„Tata mută munții” (2021)

„Tata mută munții” de Daniel Sandu

Un tip matur - aparent important - află că fiul său din prima căsătorie și prietena acestuia au dispărut în munți, în plină iarnă, surprinși de vremea proastă în timpul unei drumeții la mare altitudine. Lasă totul baltă, inclusiv pe noua lui soție - gravidă și mult mai tânără - și pleacă urgent spre stațiunea montană cu pricina, în speranța că-și va găsi băiatul viu și nevătămat.

După câteva zile de căutări fără niciun rezultat, personajul nostru decide să-și adune propria trupă de salvatori, în ciuda împotrivirii echipei locale de salvamontiști și pornește el însuși pe munte, deși n-are antrenament, refuzând cu disperare să accepte evidența și continuând bătălia crâncenă cu natura dezlănțuită.

Dacă vă mai spun că tipul respectiv este interpretat de Adrian Tițieni (un rol de excepție, extrem de convingător), mă veți crede poate când voi afirma că tema centrală a filmului este, sau și-ar dori să fie, disperarea unui tată în fața tragediei pierderii unui copil.

Dar, nu-i așa de simplu! Asta nu e tot! „Tata mută munții” pare să fie un film de aventuri, de acțiune, o expediție contra cronometru pentru salvarea unor oameni, un film despre iarnă, zăpadă, viscol și avalanșe, însă asta e doar la suprafață! Pentru că, în realitate, rămâi cu o imensă revoltă după vizionarea acestui film!

Pe parcurs ne dăm seama că tatăl jucat de Tițieni este un fost sau actual mahăr de la securitate, căruia puțin îi pasă de regulile respectate de toată lumea. Ne este clar că acest individ poate trece peste cadavre pentru a-și atinge scopurile, iar acum se folosește în mod abuziv de privilegiile castei sale, aducând la fața locului - nici mai mult, nici mai puțin - un batalion de trupe speciale ale securității, cu toată tehnica din dotare (computere sofisticate, drone, aparatură de detectat telefoanele mobile), pentru a-i salva fiul. Așa că suntem puși în fața unei dileme îngrozitoare: scuză oare iubirea paternă comiterea unor ilegalități și abuzul de putere? Bref: poate cineva în țara asta dacă - Doamne ferește! - i-a dispărut copilul pe munte să cheme securitatea și să-i comande să-i caute copilul?!

Dincolo de poziția socială, personajul tatălui este unul dintre acei oameni care au impresia că pot face orice, care refuză să piardă sau să accepte înfrângerea. Alții, cei mai mulți și mai modești, poate că ar accepta inevitabilul. Iar acum pun și eu o întrebare: păi, acei oameni mulți - ar avea ei vreo altă alegere? Ar putea ei să cheme securitatea ca să le stea lor la dispoziție când și cât vor ei? Eu, unul, pot să accept ideea că un super-miliardar poate să cheltuie oricât ca să-și salveze copilul. Dar, nu mă simt confortabil cu ideea că un bugetar profită de privilegiile funcției sale. Știu, sunt naiv. Oricum, am zis deja: dilema este îngrozitoare!

Interesant dar și amar, foarte amar, acest nou film al regizorului Daniel Sandu, autorul lui „Un pas în urma serafimilor”.

„Mâna lui Dumnezeu” (2021)

„Mâna lui Dumnezeu” de Paolo Sorrentino

Napoli, Vezuviul și Insula Capri! Pe acest fundal tehnicolor se desfășoară povestea lui Fabie, un adolescent de 17 ani, mezinul familiei, care locuiește împreună cu părinții, cu fratele și cu sora lui. Ca toți adolescenții din lume, și Fabie are aceleași vise și dorințe: distracție, sex, fotbal și muzică. Toată familia lui, ca de altfel întreaga populație a orașului, așteaptă cu nerăbdare ca Maradona să vină să joace fotbal pentru Napoli și, ca dar de ziua lui, adolescentul nostru primește un abonament la stadionul unde îl va putea vedea antrenându-se zi de zi pe idolul lui argentinian.

