„Gran Canaria”

„Gran Canaria” de A. J. Cronin

Doctorul Harvey Leith, învinovățit pe nedrept de moartea a trei pacienți în urma unui experiment medical greșit, este stresat și aproape de o puternică depresie psihică. Un prieten îl convinge să părăsească Anglia și să plece într-o vacanță pe un vas de croazieră cu destinația Gran Canaria, în speranța că oceanul și exotica insulă îi vor limpezi gândurile și îl vor face să-și dea seama că viața nu se reduce doar la problemele de serviciu.

Celelalte personaje de la bord par și ele, asemenea lui, să fugă de un gol din viața lor: frumoasa Mary Fielding, soția unui bogat moșier din Gran Canaria, cam plictisită de căsătorie și de viață în general, de care Harvey se îndrăgostește iremediabil; Susan Tranter, cam habotnică, dar puternic atrasă de Harvey; fratele lui Susan, un fanatic religios care devine un ultra păcătos prin bordelurile din Gran Canaria; fostul boxer irlandez Jimmy Corcoran care visează la un nou început pe insulă. Toate personajele sunt pline de culoare, fiecare cu proprii demoni, dorințe și secrete... Oricum ar fi, ajungi să le îndrăgești pe toate!

Când nava ajunge în Gran Canaria, călătorii debarcă în plină epidemie de febră galbenă. Mary se îmbolnăvește iar Harvey este hotărât să facă orice ca să o salveze. Tensiunea și drama se împletesc mai la fiecare pagină, făcându-te să nu poți lăsa cartea din mâna. Harvey și asistenta lui voluntară, Susan, vor ajuta localnicii din Gran Canaria să facă față epidemiei.

Multe cuvinte și expresii sunt în limba spaniolă, ceea ce amplifică atmosfera și exotismul cărții. Călătorii, vacanțe, vase de croazieră, Oceanul Atlantic, Gran Canaria, drame în paradis, tragedii, speranțe, personaje puternice, povești de viață și destine care se întrepătrund... pe scurt: o carte atractivă care se citește pe nerăsuflate!

"Rusia: De la Rusia kieveană până în prezent"

"Rusia: De la Rusia kieveană până în prezent" de Christopher Ward și John Thompson

O carte care se citește cu ușurință pentru că este bine structurată și nu are divagații sau comentarii inutile. Mai la fiecare pas s-ar fi putut naște noi și noi istorii colaterale, dar autorii s-au ținut de ceea ce au promis în titlu: o scurtă istorie a Rusiei care, chiar și așa, se întinde pe mai bine de 500 de pagini.

Marea calitate a acestei cărți este că ne face să înțelegem ce a însemnat Rusia kieveană și creștinarea slavilor, care a fost impactul invaziei mongole, cum s-au născut trei popoare diferite în urma imploziei Rusiei kievene (rușii, belarușii și ucrainenii) și cum a reușit cnezatul Moscovei să formeze o Rusie în granițele ei naturale pentru ca mai apoi să se transforme într-un imperiu brutal aflat mereu în expansiune, traversând Uralii și Siberia până în Alaska sau cotropind Europa de Est și Balcanii pentru a-și face ieșirea la Marea Baltică și Marea Neagră.

Marile momente care au marcat în bine sau în rău istoria Rusiei - Ivan cel Groaznic și Petru cel Mare, Ecaterina cea Mare și Nicolae al II-lea, marele război și revoluția bolșevică, Lenin și Stalin, teroarea, execuțiile și deportările, relaxarea din vremea lui Hrușciov și stagnarea din timpul lui Brejnev, invazia din Afganistan, reformele lui Gorbaciov, tranziția lui Elțîn și noua autocrație a lui Putin - ne sunt înfățișate atractiv, ca într-un roman istoric palpitant.

Impresia generală este că Rusia a avut o istorie plină de paradoxuri și - aș spune - impregnată de o fatalitate care a făcut ca această țară imensă să-și facă rău atât sie însăși cât și vecinilor ei. A rămas, azi, singurul imperiu care crede că tot ce a colonizat îi aparține!

