„Gestapo”

„Gestapo” de Sven Hassel

Umor negru, situații tragi-comice, corupția de sus până jos, frica și șantajul, războiul văzut de acasă (de la Hamburg), prostituate, hoți și tâlhari, alcool în cantități industriale, slugărnicia față de șefi, denunțuri și execuții - iată decorul și atmosfera acestui roman de război. De această dată Sven Hassel și compania - Porta, Micuțul, Bătrânul și Legionarul - au de-a face cu Gestapo-ul. 

Locotenentul lor este arestat, anchetat și decapitat. Nu a contat că a luptat ca un profesionist în stepele rusești. Cine intră în malaxorul justiției naziste nu mai are nicio scăpare. O bătrână este și ea arestată după ce îi spune unei vecine că Hitler a fost un prost că a început războiul. La anchetă, în naivitatea ei vecină cu prostia, bătrâna îi va denunța pe toți cunoscuții ei nemulțumiți de naziști. Singura ei grijă este să nu-și piardă programarea la pedichiură! Evident, va fi condamnată și executată. 

Gardienii închisorii Gestapo-ului sunt niște bestii cu chip de om, aidoma șefilor lor. Lideri sau funcționari, toți sunt niște monștri preocupați de binele propriu. Sentimentele umane și empatia - s-au evaporat. Dreptatea o face - până la urmă - nu justiția, ci hazardul, pentru că toți călăii, cu mici excepții, vor sfârși prin a intra ei înșiși în malaxorul justiției naziste sau vor fi uciși de proprii lor camarazi sau subalterni.

„Blindatele morții”

„Blindatele morții” de Sven Hassel

Sven Hassel era foarte popular în anii '70 și '80. Romanele lui ne propuneau perspectiva germană a celui de-Al Doilea Război Mondial, ceea ce era ceva absolut inedit pentru noi, plictisiți de cărțile și filmele rusești de război despre drăguții de soldați ruși versus bestiile naziste. Filmele americane erau mult mai atractive, dar războiul era redat tot prin prisma aliaților. Văd că acum Sven Hassel este din nou la modă, romanele lui fiind cu atât mai credibile cu cât războiul dus de ruși în Ucraina pare să fie scos direct din paginile romanelor sale.

În filmul „Pasărea albastră” este un moment în care Mytil și Tyltil cotrobăie prin „Castelul nopții” și deschid o ușa din spatele căreia dau să iasă toate ororile tuturor războaielor duse de omenire. Cu greu reușesc cei doi să închidă ușa la loc, răsuflând ușurați, și ei și noi, spectatorii. „Blindatele morții” este o astfel de ușă prin care ies rând pe rând toate atrocitățile, ororile și brutalitățile ultimului război mondial. Inimaginabilul ni se dezvăluie în toată hidoșenia lui. Crimele de război sunt comise de ambele părți, ruși sau germani deopotrivă.

Trimiși pe frontul de est, unde speranța de viață se măsoară în săptămâni, Sven Hassel și tovarășii săi - Porta, Micuțul, Bătrânul și Legionarul - luptă până la capăt, dar nu pentru Germania și nici pentru Hitler, ci pentru a supraviețui. Umorul negru se împletește cu scenele sumbre în această frescă de coșmar a războiului văzut de la firul ierbii. „Blindatele morții” este o descriere pe cât de brutală, pe atât de captivantă a dezumanizării provocate de război, într-o cheie pe care, de regulă, cărțile de istorie o lasă deoparte.

„Războiul regilor”

„Războiul regilor” de Theo Aronson

1910: toți conducătorii țărilor europene vin la Londra, la înmormântarea regelui Angliei. Cu câteva excepții - cea mai notabilă fiind Republica Franceză - toată Europa este condusă de prinți, regi sau împărați și aproape toți sunt rude și nepoți ai reginei Victoria. Trei imperii domină continentul: Germania, Austro-Ungaria și Rusia. Imperiul Otoman este o palidă umbră a ceea ce fusese în secolele anterioare, în timp ce Anglia se află la apogeul puterii sale coloniale. Mai toți monarhii europeni conduc în virtutea unei constituții, unii având puteri nelimitate, alții având doar un rol decorativ. Oricum ar fi fost, cei mai mulți consideră că Europa este o afacere de familie și că treburile statului sunt ocupația lor exclusivă, ca unși ai lui Dumnezeu.

1914: moștenitorul tronului austro-ungar este asasinat la Sarajevo și începe Primul Război Mondial. Legăturile de rudenie ale monarhilor europeni nu mai contează. Unchi, veri, frați, nepoți - cu toții se trezesc făcând parte din tabere adverse, devenind dușmani neîmpăcați. Îi vedem rând pe rând cum se comportă în vâltoarea unor evenimente epocale. Țarul Rusiei este un om slab și rupt de realitate, împăratul Austro-Ungariei este rigid și rămas într-un alt secol, kaizerul Germaniei este megaloman și neserios, țarul Bulgariei este un lăudăros efeminat, regele Greciei este un monument de încăpățânare, regele Italiei pe cât este de mic de statură, pe atât este de mare în acțiunile lui, modestul rege al Belgiei este un simbol pentru poporului său, iar regele României își demonstrează loialitatea, luptând împotriva țării sale natale, Germania. Pragmaticul rege al Angliei schimbă numele dinastiei sale pentru a șterge orice rezonanțe germanice. Regele Spaniei este neutru, însă regele Serbiei luptă cot la cot cu soldații săi. Până și Franța recurge la membrii dinastiei de Bourbon pentru a îi folosi în diverse acțiuni diplomatice. Dar mai contează capetele încoronate? Mai pot ele schimba soarta lumii?