Fabie nu este neapărat singurul personaj principal al filmului, pentru că toate celelalte personaje au suficientă întindere și sunt magistral interpretate. Părinții, unchii, mătușile, vecinii, prietenii - cu toții compun acel tablou inimitabil al unei comunități de italieni. Scenele de familie sunt comedie pură! O notă aparte: Luisa Ranieri este superbă în rolul mătușii a cărei sexualitate extrovertită transformă și cea mai plictisitoare masă de familie într-un show erotic.

Ceea ce se întâmplă în film este absolut real! Este vorba de propria viață a regizorului Paolo Sorrentino, care, în adolescență, se duce la un meci de fotbal, în loc să-și însoțească părinții la casa lor de la țară. Părinții săi aveau să moară în acel weekend, intoxicați cu monoxid de carbon. El a scăpat cu viață, tocmai pentru că a fost să-l vadă pe Maradona! Titlul filmului amintește simbolic de golul marcat cu mâna de Maradona împotriva Angliei în 1986, iar cineastul avea să declare că „îi datorează viața” campionului argentinian!

Cele două ore ale filmului se scurg destul de ușor, plăcut sau nostalgic, comic sau tulburător, tragic sau banal, totul pe fundalul unui Napoli mirific. Soarta, prietenii, familia, aventurile erotice, sportul, cinematografia, dragostea, iluziile pierdute, bucuriile - avem trecerea de la dolce far niente la drumul spre un viitor incert, dar plin de speranțe.

Un film de nota zece!

„Epoca întunecării” (Cum a distrus creștinismul lumea clasică)

„Epoca întunecării” de Catherine Nixey

Scrisă bine și cu un talent indiscutabil, cartea este captivantă precum un documentar de pe Discovery. Practic, despre ce este vorba? Ce știam? Știam că primii creștini au fost victime ale persecuțiilor autorităților Imperiului Roman. Mai știam că o dată cu Constantin cel Mare, creștinismul ajunge religie de stat. Și mai știam că numai și numai datorită bisericii, învățăturile lumii antice au fost salvate și transmise mai departe omenirii. Știam că în haosul de după căderea Imperiului Roman, Europa a fost salvată de creștinism, care a păstrat pentru generațiile viitoare cultura și valorile lumii antice.

Și ce aflăm? Catherine Nixey demontează capitol după capitol tot ceea ce am spus mai sus: instalarea creștinismului s-a făcut distrugând și mutilând statui, dând foc marilor biblioteci ale lumii antice, dărâmând temple, ucigând filozofi, vandalizând cu sălbăticie orașe întregi și luând sub control - treptat și cu forța - viețile tuturor! Primii sfinți ai creștinismului au fost, aflăm, niște fanatici ignoranți, niște derbedei sociopați, cu nimic mai prejos față de teroriștii din ziua de azi care distrug, din nou, temple și statui antice! Aproape toate cărțile poeților, istoricilor și filozofilor lumii greco-romane au fost distruse. Și apoi, vreme de secole, creștinismul a interzis filozofia, medicina, igiena, artele și a propagat misoginia, intoleranța și ura față de cei de alte credințe. Voioșia și spiritul liber și tolerant din lumea antică au fost înlocuite de cenzura și de tirania nomenclaturii creștine. În Europa a început epoca intunecării...

Scrisă precum un roman cu tentă de thriller și horror, cartea de față are toate șansele să ajungă la foarte mulți cititori, nu numai la cei interesați de religie. E frumos scrisă, cu nerv, cu ritm, lectura curge repede, ai toate șansele să fii sedus. Dar... Ce avem noi aici? Iar o carte care atacă creștinismul și biserica? Iar neomarxism versus valorile creștine? Iar trebuie să alegem una sau alta? Iar trebuie să ne punem cenușă în cap azi, pentru fapte petrecute acum 2000 de ani?

Pentru această carte, Catherine Nixey ar fi fost arsă pe rug, ca vrăjitoare, în alte vremuri! Și nu sunt sigur dacă unii nu s-ar bucura să mai fie posibil așa ceva și în vremurile noastre! Din fericire, azi avem privilegiul de a asculta toate părerile. Putem sta de vorbă unii cu alții, putem fi toleranți. Sau nu?

