„Blonda” (2022)

„Blonda” de Andrew Dominik

Este un film mult prea lung, prea întunecat și prea trist. Avem încă un film care își propune să demonteze marile mituri americane, embleme ale „visului american”, gen Elvis sau Marilyn. Este istoria degradării unei femei, este Marilyn abuzată de mama ei, Marilyn forțată să dea „testul canapelei”, Marilyn bătută de soțul ei, Marilyn exploatată de 20th Century Fox, Marilyn făcându-i o felație lui J. F. Kennedy...

În mod surpinzător, deși am fi putut avea o fascinantă radiografie a devenirii și decăderii celebrei blonde hollywoodiene, într-un final ne alegem cu lumea văzută - la propriu! - prin vaginul lui Marilyn Monroe! Regizorul insistă incredibil de mult pe nuditate, practic Marilyn există în doar două ipostaze: când plânge și când e goală. Și mult prea mult sex, în doi, în trei... OK, știm că Marilyn era o „zeiță a sexului”, dar se pare că este singurul lucru pe care l-a reținut regizorul despre ea.

Asta nu înseamnă că Ana de Armas, cea care o interpretează pe Marilyn, nu este extraordinară! Este probabil cea mai bună dintre toate actrițele care au interpretat-o pe Marilyn. Asemănarea este izbitoare și Ana de Armas face toți banii. Dar nici măcar ea nu poate salva acest film, altfel plin de abordări inedite, cu schimbări de format al ecranului, cu treceri de la alb negru la color, cu flash back-uri și scene care transcend realității.

La sfârșit, impresia generală este că Marilyn a fost abuzată încă o dată și noi am fost martori fără voie ai unui viol. Blondă, prostuță, debilă mintal, naivă - asta e ce transpare din film. Dar magia? Declick-ul? Diferența dintre ea și celelalte blonde de la Hollywood? Unde este acel lucru care a făcut-o să dorească să se transforme din Norma Jean în Marilyn? Unde este explicația pentru care ea ne-a rămas atât de dragă până în ziua de azi? Unde este forța pe care Marilyn o emana de pe ecran?

„Întoarcerea Leviatanului rus”

„Întoarcerea Leviatanului rus” de Serghei Medvedev

Este o revelație, este una dintre puținele cărți care-ți descifrează lumea rusă. O citești pe nerăsuflate și rămâi cu o mare îngrijorare. Cartea a fost scrisă pe o perioadă de trei sau patru ani de la anexarea Crimeii de către Rusia în 2014. Eseul de deschidere este relevant pentru tot ceea ce va urma: „Teritoriu suveran… și fără șosele”. Medvedev ne poartă într-o călătorie cu mașina de la Moscova în Estonia, pe principala autostradă federală M9 „Baltia”, o călătorie care ne spune, de fapt, adevărata stare de lucruri din Rusia:

„Un singur lucru e mai rău decât șoselele rusești: întreținerea și repararea lor (...) Cu acest prilej însă am dat peste ceva extraordinar chiar și după standardele drumurilor rusești - la 250 de km de capitală, asfaltul s-a terminat (...) Mi-a luat patru ore să fac 100 de kilometri pe autostrada asta neasfaltată, vreme în care n-am zărit nici picior de drumar, nicio mașină de poliție, nici urmă de echipamente pentru repararea drumurilor, niciun panou care să spună cât vor dura lucrările sau care să indice o rută ocolitoare. Nu era decât demult dispăruta parte carosabilă. La benzinărie mi-au zis că drumarii excavaseră suprafața la începutul toamnei după care se făcuseră nevăzuți, fără a preciza când se vor întoarce. Pentru a patra lună consecutiv, șoseaua arată ca după bombardamentul aerian de la sfârșitul anului 1941 (...) La aceeași benzinărie mi s-a povestit și despre camionagiul francez care a venit și i-a rugat din suflet:

- M-am pierdut pe drumurile astea. Cum găsesc iarăși șoseaua principală?