„Sin City” (2005)

„Sin City”

Am descoperit revistele de benzi desenate în copilărie. Erau fascinante, amuzante, provocatoare. Dar pe urmă, ca mai toată lumea, am trecut mai departe. Unii au rămas însă la benzi desenate, la cărțile cu poze sau la romanele grafice, în care imaginea primează și replicile personajelor sunt cât se poate de concise, dacă nu chiar inexistente. Era clar că mai devreme sau mai târziu aveau să apară și filmele de gen.

„Sin City” este o carte de benzi desenate filmată sau un joc video cu actori. Te atrage instantaneu și urmărești filmul țintuit în fotoliu, incapabil să iei o pauză de o țigară, să zicem. Este un horror, un thriller sau un film noir, în stilul filmelor cu detectivi din anii '50 după romanele lui Dashiel Hammet, „Șoimul Maltez”, gen, și redat sub forma unor filme precum „Kill Bill” sau „Pulp Fiction”. Te-aștepți oricând să apară Batman, Cat Woman, Superman sau Omul păianjen. Și tragi speranța că poate apar și Humphrey Bogart, Mary Astor, Rita Hayworth sau James Dean.

Lumea din filmul acesta este văzută în doar două culori, în alb și negru. Este o lume în care bărbaţii riscă totul pentru o femeie, deși toate femeile din acest film sunt prostituate. Totul este ori - ori, alb sau negru, take it or leave it. Sângele curge mai în fiecare cadru de film, toată lumea omoară pe toată lumea, până când, ca să zic așa, moare toată distribuția...

Avem trei poveşti care se întrepătrund și fiecare gravitează în jurul unui macho cu suflet mare: Bruce Willis, poliţistul incoruptibil; Mickey Rourke, ucigaşul care se află de partea binelui; Clive Owen, detectivul infractor. Toți apără câte o femeie și se luptă cu corupții care stăpânesc orașul.

Adevărul este că, după un anumit timp, chiar nu te mai interesează ce li se întâmplă acestor personaje. Chiar nu ai cu cine să ții, nici măcar cu Jessica Alba, singura femeie care nu e curvă din acest film. Prea este schematic totul, fără nuanțe. Sex, violență, crime, bătăi, trădări, puțin umor (negru) din când în când... și tot așa, de la capăt, totul se reia cu o viteză amețitoare. Divertismentul devine prea strident. Una peste alta, este o experiență vizuală!

„Neveste de naziști”

„Neveste de naziști” de James Wyllie

Hitler, Goering, Hess, Goebbels, Himmler, Heydrich, Bormann... Toți au avut neveste și amante. Prima întrebare ar fi: ce-or fi găsit femeile alea la acești monștri? Dar întrebarea asta ar presupune că ele, femeile, ar fi fost toate niște îngeri sau niște inocente. Una chiar a fost nevinovată: Eva Braun, pe care Hitler a luat-o de nevastă chiar înainte de a se sinucide. Ea nu a avut niciodată rolul de primă doamnă a epocii naziste, pentru că Hitler dorea să pozeze în omul însurat cu patria. Așa că rolul vacant de primă doamnă a Reich-ului a revenit câtorva dintre nevestele nomenclaturii naziste, iar cea mai emblematică a fost Magda Goebbels.

Goebbels era ministrul propagandei; Goering, comandantul aviației și al doilea om după Hitler; Heydrich, șeful sinistrului Gestapo; Himmler, șeful SS; Hess era adjunctul lui Hitler pe linie de partid, iar Bormann, secretarul privat al lui Hitler. Toți erau trup și suflet pentru Adolf Hitler și împărtășeau aceleași valori antisemite, rasiste, xenofobe și totalitare ale regimului nazist.

Am citit cu toții zeci de cărți despre Hitler, dar - cred - mai nimic despre femeile de top din Germania nazistă. Știam câte ceva despre Eva Braun, despre regizoarea Leni Riefenstahl sau despre gardienele naziste din lagăre. Mai știam că Magda Goebbels, înainte de a se sinucide, ea și bărba-su, și-a ucis copiii și în rest, mai nimic. Cu atât mai mare este surpriza lecturii acestei cărți scrise foarte bine. Descoperim cum mai toate femeile din înalta societate erau la fel ca soții lor, dornice să capteze atenția lui Hitler. Stăteau oarecum în umbră, nu aveau roluri oficiale în stat, dar erau la fel de antisemite și adepte ale ideologiei naziste.