Vei fi șocat - din start - de dezvăluirile autoarei, indiferent dacă ești ateu sau creștin, adică un om normal și obișnuit, nu un habotnic practicant, ci un simplu om care, să zicem, merge la biserică din an în paște sau deloc.

Pagină după pagină, ne cutremurăm citind despre acea eră a distrugerii, în care o nouă religie - creștinismul - își făcea loc prin foc și sabie, ca să zic așa. Vedem un imperiu care cade nu atât din cauza barbarilor care îi dau târcoale la granițe, ci mai degrabă prin implozia cauzată de triumful creștinismului. Într-adevăr, este o carte care te provoacă, care riscă să îți zdruncine întrucâtva imaginea despre lume și convingerile de până acum, și care îți pune într-o lumina nouă tot ceea ce știai despre începuturile creștinismului. Bref: autoarea ne spune că creștinismul mai mult a distrus decât a salvat, că mai degrabă a pus o frână civilizației decât a împins-o înainte!

Talentul scriitoarei te seduce până la a-ți anihila complet simțul critic. Este clar: ceva se schimbă în tine după ce citești această carte. Însă autoarea pune prea multă patimă și asta-i faultează grav demersul. Asta îți și declanșează simțul critic și începi să o suspectezi de exagerări, pe ici pe colo. Oricum ar fi, nu te vei duce nicidecum în sensul dorit (probabil) de autoare. Nu vei zice: de azi nu mai vreau să fiu creștin! Nu vei deveni anti-creștin. Orice om cu scaun la cap va înțelege că orice pe lumea asta a avut un început și că trebuie să ne cunoaștem istoria și devenirea, că nu există scuze, ci doar înțelegere și asumare.

Fără această patimă și fără ideologia radical anti-creștină care transpar vrând-nevrând printre rândurile cărții, i-aș fi dat nota zece autoarei. Din păcate, nu s-a putut rezuma doar să studieze și să demonstreze, a ținut cu tot dinadinsul să ne tragă puțin pe sfoară și să ne ducă spre zone politice actuale, care, cel puțin pentru mine, sunt de nefrecventat.

Până la urmă, se comportă și ea la fel ca acei primi creștini pe care ni-i descrie în carte: dă cu barda în stânga și în dreapta. Păcat!

„Floarea soarelui” (1970)

„Floarea soarelui” de Vittorio de Sica

O italiancă al cărei bărbat nu s-a mai întors de pe frontul rusesc nu acceptă că acesta ar putea fi mort și pornește în căutarea lui. Italianca este Sophia Loren, iar soțul dispărut este Marcello Mastroianni. Cu o asemenea distribuție de zile mari n-ai cum să zici nu acestui film!

Și iat-o pe Sophia Loren a noastră sosind în Moscova de la sfârșitul anilor '60 și de acolo, mai departe, pe câmpiile ucrainene pline de cruci și de floarea soarelui sub care zac mii de soldați morți în cel de-Al Doilea Război Mondial. Desigur, conform regulilor oricărei melodrame, îl va găsi pe Marcello Mastroianni viu și nevătămat, însurat și cu copil! Evident că, rănită, Sophia Loren va lua primul tren înapoi spre Italia, și după un plâns bun își va vedea mai departe de viața ei până când, într-o seară, primește un telefon de la... Marcello Mastroianni, proaspăt sosit din Rusia sovietică special ca să o vadă!

Doar că și ea are acum un bărbat și un copil... Așa că fiecare va trebui să-și urmeze propriul destin! Da, este o melodramă ale cărei puncte forte sunt cuplul Loren-Mastroianni și povestea eternă de dragoste pe care nici războaiele nu o pot învinge!