- Păi, asta e! i-au spus localnicii. Asta e șoseaua principală care leagă Europa de Moscova.”

Autostrada aflată chiar în inima europeană a Rusiei este tabloul real al relației dintre statul rus și cetățenii lui, al minciunilor oficiale, al vorbelor deșarte ale propagandei Kremlinului despre suveranitatea și măreția Rusiei și despre disprețul „aleșilor” pentru viața omului de rând.

M-am întrebat și eu, ca atâția alții, de ce este Rusia azi (a câta oară?) condusă de un autocrat? De ce este liderul suprem susținut de o masă largă a populației? Răspunsurile le-am găsit în această excelentă carte de eseuri - o lectură de neratat!

„Ce s-a întâmplat cu Baby Jane?” (1962)

„Ce s-a întâmplat cu Baby Jane?” de Robert Aldrich

Revăzând acest film celebru, am încercat să mă uit la el cu ochii (anumitor) tineri de azi care habar n-au cine au fost Bette Davis sau Joan Crawford, tineri ale căror repere în materie de vedetism sunt mai degrabă influencerii de pe Instagram (că o fi bine sau rău, nu e treaba mea să judec). Poate că melodia „Bette Davis Eyes” le este mai cunoscută decât Bette Davis însăși!

În fond, filmul este un thriller-horror, așa că nu văd de ce nu ar plăcea și generației de azi. Micuța Baby Jane a fost un faimos copil minune în filmele de la Hollywood. Dincolo de platoul de filmare, mica vedetă era un monstru râzgâiat și răsfățat care își bătea joc de sora ei, Blanche. Anii au trecut, cele două surori au crescut, iar Baby Jane a devenit o fostă, o anonimă. În schimb, Blanche a ajuns noua regină a Hollywoodului. Însă viețile lor se schimbă pentru totdeauna când cele două surori au un accident de mașină: Baby Jane, probabil beată, a dat cu mașina peste Blanche, care a rămas paralizată de la brâu în jos.

Acum cele două surori sunt bătrâne, foarte bătrâne, și locuiesc singure într-o vilă cu etaj. Baby Jane (Bette Davis) o îngrijește pe Blanche (Joan Crawford), cu ajutorul unei menajere. O îngrijește este un fel de-a spune, pentru că ne dăm seama imediat că Baby Jane a rămas același monstru plin de cruzime. La etaj, săraca Blanche, țintuită în scaunul cu rotile, este total dependentă de Baby Jane. Curând, filmul se transformă într-o poveste de groază. Baby Jane angajează un tânăr pianist despre care crede că este îndrăgostit de ea și își închipuie că se poate întoarce în lumea filmului, cântând același cântec care o făcuse celebră când era o copilă. Pe Blanche o ține încuiată în camera ei și îi interzice orice legătură cu exteriorul, o alungă pe menajeră (pe care o și ucide!), îi taie telefonul și o terorizează țînând-o nemâncată sau dându-i de mâncare șobolani morți! Asistăm cu groază și dezgust la nebunia în crescendo a lui Baby Jane și cu empatie la disperarea bietei Blanche.

Totuși, filmul este cam lung, scenariul mediocru, intriga ușoară, așa că totul cade pe umerii acestor două imense actrițe, Bette Davis și Joan Crawford. Ele creează suspansul, groaza, așteptarea, ele dau calitate acestui film și nu ne putem lua ochii de la niciuna, amândouă sunt formidabile.  

Ce se întâmplă mai departe și care este întorsătura din final rămâne să vedeți și singuri, iar generației mai tinere i-aș spune să caute pe Google cine au fost Bette Davis și Joan Crawford. Vor descoperi, cel puțin referitor la legătura dintre ele două, ceva mai fascinant și mai șocant decât filmul în cauză. Cum s-ar zice, viața bate filmul! 