Conducătorii naziști nu aveau voie să divorțeze și trebuiau să aibă mulți copii. Magda Goebbels și-a revendicat timp de mulți ani titlul de prima doamnă a Reichului: frumoasă și blondă, mamă a șase copii la fel de frumoși și blonzi, pe care i-a avut cu soțul ei infidel, ministrul propagandei naziste. Ar fi vrut să divorțeze, dar Hitler s-a opus.

Emmy, nevasta lui Goering, fostă actriță, se bucura de bogățiile incredibile acumulate de soțul ei din prada de război: moșii, castele, bijuterii, picturi, luate de la evrei trimiși în lagăre de exterminare. Și ea era o altă prima doamnă a Reichului. Dar a făcut greșeala de a o desconsidera pe Eva Braun, ceea ce a exclus-o din cercul apropiat al lui Hitler. În timp ce Anglia este bombardată, Rusia invadată, iar evreii uciși în lagăre, această protipendadă își vedea de rivalitățile ei mărunte. Margaret Himmler era într-o continuă competiție cu Lina Heydrich. Goering nu a fost un fustangiu ca Goebbels sau ca Heydrich, dar era mult mai bogat ca ei.

Este adevărat că nevestele liderilor naziști nu erau ținute la curent cu activitatea soților, dar toate dovezile erau în fața lor: colecții de artă jefuite, mobilier din piele umană, fructe și legume luate din grădinile lagărelor de concentrare, munți de caviar și de conserve, băuturi furate din crame celebre, deținuții care munceau aidoma sclavilor pe moșiile lor... Cele mai multe neveste au supraviețuit morții soților lor și au rămas naziste până au dat ortu' popii și ele. Dacă Lina Heydrich ar fi avut vreo funcție în stat, probabil că monstrul care i-a fost bărbat ar fi fost un mic copil pe lângă ea.

Cum au trecut toate aceste femei prin procesul de denazificare? Ei, asta vă las să aflați singuri...

O carte nemaipomenită, care se citește imediat!

„Gestapo”

„Gestapo” de Sven Hassel

Umor negru, situații tragi-comice, corupția de sus până jos, frica și șantajul, războiul văzut de acasă (de la Hamburg), prostituate, hoți și tâlhari, alcool în cantități industriale, slugărnicia față de șefi, denunțuri și execuții - iată decorul și atmosfera acestui roman de război. De această dată Sven Hassel și compania - Porta, Micuțul, Bătrânul și Legionarul - au de-a face cu Gestapo-ul. 

Locotenentul lor este arestat, anchetat și decapitat. Nu a contat că a luptat ca un profesionist în stepele rusești. Cine intră în malaxorul justiției naziste nu mai are nicio scăpare. O bătrână este și ea arestată după ce îi spune unei vecine că Hitler a fost un prost că a început războiul. La anchetă, în naivitatea ei vecină cu prostia, bătrâna îi va denunța pe toți cunoscuții ei nemulțumiți de naziști. Singura ei grijă este să nu-și piardă programarea la pedichiură! Evident, va fi condamnată și executată. 

Gardienii închisorii Gestapo-ului sunt niște bestii cu chip de om, aidoma șefilor lor. Lideri sau funcționari, toți sunt niște monștri preocupați de binele propriu. Sentimentele umane și empatia - s-au evaporat. Dreptatea o face - până la urmă - nu justiția, ci hazardul, pentru că toți călăii, cu mici excepții, vor sfârși prin a intra ei înșiși în malaxorul justiției naziste sau vor fi uciși de proprii lor camarazi sau subalterni.

„Blindatele morții”

„Blindatele morții” de Sven Hassel

Sven Hassel era foarte popular în anii '70 și '80. Romanele lui ne propuneau perspectiva germană a celui de-Al Doilea Război Mondial, ceea ce era ceva absolut inedit pentru noi, plictisiți de cărțile și filmele rusești de război despre drăguții de soldați ruși versus bestiile naziste. Filmele americane erau mult mai atractive, dar războiul era redat tot prin prisma aliaților. Văd că acum Sven Hassel este din nou la modă, romanele lui fiind cu atât mai credibile cu cât războiul dus de ruși în Ucraina pare să fie scos direct din paginile romanelor sale.