Dar, stați așa! Toate bune și frumoase, numai că... ceva nu este în regulă! Cum adică un soldat inamic este salvat de la moarte de o rusoaică (Mașa) și apoi trăiește bine mersi cu ea, îi face un copil și primește și casă la bloc în buricul Moscovei? Ba mai mult, este lăsat de binevoitoarea secretară de partid să plece singur în Italia ca să se vadă cu fosta nevastă?! Și cum este posibil ca să vină o italiancă în Uniunea Sovietică și să umble ea așa, de capul ei, din poartă-n poartă ca să-și găsească bărbatul? Asta este ceva de domeniul științifico-fantasticului, este pură propagandă sovietică, e o poveste de spălat creierele!

Cu atât mai mare este meritul Sophiei Loren de a putea să ne facă să privim acest film fără să mai băgăm în seamă povestea gogonată regizată de Vittorio de Sica, grefată peste niște realități cât se poate de crude! Da, au fost tragedii, au fost oameni pe care războiul i-a despărțit, părinţi care şi-au căutat copiii sau invers, fraţi care s-au împrăştiat care încotro, nemaivăzându-se niciodată, oameni care au fost nevoiţi să fugă...

Mă declar, totuși, încântat când niște actori sublimi, precum Sophia Loren și Marcello Mastroianni, ne fac să lăsăm deoparte propaganda și să le urmărim povestea lor de viață, dincolo de ce-a vrut să ne bage pe gât regizorul! Recomand acest film tuturor acelora cărora le plac melodramele bune.

„Biblia pierdută”

„Biblia pierdută” de Igor Bergler

Mi-am făcut curaj și am citit-o. Auzisem că este un super thriller, că Igor Bergler este cel mai bine vândut scriitor român, că romanul acesta a fost tradus în nu știu câte limbi. În fine, l-am citit repede, dar nu neapărat și cu plăcere. Ce-aș putea zice? Iată teoria conspirației împachetată comercial, o copie la indigo a „Codului lui Da Vinci”! 

Ați văzut emisiunile de la posturile noastre de televiziune, gen „Ce spun românii” sau „Românii au talent”? Sunt formate de succes din Occident, cumpărate și adaptate pentru publicul românesc. Este fix ceea ce a făcut și Igor Bergler. Este posibil să fiu bombănit de unii și de alții, dar asta nu mă împiedică să spun exact ceea ce gândesc acum, la finalul celor 700 de pagini: am devorat o manea literară! Da, așa este, nu am lăsat cartea din mâna până nu am terminat-o, dar acum știu de ce: nu-mi venea să cred că asta este ceea ce se numește o carte de succes! Se vede clar că autorul pare să fie tobă de carte, că este probabil erudit peste măsură, și chiar are grijă să te strivească sub un munte de informații senzaționale. Dar ceea ce i-a ieșit este un ghiveci cu sclipici care se vinde bine și prinde imediat la o anumită categorie de public. 

Îți adoarme simțul critic! Da, are talentul de a-ți da impresia că te miști înainte și înapoi prin meandrele istoriei, că te bați pe burtă cu regii și împărații evului mediu, că înveți pe repede istoria și că afli lucruri ascunse până acum, că ești introdus în lumea serviciilor secrete, că te plimbi printre miliardarii lumii, prin hoteluri scumpe... Și pentru mulți asta este de-ajuns! Iar faptul că totul se învârte în jurul lui Vlad Țepeș gâdilă orgoliul multor români! Plus că toată străinătatea a auzit de Dracula! Succes garantat, nu?

Personajele? Nu contează, niciunul nu are vreo adâncime și nimeni nu ne este simpatic. Personajele există doar ca să pună în practică ceea ce vrea autorul să ne demonstreze. Avem toate schemele senzaționale văzute și răzvăzute în filmele hollywoodiene de spionaj, horror sau thriller. La fel, avem aceleași scheme citite în romane precum „Codul lui Da Vinci” sau „Numele trandafirului”, dar fără farmecul și consistența acestora!

Mărturisesc că mi-am dorit să fie într-adevăr o carte bună, pe măsura campaniei publicitare de care a beneficiat. M-aș fi bucurat să avem și noi un român de-al nostru printre cei mai buni scriitori de pe planetă. Și-am dat, în schimb, peste un munte de clișee care garantează succesul comercial. La urma urmelor, nu-i nicio crimă să scrii o carte cu un astfel de succes. Numai că se vede cu ochiul liber că ăsta este singurul lucru pe care și l-a dorit acest scriitor. Păcat!

