„Chéri” și „Sfârşitul lui Chéri” de Colette

„Chéri” și „Sfârşitul lui Chéri” de Colette

 

Îmi aduc aminte de vremea când am citit pentru prima dată „Chéri”... Cât de mult m-a marcat, cât de mult am suferit, cât de mult mi-a plăcut... Azi, după atâtea „secole”, lectura a fost mult mai lejeră! Între timp, acest celebru roman a fost și ecranizat (în 2009) având-o pe Michelle Pfeiffer în rolul titular. Nu l-am văzut, dar un film cu Michelle Pfeiffer nu are cum sa fie prost!

Colette a fost celebră la vremea ei, nu are sens să mai spun și eu ceva aici, vreau doar să reamintesc că ea este cea care a intervievat-o pe Regina Maria când suverana noastră a ajuns la Paris ca să pună umărul la crearea României Mari.

Chéri, pe numele adevărat Fred Peloux, este tânărul fiu al unei curtezane ajunse la bătrânețe, o femeie vulgară și guralivă care acum vrea să devină respectabilă și avută. Tocmai de aceea ea îi aranjează lui Chéri căsătoria cu Edmé, moștenitoarea frumoasă, gingaşă și bogată a unei alte foste curtezane. Dar până la fericitul eveniment, doamna mamă își lasă fiul în grija unei prietene, Léa, o curtezană care și-a păstrat încă frumusețea și bunele maniere.

Chéri, crescut în acest mediu boem, devine amantul prietenei mamei sale, mai în vârstă cu 25 de ani decât el. Timp de mai mulți ani cei doi au o relație pasională departe de ochii celorlalți. Léa știe că diferența de vârstă dintre ei va grăbi sfârșitul acestei povești de dragoste. Pentru ea această iubire este practic ultima vâlvătaie, ultima pasiune din viața ei.

Avem o dramă, o dragoste absolută, o iubire sfâșietoare care îți stoarce râuri de lacrimi - dacă o citești la tinerețe... M-a mirat să văd că încă îmi place, încă se poate citi acest roman scris în anii nebuni ai secolului trecut, cândva prin anii '20. L-aș recomanda din toată inima celor tineri, dar... mai citesc tinerii de azi?

„Dragoste frântă” (1986)

„Dragoste frântă” de Mike Nichols

 

Meryl Streep este un fel de Sanda Marin a Americii care scrie despre rețete culinare pentru o revistă din New York. Jack Nicholson este un ziarist faimos din Washington DC. Hazardul îi aduce împreună și cei doi se căsătoresc. Lucrurile merg bine până în ziua în care Meryl Streep, gravidă cu cel de-al doilea copil, își dă seama că Jack Nicholson o înșală.

Cum să nu vezi un film cu Meryl Streep și cu Jack Nicholson și regizat de Mike Nichols?! Am stat până la capăt, admirând și calitățile și defectele filmului. Sunt secvențe care zici că-s decupate dintr-un film de Woody Allen! Dar poate că marele atu al filmului, adică Meryl Streep, este și cel mai mare „dezavantaj”, pentru că felul în care Meryl Streep ne-o redă pe soția înșelată ar alunga orice bărbat de pe lumea asta, din partea mea Jack Nicholson are toate circumstanțele atenuante! Mă rog, este doar o observație, se poate trece peste...

Așadar, așa arată iubirea? Atât de puțin durează? În opinia mea, Meryl Streep și Jack Nicholson sunt senzaționali și povestea te acaparează imediat. Dulce-amărui, vesel sau trist, realist sau parodic, acest filmul este un eveniment! You must see it!

„Teambuilding” (2022)

„Teambuilding” de Alex Coteț, Matei Dima și Micutzu Cosmin Nedelcu

Reclama agresivă și informația că acesta ar fi filmul cu cel mai mare succes de public de după 1989 m-au făcut, într-un sfârșit, să mă uit și eu la „Teambuilding”.

Ce pot să spun? Am văzut o porcărie haioasă! O mizerie amuzantă, o prostie cu pretenții de parodie. A doua oară nu l-aș mai vedea, nici plătit să fiu! Cum să zic eu... în viață mai ascultăm și manele, nu? Mai mergem și la cârciumă, nu numai la operă. Mai ne și prostim, nu suntem întotdeauna deștepți. Dacă sunteți într-o astfel de dispoziție, vă recomand să mergeți să vedeți acest film. Iar dacă nu, la fel: mergeți să vedeți ce înseamnă la noi un film românesc cu succes la public!