„Deodată, vara trecută” (1959) de Joseph L. Mankiewicz

„Deodată, vara trecută” de Joseph L. Mankiewicz

La data premierei, filmul lui Mankiewicz era întâmpinat astfel de presa americană: acesta este „filmul unor degenerați, obsedați de viol, incest, homosexualitate și canibalism” (New York Times); filmul este „o capodoperă malignă, un horror pentru adulți” (LA Herald Examiner); sau: acesta este „de departe, cel mai bizar film făcut vreodată de o mare companie americană” (Variety)... Însă Gore Vidal (co-scenaristul) avea să spună că astfel de critici n-au făcut altceva decât să atragă publicul ca un magnet în sălile de cinema și, ca atare, filmul a devenit un blockbuster.

De-atunci au trecut mai bine de șaizeci de ani și filmul încă șochează, încă fascinează! Este de-a dreptul ireal să le vezi, față în față, pe două dintre cele mai mari actrițe ale lumii - Elizabeth Taylor și Katharine Hepburn - furându-și una alteia scenele și așteptând verdictul nostru: care dintre ele este cea mai bună, care este cea mai mare? Până la urmă, lumea nu s-a putut decide și au fost amândouă nominalizate la premiul Oscar pentru cea mai bună actriță, pentru rolurile din acest film. Evident, la vot s-au anulat una pe cealaltă și câștigătoarea a fost o actriță necunoscută la acea vreme: franțuzoaica Simone Signoret!

Producătorul Sam Spiegel a optat cu curaj pentru această piesă a lui Tennessee Williams, mizând pe Elizabeth Taylor ca atracție principală. Toată echipa a plecat la Londra pentru filmări, însă producătorul a rămas la Hollywood ca să îi îmbuneze pe birocrații de la cenzură, pentru că subiectul filmului era de-a dreptul exploziv pentru acei ani!

Un neurochirurg (Montgomery Clift) este angajat de o văduvă bogată (Katharine Hepburn) pentru a face o lobotomie nepoatei sale (Elizabeth Taylor). Fiul văduvei murise vara trecută în timpul vacanței petrecute în Spania împreună cu nepoata ei. De atunci, văduva o internase pe nepoată într-un azil de nebuni. Ce se întâmplase de fapt în Spania? Ce secret știa nepoata? De ce era atât de urgentă lobotomia? O poveste spusă cu suspans și tensiune în crescendo. Ultimele minute ale filmului sunt șocante și antologice. Tennessee Williams scrisese această piesă senzațională în timp ce el însuși se trata la un psiholog și își exterioriza proprii demoni prin personajele din piesă și prin subiectul care tratează teme tabu - atunci ca și azi - ca psihanaliza, homosexualitatea, canibalismul și erotismul.

În timpul producției, atmosfera sumbră a scenariului rezona perfect cu starea de spirit a echipei: Elizabeth Taylor încă plângea după răposatul ei soț Mike Todd și realiza că noul ei mariaj cu Eddie Fisher era o greșeală; Katharine Hepburn era singură, nefericită și îngrijorată pentru sănătatea lui Spencer Tracy; Montgomery Clift era aproape incoerent din cauza combinației letale de droguri și alcool, regizorul J. L. Mankiewicz suferea de o boală de piele care îl forța să poarte mănuși tot timpul, iar Tennessee Williams, niciodată treaz, nu era tocmai cea mai sociabilă persoană.

Un clasic alb-negru hollywoodian cu o imensă densitate de talent, profesionalism, farmec și cu o Elizabeth Taylor ireal de frumoasă, într-un rol emblematic, poate unul dintre cele mai bune din cariera ei.

„Cianura şi picătura de ploaie” (1978)

„Cianura şi picătura de ploaie” de Manole Marcus

Ar trebui să ai toată încrederea într-un film făcut de un regizor care ne-a dat „Actorul și sălbaticii” (1975), însă asta ar însemna să uităm toate celelalte filme - unele cu multă forță și pricepere - făcute de el la comandă și pe placul regimului comunist. Totuși, este incredibil cât de monoton, inodor și incolor a putut să iasă acest film! Și ce titlu promițător! Acest policier românesc este parcă un articol răsuflat din revista „Pentru Patrie”, citit în fața șefilor, fără nicio intonație, de un plutonier transpirat pe la vreo ședință de partid de pe vremea cealaltă. Mult mai bun și de neuitat rămâne celălalt policier dat pe piață în același an (1978), „Un om în loden” de Nicolae Mărgineanu, cu același Victor Rebengiuc în rolul principal.