Structura cărții este de-a dreptul stranie, pentru că sunt nenumărate capitole care constau dintr-o singură pagină! Detaliile de bun simț alternează cu cele frivole. Pe alocuri m-am temut că traducerea cărții este deficitară, dar mi-am amintit că este scrisă în românește! Una peste alta, după vreo sută de pagini pare că autorul a cam uitat ce vrea cu adevărat. Adică nu a uitat că vrea să scoată bani buni cu această carte, dar a uitat cum! Ritmul se vrea trepidant, alert, ca să te țină lipit de carte, dar paginile interminabile despre tot felul de informații vrute și nevrute încep să te obosească. Este o plăcere pentru unul căruia îi plac cărțile și bibliotecile să citească o listă nesfârșită de titluri de carte, dar - vă asigur! - este o tortură pentru cititor... Așa că - după părerea mea - autorul se cam faultează singur!

Recunosc, guilty as charged: lectura a fost destul de agreabilă, dar nu neapărat pentru că romanul este bine scris! Umorul este involuntar. Și, să fim onești: miza - care ține de teoria conspirației- se dezumflă la modul grav la capătul celor 700 de pagini. Înțeleg că urmează și alte romane pe aceeași temă de același autor. Le voi citi și pe acelea, în speranța că vor fi mai bune, pentru că ceea ce scrie Igor Bergler pare să fie ceva inedit în peisajul literaturii române de azi.

„Hawaii” (2017)

„Hawaii” de Jesus del Cerro

Hawaii?! Film românesc cu un asemenea titlu? N-o fi cumva vreo comedie idioată despre cum ajung cocalarii noștri prin America și despre aventurile lor pe acorduri de manele? Hm... Totuși, nu mi-l imaginez pe Dragoș Bucur într-un astfel de ghiveci. Să-l încercăm, zic! Așa că, fără mari așteptări, am decis să îl văd. A fost o surpriză. Plăcută! Dar nu de la început, pentru că din prima secundă - filmul te și avertizează - plonjezi în viața din vremea lui Ceaușescu, mai exact: în cei mai negri ani de comunism. Iar un film ratat despre comunism?

Cum răbdarea nu mi-a fost prea mult pusă la încercare, am putut să mă las în voia poveștii imaginate de regizorul spaniol Jesus del Cerro și să savurez amestecul de dramă și comedie, de ironie și satiră, de dezgust și speranță. Nu, nu este neapărat un film despre comunism, ci mai degrabă despre nevoia de a fi liber.

Nu pot să nu remarc autenticitatea cu care sunt redate atmosfera, personajele și poveștile acelor ani oribili care au marcat sfârșitul erei comuniste. Hainele, maşinile, blocurile, cozile, aerul tensionat şi suspiciunea cu care oamenii trăiau, sau cum se ajutau vecinii la nevoie, toate redau la milimetru imaginea gri-murdar a acelor ani.

Totul este viu, real, plauzibil, iar Dragoș Bucur este încarnarea acelor tineri rebeli care nu mai suportau regimul, care încercau să se descurce cum puteau, însă nu se mai regăseau în ceea ce părinții și bunicii lor acceptaseră mai mult de nevoie decât de voie.

Bref: Dragoş Bucur este un tânăr bucureştean, taximetrist descurcăreț, care știe cum să facă rost de ceea ce foarte puțini aveau la vremea aceea: carne, ţigări străine, ciocolată, cafea, muzică străină. A învățat că șpaga deschide orice ușă și știe că cu milițienii faci cele mai sigure afaceri. Evident, locuiește la bloc împreună cu tatăl și cu sora lui, măritată cu un activist de partid. Însă totul se schimbă când familia află că un unchi din America, din Hawaii, le-a lăsat moștenire 3 milioane de dolari! Nu mai dezvălui nimic din ceea ce urmează, însă vă asigur că și pentru noi, spectatorii, totul se schimbă. Deodată, filmul începe să te captiveze mai mult, povestea are, în sfârșit, o miză și de-acum putem sta liniștiți că nu vom asista la vreo prelegere ratată despre cum și ce a fost înainte de 1989.