Filmul este plin de clișee și de stereotipuri: sudiștii sunt bețivi și oportuniști, ardelenii sunt prețioși și ipocriți, moldovencele sunt subplătite și lascive. Toată lumea înjură la greu, iar glumele sunt de autobază, nu de corporație! Sunt de acord că sunt luate în răspăr diverse aspecte din viața de corporatist, dar parodia este atât de joasă încât umorul se pierde pe drum și rămânem doar cu cuvintele triviale...

Filmul are nu unul, ci trei regizori: Alex Coteț, Matei Dima și Micutzu Cosmin Nedelcu. Cred că se adeverește proverbul acela: „copilul cu multe moaşe rămâne cu buricul netăiat”... A ieșit o supă fără gust, fără miros și fără culoare. Acest film are prea mulți așa ziși regizori și prea puțini actori adevărați! Micutzu, actor?! Doamne ferește!...

A cui este vina că un astfel de film prost regizat și prost jucat are un asemenea succes de public? Nu mă hazardez să dau un răspuns, dar hai să nu ne luăm prea în serios și să nu ne dăm mai buni decât suntem. N-are sens. Ăsta-i filmul, ăsta-i publicul, ăștia-s oamenii, cu ăștia defilăm!

„Friends, iubiri și marele lucru teribil” de Matthew Perry

„Friends, iubiri și marele lucru teribil” de Matthew Perry

 

Este o carte care te bântuie. Cine dintre noi nu a avut niciodată niciun viciu? Toți am fost la un moment dat sau încă suntem dependenți de ceva: de țigări, de alcool, de muncă, de mâncare, de droguri, de sex și tot felul de alte obsesii. Este o carte grea, pe alocuri chiar întunecată. Cine dintre noi nu a intrat pe mâna doctorilor la un moment dat?

Acest bărbat, ajuns la 53 de ani, s-a decis să ne vorbească deschis despre cum și-a distrus viața. Este o adevărată spovedanie. Bine, Mathew Perry, trebuie să o spunem, nu este un intelectual sau un tip care debordează de perspicacitate. Dar este sincer!

Punându-și sufletul pe tavă... este evident că toată lumea se va grăbi să îl judece! Se presupune că și-a asumat asta, deși nu îl cred atât de subtil. A făcut terapie de la vârsta de 18 ani, a fost de zeci de ori la dezintoxicare, a suferit zeci de operații și a participat la mii de întâlniri cu alcoolicii anonimi! Și-a dorit să fie celebru, să umble cu cele mai frumoase femei din California, să bea și să ia pastile. I-a ieșit tot ce și-a dorit! A câștigat milioane de dolari și și-a distrus sănătatea. Și este singur! Te și întrebi: cum de nimeni nu l-a ajutat? Cum de nimeni nu a pus piciorul în prag atunci când se putea? Cum a ajuns acel simpatic Chandler din „Prietenii tăi” o epavă?

Vorbește cu o monumentală lipsă de respect despre atât de mulți oameni încât îți devine antipatic de multe ori. Dar spune tot, nu ascunde nimic! Matthew Perry se dezvăluie candid, fără nicio rezervă: egoist, sexist, arogant, nerecunoscător, oportunist, norocos, lăudăros, bețiv, fricos... Totul trece pe lângă el, nimeni și nimic nu rămâne. Sunt pagini unde ți-ai dori ca autorul să meargă mai în profunzime sau altele în care cazi pe spate citind ce-a putut să spună! Pe alocuri, amintirile sunt dureros de emoționante sau, dimpotrivă, pline de umor. Și, da, empatizezi cu copilul Matthew Perry, cu adolescentul Matthew Perry, dar cu adultul... mai puțin!

Este tragic să vezi cum un om se distruge ceas de ceas, fiind conștient de propria prăbușire. Evident, întrebarea este inevitabilă: de ce a scris cartea asta? La fel de evident, fiecare are propriul lui răspuns. Al meu ar fi că acest bărbat s-a maturizat abia acum, că abia la vârsta asta vrea să trăiască cu adevărat, vrea să recupereze, vrea să ajute, vrea să trăiască fără a mai fi dependent de ceva. Să sperăm că îi va ieși!