Aici, din păcate, nici măcar talentul unor actori consacrați ca (deja amintitul) Victor Rebengiuc, Iurie Darie, Aurel Giurumia sau Ştefan Bănică n-are cum să salveze ghiveciul nesărat al acestei însăilări așa zis polițiste.

Totul este exasperant de monoton și de previzibil. Actrițele sunt urâte (deși se presupune că sunt divele restaurantelor de noapte din acele vremuri) și poartă peruci atât de evidente, încât te întrebi pe ce pile au fost angajați cei de la departamentul de machiaj. Filmul ăsta nu are tensiune, nu are suspans, deși avem toate ingredientele unui film polițist: crimă, furturi, falsuri, anchete, corupţie... Însă niciun personaj nu are consistență. O speranță în ceva mai bun apare odată cu intrarea în scenă a lui Ștefan Bănică, dar și pe el are grijă regizorul să îl aplatizeze.

Mesajul filmului este acesta: uite ce milițieni de treabă are patria noastră socialistă și ce bine își fac ei treaba, descoperind toate micilie furtișaguri și crime, gen „Aflăm de la miliția capitalei” - cum era titlul unei rubrici din ziarul „Informația” de pe vremuri, poate singura rubrică de ziar citită de toată lumea, alături de cea de „Decese” dintr-un alt ziar, „România liberă”!

O soră șefă a unui spital își găsește soțul mort (nu rețin numele actriței, extrem de falsă în rol). Pare o sinucidere și miliția descoperă curând că a fost otrăvit cu cianură. Sinucidere? Crimă? Ar fi putut ieși o poveste palpitantă. Ceea ce vedem este o poveste cu milițieni pe post de zâne! Și-o fi făcut treaba miliția, nu spun nu, dar ce plicticos mod de a ne-o spune!

Evident, revăzut după atâta amar de vreme, vrând-nevrând, filmul a căpătat un oarecare farmec - dar să nu ne facem iluzii! Este doar nostalgia...

„Zavera” (2019)

„Zavera” de Andrei Gruzsniczki

Titlul m-a făcut să-l ocolesc o vreme, dar până la urmă am zis că i-a venit rândul. Oare numai eu am o problemă cu titlurile filmelor românești? Primele scene nu mi-au lăsat o impresie prea bună. Iar cadre lungi cu camera de filmat uitată pe un copac sau pe te miri ce și unde? Iar tăceri prelungite? Iar dicția deplorabilă a actorilor noștri sau sunetul neperformant al filmelor românești? Și totuși, la câteva minute după ce actorul cel mai cunoscut din distribuție (Şerban Pavlu) moare, filmul a început să-mi stârnească curiozitatea!

L-am urmărit până la capăt, dar cu imense insatisfacții. Am văzut cum scenă după scenă, fiecare având un uriaș potențial dramatic, s-a răsuflat într-un fel de manierism care fie te bulversează, fie te enervează. Păcat! Cred că regizorul i-a tăiat orice elan actorului principal (Dorian Boguţă), a cărui interpretare este (chiar și așa) foarte bună, minus dicția care nu știu dacă i se datorează lui sau sunetului. Practic tot filmul stă pe umerii acestui actor nemaipomenit de bun și poate că în alte circumstanțe ar fi meritat toate premiile de interpretare din lume, dar ce te faci când regizorul îi pune piedici?

Nu avem acțiune, până și drama, atâta câtă este ea, este plată, multe cadre sunt fixe, iar altele nu au niciun rost sau înțeles în desfășurarea filmului. Maniera de a îmi prezenta o poveste prin frânturi de informații, prin flashback-uri sau elipse, ori să mă pui pe piste false - pentru mine este seducătoare. M-aș uita oricând la astfel de filme. Dar ceea ce am spus mai înainte se dovedește a fi doar o intenție, un wishful thinking la acest film!