Ne vor încerca toate sentimentele, de la dispreț și scârbă, la admirație și speranță. Și vom accepta cu ușurință jocul propus de regizor și - mai ales - finalul neașteptat, acea nebunie inimaginabilă care nu cred să se fi întâmplat vreodată.

Numai cine nu a trăit pe vremea cealaltă nu-și poate da seama ce înseamnă să afli că persoana pe care o creditezi cu cea mai mare încredere este turnător la securitate! Dar, cei mai mulți nu aflau... au aflat, dacă au aflat, abia după revoluție.

Cred că marele atu al acestui film este optimismul.

Desigur, nimic nu ar fi fost posibil fără scenariul foarte bun și fără echipa de actori minunați: Dragoș Bucur (taximetristul), Rodica Lazăr (sora lui), Constantin Cojocaru (tatăl), Gheorghe Ifrim (cumnatul), Cristina Flutur (securista și iubita lui) și Andi Vasluianu (șeful iubitei).

Și, să nu uit, îl vedem și pe Codin Maticiuc, un fel de Ernest Maftei al cinematografiei contemporane: orice film ai vedea, hop și el într-un rol pe-acolo, nu contează ce, doar să fie!

„Câini” (2016)

„Câini” de Bogdan Mirică

Avem un thriller psihologic, bine dozat, despre care ai putea să juri că este făcut la Hollywood! Am urmărit cu mare plăcere acest film noir superb, cu o tripletă de actori de nota zece în rolurile principale: Dragoș Bucur (tânărul de la oraş care vrea să vândă pământul moştenit la capătul lumii, într-un sat izolat din Delta Dunării), Gheorghe Visu (polițistul bătrân, bolnav de cancer) și Vlad Ivanov (interlopul local). Și nici restul distribuției nu este cu nimic mai prejos!

Regizorului Bogdan Mirică i-a ieșit un film fascinant, puternic vizual, bazat pe un scenariu scris chiar de el. Nu voi dezvălui nimic din ceea ce se întâmplă pe ecran. Pot spune, în schimb, că - în ciuda unor cadre cam lungi (asta-i boala regizorilor noștri, n-ai ce să faci) - filmul acesta te captivează, te intrigă, te nedumerește, te ține alert de la început până la sfârșit.

Imaginea, muzica, lumina, spațiul nemărginit, ca o preerie dintr-un western, povestea plină de mistere - toate induc acea stare de neliniște și vom ști de la început că totul se va termina rău. Dar nu atât de rău cum se va întâmpla, la așa ceva nu ne-am fi așteptat în ruptul capului! Poate că aici, la pregătirea noastră pentru violența spre care se îndreaptă filmul, ar mai fi trebuit lucrat puțin, dar... hai să nu fiu cârcotaș!

Toată echipa de actori este magistrală, iar personajele cărora actorii le dau viață sunt cât se poate de distincte, imposibil de confundat. Tensiunea surdă și umorul pe muchie de cuțit duc în final către o violență abruptă, cumva așteptată, dar nu atât de curând și nu de maniera aceasta.

Și, lucru deloc lipsit de semnificație: titlul chiar are legătură cu filmul!

„Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari” (2018)

„Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari” de Radu Jude

Un scurt preambul, care sper să nu plictisească pe nimeni: este clar că elita oricărui popor (care își dorește să fie independent) construiește cu grijă o mitologie și o limbă care să unească pe toată lumea în jurul statului, o istorie care să îi facă pe toți mândri că aparțin acelei națiuni. Așa a fost și cu România noastră și a funcționat foarte bine până când regimurile autoritare și dictatoriale au făcut ce-au vrut ele cu istoria noastră. La fel de clar este că la un moment dat, după ce statul s-a consolidat, națiunea a prosperat și tot poporul a trăit în pace, armonie și democrație, vine și timpul demitizării istoriei! Vine o vreme când putem judeca la rece ce a fost bine și ce a fost rău, ce a fost adevărat și ce a fost legendă, ce am învățat noi și ce a fost de fapt în realitate. Și, nu în ultimul rând, dacă noi, publicul, nu suntem pregătiți să auzim adevărul, dacă devoalarea acestuia nu se face cu sinceritate și simț critic, demersul demitizării va fi în van. Pentru că se știe: adevărul poate fi mai murdar decât minciuna!