„Zâmbet de cinema” de Annie Muscă

„Zâmbet de cinema” de Annie Muscă

 

Nu aș avea motive să nu îmi placă Irina-Margareta Nistor. Păstrând proporțiile, am cam avut aceleași pasiuni și preocupări: filme, Hollywood, critica de film, traduceri de filme, cărți... Știu pe propia piele ce însemna să traduci la prima vedere un film la video pe vremea cealaltă! Aflu că primul film artistic văzut de ea la cinematograf a fost „Cleopatra” cu Elizabeth Taylor! Și, tot o coincidență, primul film tradus de ea la Cinemateca din strada Eforie a fost „Pisica pe acoperișul fierbinte”, tot cu Elizabeth Taylor! Sunt absolut sigur că am văzut „Pisica pe acoperișul fierbinte” dublat de Irina-Margareta Nistor. Deci: de ce nu mi-ar fi simpatică 100%?

Răspunsul este: nu știu... Este ceva care lipsește din această carte. Personajul este jovial, deschis, pare că nu există niciun mister, totul este la vedere. Este doar o impresie. Nu am înțeles dacă s-a măritat pe bune sau nu, probabil că va trebui să recitesc acel pasaj. Nu am înțeles cum s-a dezvoltat acel fenomen al videocasetelor cu filme pe care ea le traducea, nu ne spune mai nimic despre cum se derula acea afacere din anii cei mai grei ai epocii Ceaușescu și este imposibil ca ea să nu fi știut! Nu am înțeles dacă ai ei erau în nomenklatura comunistă (aia de jos) sau aveau pile, dat fiind că plecau mai tot timpul în străinătate. A fost ghid ONT pe vremea lui Ceaușescu și, tot atunci, a lucrat în TVR - cine nu și-ar fi dorit să fie ca ea?

Mi s-a părut revoltătoare o frază, ceva gen: când plecam peste hotare, mergeam ca tot românul la Praga, Berlin, Varșovia sau Moscova. Ce vorbești, frate? Care tot românul? Asta este o minciună sfruntată. Cu chiu cu vai reușeau unii să plece prin vacanțe în URSS sau în Cehoslovacia și RDG, de unde se întorceau cu diverse produse pe care scoteau bani buni în țară. Până și eu am fost în Bulgaria, dar asta nu înseamnă că puteai pleca din țară când aveai tu chef! Plus că turiștii care plecau peste hotare reprezentau un procent infim din populația de atunci a României.

Deci, ceva lipsește, sinceritatea nu este totală și asta mă face să fiu reticent. O cred când spune că nu a fost membră de partid sau securistă! Dar ca să o cred până la capăt trebuie să îmi explice în mod plauzibil cum s-a descurcat fără să fie nici una, nici alta! Altfel, n-am decât cuvinte de laudă. Este impresionantă muncă acestei femei: miile de filme traduse (a dublat pe casete video peste 5.000 de filme din engleză, franceză și italiană) și zecile de cărți traduse (dicţionare, piese de teatru şi romane)! O asemenea forță și dedicație nu se găsesc pe toate drumurile! A scris și o carte despre marele critic de cinema D.I.Suchianu, pe care îl adoram și eu.

Însă ceea ce mi-a plăcut cel mai mult la această carte sunt cele câteva pagini care îi aparțin mamei Irinei Nistor: excepționale! Dacă ar fi existat mai multe asemena pagini ar fi fost o carte nemaipomenită! Chiar și așa, această carte este un bun prilej pentru cei ca mine să-și reamintească viața din vremea lui Ceaușescu și pentru cei mai tineri să afle că exista o viață tumultoasă și pe vremea aceea...

„Odesa în flăcări” (1942)

„Odesa în flăcări” de Carmine Gallone

 

În 1940 rușii invadează Basarabia, iar copilul soţilor Teodorescu este răpit de bolşevici și dus la Odesa, ținut prizonier alături de alți copii în catacombele Odesei. Mama lui, Maria, o celebră cântăreață de operă pornește în căutarea copilului și trece prin mai multe întâmplări dramatice, până când ajunge la Odesa, unde devine cântăreaţă de cabaret. Aventura se încheie cu un happy end - ca orice melodramă care se respectă - în momentul cuceririi Odesei de către armata română.