Acțiunea - sau mai bine zis inacțiunea - acestui film se derulează pe parcursul a - cred - șase zile, numite pompos la începutul filmului gimnopedii. La cât de des folosim acest cuvânt este evident că dai fuga la dicționarul explicativ al limbii române și te lămurești: „serbări celebrate anual la Sparta în cinstea lui Apolo, cu dansuri de bărbaţi şi copii goi”. Vă asigur că nu există nicio legătură între această definiție și ce se întâmplă în film, nici măcar în sens simbolic. După cum și titlul filmului este contrazis de platitudinea incorigibilă a regizorului.

Camera de filmat se decide, după multe minute, să se lipească de actorul principal și să-l urmărească peste tot. De ce oare trebuie să stăm minute lungi, foarte lungi, enervant de lungi, să-l vedem făcând curat, ducând gunoiul, uitându-se cum se face cafeaua la filtru? Bun, după ce că suntetul ne împiedică să înțelegem tot ce vorbesc actorii, multe din vorbele lor sunt și complet artificiale! În ce eprubetă au trăit oare unii dintre regizorii noștri? Din ce bulă au ieșit?

Singurul lucru care i-a ieșit regizorului Andrei Gruzsniczki este maniera în care reușește să strecoare încet-încet ideea adulterului. Și mai este încă unul: faptul că a lăsat-o pe geniala Coca Bloos (în rolul mamei lui Dorian Boguţă) să se desfășoare așa cum a vrut ea, fără să-i pună și ei piedici.

„Splendoare și infamie”

„Splendoare și infamie” de Erik Larson

Erik Larson surprinde plăcut - încă o dată - cu o saga extrem de atractivă despre Winston Churchill în primul lui an ca prim-ministru, între mai 1940 și mai 1941. Miza este mare: Hitler este stăpânul Europei și prietenul lui Stalin. Anglia a rămas singură în fața celei mai redutabile armate din lume. Cine va ajuta Anglia în condițiile în care America nici nu vrea să audă de Europa, iar aviația germană bombardează Londra încontinuu? Cele peste 500 de pagini ale cărții se citesc pe nerăsuflate pentru că avem parte de toate ingredientele unui thriller hollywoodian, deși știm foarte bine ce s-a întâmplat și cum s-a terminat totul. Însă Erik Larson este un povestitor atât de bun încât te face pur și simplu dependent de cartea lui. Scrisă într-o manieră cinematografică, această carte reușește să ne dezvăluie lucruri noi despre ceea ce credeam că am aflat și am citit deja tot.

Vom vedea o altă abordare a lui Churchill: extravagant, curajos, orator desăvârșit, belicos, agresiv, și - mai ales! - workoholic. Lucrează încontinuu ziua și noaptea, fie în Downing Street numărul 10, fie la Chequers, moșia de la țară a prim-miniștrilor britanici, lucrează îmbrăcat sau dezbrăcat, la birou sau în cada de baie. Oricum ar face-o, are întotdeauna un trabuc și un pahar de whisky la îndemână.

Pe lângă Churchill, prind viață toți apropiații sau adversarii lui, de la fiica dornică să ajute la efortul de război până la soția inteligentă și înțelegătoare, de la prietenul pe care îl face ministru al aviației până la tânărul secretar care tânjește să devină pilot, sau de la fiul bețiv, afemeiat și risipitor, până la americanul bolnăvicios, trimisul special al președintelui Roosevelt. De partea cealaltă îi vedem pe Goebbels, Goring, Hess și Hitler. De fapt, cartea are perspectiva unui roman epic, pentru că vedem, simțim, trăim, sperăm sau ne temem împreună cu englezii de rând sau din clasele superioare din acei ani, conduși de omul care le-a insuflat curajul de a rezista.