Am simțit nevoia să spun toate acestea văzând acest film de Radu Jude despre masacrarea everilor de la Odesa. Folosind imagini de arhivă din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, fotografii (cu oameni spânzurați) uitate în cadru nepermis de mult, lecturi exhaustive care sfârșesc prin a te plictisi de moarte din cărți scrise de diverși filozofi și eseiști, plus citate aruncate la tot pasul din și de către oricine vrei și cine nu vrei, filmul acesta nu se poate decide ce este de fapt: un documentar? Un teatru în film? Un film politic? Un film porno?

Cum adică să te uiți la atrocitățile războiului cand te giugiulești sau stai gol pușcă cu un pahar de vin în mână? Și să mai faci, de multe ori, remarci de-a dreptul inepte? De ce trebuie să-i vedem așa cum i-au făcut mamele lor pe actorii ăștia, pe Ioana Iacob și pe Șerban Pavlu, pe post de amanți iliciți? Pe cine vrea acest regizor să convingă că atunci când ăștia doi fac sex, ei vorbesc despre masacrul evreilor de la Odesa? Așa ceva am mai văzut doar într-un film nord-coreean de pe vremuri, unde un el și o ea se iubesc și în toiul amorului strigă amândoi: trăiască tovarășul Kim Ir-sen! Bre, ne lași?! Cât adevăr era în acel film, tot atât este și în acesta, adică niciunul! Ori asta-i grav, pentru că tocmai asta vrea să ne dezvăluie acest film: un adevăr neștiut sau ignorat de majoritatea dintre noi!

Însă ce avem noi aici? Una-două, o vedem pe eroina noastră goală în cada de baie, citind cărți grele de istorie, având grijă să nu ascundă publicului nimic din... părțile atractive (nu, nu ale cărții, ci ale dumneaei).

Ar fi trebuit să fim sensibilizați de atrocitățile săvârșite la vreme de război de armata română, la fel ca toate armatele lumii (la fel au făcut și rușii și germanii cu populația civilă, iar evreii au fost prigoniți și omorâți și de Hitler și de Stalin). Ar fi trebuit să avem un șoc, un scurt-circuit văzând că nici românii nu au fost mai breji, așa cum au avut germanii când li s-a arătat ce se petrecea în lagărele lui Hitler. Și, în schimb, ce-avem? O bășcălie în care zboară cuvintele triviale în sus și-n jos și se duce dracu' toată vruta demonstrație...

Poate că avem, totuși, parte de altceva, care să compenseze eșecul demersului principal al filmului. Avem? N-avem... Personajul principal, regizoarea de teatru jucată de Ioana Iacob, este o invenție, un ceva care nu are consistență, un robot care sloboadă citate pe gură... Șerban Pavlu, poate? O deziluzie și el... Mai degrabă figurația este aceea care face toți banii în filmul ăsta. Și personajul de la primărie, interpretat excelent de Alexandru Dabija!

În rest, după două ore lungi de vizionare... aștept în continuare acel film care să spună adevărul cu forță, cu pricepere, cu simț critic, cu ritm, cu dinamică și cu sinceritate despre ce a fost la Odesa, acel oraș de o frumusețe patetică! Aștept încă acel fim care să ne facă să înțelegem răul făcut de statul nostru evreilor, și să o facă percutant precum un film hollywoodian! Tilul filmului este un citat din Mihai Antonescu la unul dintre consiliile de miniștri din anii aceia crunți de război (evident, nu ne explică nimeni cine a fost și ce funcții a deținut în stat).

Mă îndoiesc că veți reține altceva din acest film în afară de țâțele protagonistei și înjurăturile cele mai triviale care abundă la mai fiecare minut din film. Dacă i-a reușit ceva acestui regizor, asta este: demitizarea demitizării! (sau trivializarea ei... )