1918: la terminarea războiului fața Europei s-a schimbat complet și o nouă putere mondială s-a afirmat: S.U.A. Țarul Rusiei abdică și este omorât de bolșevici, ultimul împărat al Austro-Ungariei nu mai are peste ce se domnească și pleacă în exil în Elveția, iar kaiserul Wilhelm este abdicat, că să zicem așa, și primește azil în Olanda. Tratatul de la Versailles trasează granițele noii Europe și ia ființă Liga Națiunilor. Peste câțiva ani, în locul vechilor monarhi autocrați sau absolutiști, în Europa aveau să apară dictatorii: Musolini, Stalin, Hitler... Liga Națiunilor fusese o iluzie și s-a dovedit că Europa națiunilor nu-și trasase definitiv granițele.

Intrigi, suspans, anecdote, secrete bine ascunse, prietenii, resentimente, sacrificii - toate acestea dau farmec acestei saga despre destinul monarhiilor și rolul lor în devenirea Europei așa cum o știm azi.

„Adversarul” (2002)

„Adversarul” de Nicole Garcia

Cine vrea să vadă un film la care să se distreze sau să se simtă cât de cât bine, trebuie să evite „Adversarul”. Povestea pare exagerată, dacă nu chiar imposibilă: un individ care minte timp de optsprezece ani, spunându-le tuturor că este medic, dar care în realitate își petrece zilele fără să facă nimic.

Și totuși, de această dată viața chiar bate filmul! Această grozăvie s-a petrecut cu adevărat! În 1993, un medic francez şi-a omorât soţia, cei doi copii şi proprii părinţi, iar apoi a încercat să se sinucidă. S-a dovedit că nu era medic aşa cum pretindea şi că își minţise familia, prietenii și cunoscuții de mai bine de optsprezece ani. Pe cale de a fi descoperit, individul i-a omorât pe toți cei pe care pretindea că-i iubește, nesuportând ideea că va fi dat de gol în fața lor. A fost condamnat la închisoare pe viaţă.

Pentru francezi, subiectul filmului era arhicunoscut, așa că regizoarea Nicole Garcia trebuia să vină cu ceva nou ca să suplinească lipsa tensiunii și a surprizei. Pentru unul ca mine, care habar n-aveam de ceea ce se întâmplase în Franța, au existat și tensiunea și surpriza. Dar nu acestea sunt atuurile filmului. Regizoarea încearcă să ne facă să înțelegem imposibilul: ce a fost în mintea criminalului. Și cred că pe parcursul filmului ne dăm seama cum un tată și un soț iubitor și-a construit o viață iluzorie, un statut bazat pe o minciună continuă care a dus la tragedia din final. Fiecare dintre noi a cochetat la un moment dat cu minciuna sau și-a creat diverse fantezii. Dar, din fericire, cei mai mulți dintre noi ne-am oprit la timp!

Daniel Auteuil este formidabil în rolul acestui individ inodor și incolor care trăiește cu frica de a nu fi prins, alunecând încet spre abisul care-l va transforma în criminal. De la prima minciună s-a adâncit atât pe sine, cât și pe ceilalți într-o cascadă de minciuni din care nu a mai putut scăpa. Dimineață după dimineață, optsprezece ani la rând, a pretins că pleacă „la serviciu”, oprindu-se de fapt prin diverse parcări sau camere de hotel, așteptând în singurătate... să treacă timpul. A luat banii părinților, ai socrilor sau ai prietenilor pretinzând că îi investește cu dobânzi mari, în fapt folosindu-i ca să-și finanțeze traiul și să cumpere lucruri scumpe.

Până la urmă, acest film este un fel de jurnal al unei tragedii amare, de neînțeles pentru un om normal. Un film frumos despre tot ce poate fi mai urât pe lumea asta!

„Homarul” (2015)

„Homarul” de Yorgos Lanthimos

Înainte de „The Lobster” am văzut „Dogtooth”, regizat de același Yorgos Lanthimos. Amândouă filmele au aceeași atmosferă bizară și stranie de „cum ar fi să ajungem să trăim așa ceva”, amândouă propun aceeași viziune: un regim totalitar care sufocă libertatea individului de a alege cum să-și trăiască viața.

Este clar că putem înțelege o astfel de abordare, mulți dintre noi am trăit ani buni într-un regim dictatorial. În „Homarul” avem următoarea poveste: într-un oraș oarecare dintr-o țară oarecare, oamenii nu au voie să fie singuri! Cine nu trăiește într-un cuplu, este dus într-un spa de recuperare, unde are la dispoziție un număr de zile pentru a se îndrăgosti pe bune și de a se reintegra, astfel, într-un cuplu. Dacă nu reușește, individul va fi transformat într-un animal - iar de această dată, chiar i se dă dreptul să aleagă: poate fi transformat în ce animal dorește! Ca în orice dictatură, există și rezistența, cealaltă lume, în cazul de față: lumea singuraticilor. Numai că și această așa zisă lume liberă este tot o dictatură! Singuraticii n-au voie să se îndrăgostească, n-au voie să formeze un cuplu dacă doresc...

Regizorul grec pare că vrea să ne spună că nu există scăpare, că nu există libertate, nu există lumi în antiteză. Regimurile pot să fie diferite și se pot numi oricum, dar în oricare regim ar trăi, individul sfârșește prin a fi strivit de societate. Nu cred că un astfel de film va avea succes la public, și nici cei care l-au văzut nu cred că vor dori să îl mai revadă. Este un film mult prea sumbru. Sfârșitul este dramatic, în ideea că abia atunci Colin Farrell are cu adevărat libertatea de a alege. Dar cu ce sacrificiu? Gustul libertății este prea amar. Poate că așa se și explică succesul dictaturilor.