În ciuda tușei groase de propagandă (România era aliata Germaniei la acea vreme) această coproducție româno-italiană regizată de Carmine Gallone dezvăluie o poveste plauzibilă despre ororile rusești din Cel de-Al Doilea Război Mondial. Dramele și ororile trăite de refugiații din Basarabia, deportarea basarabenilor în Siberia, impunerea cu forța a unui regim bolșevic, distrugerile făcute de ruși - toate acestea au existat, nu le poate nega nimeni! Așa cum au existat și ororile provocate de armata română în Odesa, dar aceasta este o altă poveste... Tocmai de aceea, după ce Rusia a ocupat România în 1944, filmul a fost interzis și distrus. Cum să lași să existe un asemenea film care nu proslăvea prietenia româno-sovietică? Cum, nu era adevărat că Stalin și poporul rus, libertatea ne-au adus?

Dar - miracol! - în 2004, pelicula a fost descoperită întâmplător în arhivele de la marele studio cinematografic de la Roma, Cinecitta. Așa că avem și noi prilejul, acum, după ce bolșevicii ruși și comuniștii noștri s-au dus ei știu unde, să vizionam o adevărată capodoperă care, de altfel, a și obținut marele premiu al festivalului de film de la Veneția în 1942.

Îi putem vedea cu plăcere pe câțiva dintre marii noștri actori - aș aminti-o în special pe faimoasa Silvia Dumitrescu-Timică care ne-a încântat în celebre piese de teatru până la vârsta de 90 de ani! Cred că mulți dintre noi au văzut-o în „Micul Infern” de la Nottara! Aici este tânără, în rol de bolșevică diabolică. Rolul principal, cel al cântăreței de operă, este deținut de o divă a epocii interbelice, Maria Cebotari.

Spre sfârșitul filmului, în timpul bătăliei pentru Odesa, vedem și celebrele Trepte Potemkin!

„Orașul găsit în cutie” de Gabriela Tabacu

„Orașul găsit în cutie” de Gabriela Tabacu

Am cumpărat această carte fără să stau prea mult pe gânduri pentru că textul de pe supracopertă mi-a fost de ajuns: „Gabriela Tabacu scoate la lumină Bucureștiul uitat al anilor ’60”...

Și, într-adevăr, „acțiunea” (ca să-i zicem așa) se petrece între 1959 și 1971, adică între plecarea rușilor din țară și „dereglarea” lui Ceaușescu întors cu vise faraonice dintr-o vizită în China și Coreea de Nord.

A fost perioada bună a erei comuniste, anii de aparentă libertate, deschidere și dezvoltare, mai ales după moartea lui Dej în 1965.

O familie (destul de numeroasă) se mută de la Oradea la București într-o casă de pe bulevardul Ana Ipătescu, o vilă imensă care a aparținut unui celebru pictor din perioada interbelică. Erau vremurile în care proprietarilor li se naționalizau casele și erau aduse alte familii să locuiască în casele lor, împărțind la comun bucătăriile și băile. De multe ori, foștii proprietari rămâneau cu cel mai mic spațiu din fosta lor casă. Era sistemul rusesc prin care toată lumea locuia mai mult sau mai puțin la comun.

Povestea ne este spusă prin ochii unui copil și ca atare, sentimentul de a descoperi ceva nou este cu atât mai mare. Cartea de față pare o combinație de jurnal cu memorii și autobiografie pe fondul descoperirii străzilor, caselor, curților, blocurilor, piețelor, mirosurilor, tramvaielor, fântânilor și magazinelor din Bucureștii anilor 60'.

Eu unul am invidiat-o pe autoare pentru că locurile ei de joacă și toate plimbările ei, practic toată lumea ei în formare era reprezentată de cea mai șic zonă a capitalei: Bulevardul Magheru, Piața Romană, Strada Căderea Bastiliei, Șoseaua Kiseleff, Arcul de Triumf, Parcul Herăstrău... Evident că m-am bucurat când statul i-a dat afară din locuința din Bulevardul Ana Ipătescu și au trebuit să se mute la bloc, ca noi toți, în cartierul Balta Albă! Știu, am fost rău, mi-a părut rău până la urmă...

Am retrăit atmosfera lejeră a acelor ani, am revăzut troleibuzele, aprozarele și sifonăriile, am reintrat în magazinele Romarta Copiilor, București, Unic, Eva, Polar sau Victoria (50 de magazine într-unul singur) sau în cinematografele de pe Bulevardul Elisabeta, am resimțit gustul eugeniilor, mentosanelor și profiterolului de la cofetăria Casata, am retrăit arșița verilor lungi, jocurile și manifestațiile de la 23 August.

Unul ca mine citește această carte cu nespusă nostalgie. Sunt curios cum o vor percepe alții, mai tineri...