„Istoria Evului Mediu. O mie de ani de splendoare și ticăloșie” (2016)

„Istoria Evului Mediu” (2016) de George Minois

Dacă ar fi să cumperi o singură carte pentru a afla totul despre Evul Mediu, atunci aceasta este! Scrisul este foarte plăcut și are o doză suficientă de anecdote ca să nu adormi citind cele peste 500 de pagini. Nu trebuie să fii istoric de profesie ca să înțelegi perspectiva simplă și clară oferită de George Minois asupra acestei lungi perioade de o mie de ani din istoria omenirii, de la căderea Imperiului Roman de Apus până la apariția Renașterii din secolul al XV-lea.

Desigur, pe alocuri este, totuși, cam prea mult! Cartea este extraordinară, dar dorința autorului de ne spune cât mai mult, de a ne prezenta totul și orice din toate unghiurile, de a ne da o perspectivă cronologică, politică, economică și culturală pentru fiecare domnie sau epocă... la un moment dat te obosește!

Trecând peste acest inconvenient, nu-ți rămâne decât să te lași răsfățat de această abundență de informații și de povestea spusă atât de frumos a unei epoci pe cât de splendide, pe atât de ticăloase, așa cum îi spune și subtitlul. Unii, care chiar nu știu nimic, vor fi - cred - încântați să descopere această lume, iar alții vor afla cu uimire că Evul Mediu nu a însemnat doar cavaleri, cruciade și inchiziție.

Cum de-a putut fi cucerită Roma și cum de-a supraviețuit încă o mie de ani Constantinopole? Cum s-au înfruntat creștinismul și islamul? Cum au apărut regatele occidentale? Care a fost rolul papalității? Care era viața de zi cu zi la Paris sau la Londra? Cât costa un hectar de pământ în Franța sau o casă în Florența? Ce-a însemnat apariția tiparului? De ce s-au certat catolicii cu ortodocșii? Cum au apărut bancherii? Ce ravagii au făcut ciuma și războaiele? Și tot așa... Fascinant!

„Un mic inconvenient” (2020)

„Un mic inconvenient” (2020) de Bernabe Rico

Sara, o femeie tânără și ambițioasă - imagine, dacă nu chiar definiție, a corporatistei contemporane - găsește de vânzare un apartament de 100 de metri pătrați în centrul Seviliei, adică în buricul târgului, la preț de o garsonieră dintr-un carter rău famat, un adevărat chilipir. Însă acest preț teribil de ieftin vine cu un mic inconvenient. Ea va putea să se mute în apartament după ce Lola, o bătrână de 80 de ani - actuala proprietară - va trece la cele veșnice. Ținând cont că Lola fumează, bea și are și 2 by-pass-uri - bașca prețul nemaipomenit de atractiv - Sara nu mai stă mult pe gânduri și cumpără apartamentul.

În teorie, Sara nu ar trebui să aștepte prea mult, dar lunile trec și Lola nu mai moare! Ba mai mult: Sara este cea care se îmbolnăvește și este în pericol de moarte! Mai mult nu spun, dar este clar că filmul este o comedie presărată cu destule momente melodramatice. Însă, la acest film, când râzi, râzi cu poftă! Avem parte de un adevărat regal actoricesc al celor două actrițe atât de diferite ca vârstă și formație, care dau viață unor femei unite de singurătate și care devin - cine ar fi crezut? - prietene.

La început filmul pare destul de rece și de sumbru, dar în final este ca o adiere de primăvară. De mare haz este și cel de-al treilea personaj, Oscar, agentul imobiliar care îi vinde apartamentul Sarei - dat afară și angajat la pompe funebre, de unde este iar dat afară și apoi angajat curier și în final, cu o vorba bună de-a Lolei, angajat ca portar la blocul în care se află apartamentul.

Pentru cei cărora le plac dialogurile spumoase, întorsăturile de situație, un pic de optimism în viață și acel nelipsit sâmbure de nebunie din filmele spaniole, „Un mic inconvenient” este alegerea perfectă. În ziua de azi, nu este de ici de colo să rămâi cu un zâmbet pe buze după vizionarea unui film.