranului, cu treceri de la alb negru la color, cu flash back-uri și scene care transcend realității.

La sfârșit, impresia generală este că Marilyn a fost abuzată încă o dată și noi am fost martori fără voie ai unui viol. Blondă, prostuță, debilă mintal, naivă - asta e ce transpare din film. Dar magia? Declick-ul? Diferența dintre ea și celelalte blonde de la Hollywood? Unde este acel lucru care a făcut-o să dorească să se transforme din Norma Jean în Marilyn? Unde este explicația pentru care ea ne-a rămas atât de dragă până în ziua de azi? Unde este forța pe care Marilyn o emana de pe ecran?

„Întoarcerea Leviatanului rus”

„Întoarcerea Leviatanului rus” de Serghei Medvedev

Este o revelație, este una dintre puținele cărți care-ți descifrează lumea rusă. O citești pe nerăsuflate și rămâi cu o mare îngrijorare. Cartea a fost scrisă pe o perioadă de trei sau patru ani de la anexarea Crimeii de către Rusia în 2014. Eseul de deschidere este relevant pentru tot ceea ce va urma: „Teritoriu suveran… și fără șosele”. Medvedev ne poartă într-o călătorie cu mașina de la Moscova în Estonia, pe principala autostradă federală M9 „Baltia”, o călătorie care ne spune, de fapt, adevărata stare de lucruri din Rusia:

„Un singur lucru e mai rău decât șoselele rusești: întreținerea și repararea lor (...) Cu acest prilej însă am dat peste ceva extraordinar chiar și după standardele drumurilor rusești - la 250 de km de capitală, asfaltul s-a terminat (...) Mi-a luat patru ore să fac 100 de kilometri pe autostrada asta neasfaltată, vreme în care n-am zărit nici picior de drumar, nicio mașină de poliție, nici urmă de echipamente pentru repararea drumurilor, niciun panou care să spună cât vor dura lucrările sau care să indice o rută ocolitoare. Nu era decât demult dispăruta parte carosabilă. La benzinărie mi-au zis că drumarii excavaseră suprafața la începutul toamnei după care se făcuseră nevăzuți, fără a preciza când se vor întoarce. Pentru a patra lună consecutiv, șoseaua arată ca după bombardamentul aerian de la sfârșitul anului 1941 (...) La aceeași benzinărie mi s-a povestit și despre camionagiul francez care a venit și i-a rugat din suflet:

- M-am pierdut pe drumurile astea. Cum găsesc iarăși șoseaua principală?

- Păi, asta e! i-au spus localnicii. Asta e șoseaua principală care leagă Europa de Moscova.”

Autostrada aflată chiar în inima europeană a Rusiei este tabloul real al relației dintre statul rus și cetățenii lui, al minciunilor oficiale, al vorbelor deșarte ale propagandei Kremlinului despre suveranitatea și măreția Rusiei și despre disprețul „aleșilor” pentru viața omului de rând.

M-am întrebat și eu, ca atâția alții, de ce este Rusia azi (a câta oară?) condusă de un autocrat? De ce este liderul suprem susținut de o masă largă a populației? Răspunsurile le-am găsit în această excelentă carte de eseuri - o lectură de neratat!