În filmul „Pasărea albastră” este un moment în care Mytil și Tyltil cotrobăie prin „Castelul nopții” și deschid o ușa din spatele căreia dau să iasă toate ororile tuturor războaielor duse de omenire. Cu greu reușesc cei doi să închidă ușa la loc, răsuflând ușurați, și ei și noi, spectatorii. „Blindatele morții” este o astfel de ușă prin care ies rând pe rând toate atrocitățile, ororile și brutalitățile ultimului război mondial. Inimaginabilul ni se dezvăluie în toată hidoșenia lui. Crimele de război sunt comise de ambele părți, ruși sau germani deopotrivă.

Trimiși pe frontul de est, unde speranța de viață se măsoară în săptămâni, Sven Hassel și tovarășii săi - Porta, Micuțul, Bătrânul și Legionarul - luptă până la capăt, dar nu pentru Germania și nici pentru Hitler, ci pentru a supraviețui. Umorul negru se împletește cu scenele sumbre în această frescă de coșmar a războiului văzut de la firul ierbii. „Blindatele morții” este o descriere pe cât de brutală, pe atât de captivantă a dezumanizării provocate de război, într-o cheie pe care, de regulă, cărțile de istorie o lasă deoparte.

„Războiul regilor”

„Războiul regilor” de Theo Aronson

1910: toți conducătorii țărilor europene vin la Londra, la înmormântarea regelui Angliei. Cu câteva excepții - cea mai notabilă fiind Republica Franceză - toată Europa este condusă de prinți, regi sau împărați și aproape toți sunt rude și nepoți ai reginei Victoria. Trei imperii domină continentul: Germania, Austro-Ungaria și Rusia. Imperiul Otoman este o palidă umbră a ceea ce fusese în secolele anterioare, în timp ce Anglia se află la apogeul puterii sale coloniale. Mai toți monarhii europeni conduc în virtutea unei constituții, unii având puteri nelimitate, alții având doar un rol decorativ. Oricum ar fi fost, cei mai mulți consideră că Europa este o afacere de familie și că treburile statului sunt ocupația lor exclusivă, ca unși ai lui Dumnezeu.

1914: moștenitorul tronului austro-ungar este asasinat la Sarajevo și începe Primul Război Mondial. Legăturile de rudenie ale monarhilor europeni nu mai contează. Unchi, veri, frați, nepoți - cu toții se trezesc făcând parte din tabere adverse, devenind dușmani neîmpăcați. Îi vedem rând pe rând cum se comportă în vâltoarea unor evenimente epocale. Țarul Rusiei este un om slab și rupt de realitate, împăratul Austro-Ungariei este rigid și rămas într-un alt secol, kaizerul Germaniei este megaloman și neserios, țarul Bulgariei este un lăudăros efeminat, regele Greciei este un monument de încăpățânare, regele Italiei pe cât este de mic de statură, pe atât este de mare în acțiunile lui, modestul rege al Belgiei este un simbol pentru poporului său, iar regele României își demonstrează loialitatea, luptând împotriva țării sale natale, Germania. Pragmaticul rege al Angliei schimbă numele dinastiei sale pentru a șterge orice rezonanțe germanice. Regele Spaniei este neutru, însă regele Serbiei luptă cot la cot cu soldații săi. Până și Franța recurge la membrii dinastiei de Bourbon pentru a îi folosi în diverse acțiuni diplomatice. Dar mai contează capetele încoronate? Mai pot ele schimba soarta lumii?

1918: la terminarea războiului fața Europei s-a schimbat complet și o nouă putere mondială s-a afirmat: S.U.A. Țarul Rusiei abdică și este omorât de bolșevici, ultimul împărat al Austro-Ungariei nu mai are peste ce se domnească și pleacă în exil în Elveția, iar kaiserul Wilhelm este abdicat, că să zicem așa, și primește azil în Olanda. Tratatul de la Versailles trasează granițele noii Europe și ia ființă Liga Națiunilor. Peste câțiva ani, în locul vechilor monarhi autocrați sau absolutiști, în Europa aveau să apară dictatorii: Musolini, Stalin, Hitler... Liga Națiunilor fusese o iluzie și s-a dovedit că Europa națiunilor nu-și trasase definitiv granițele.

Intrigi, suspans, anecdote, secrete bine ascunse, prietenii, resentimente, sacrificii - toate acestea dau farmec acestei saga despre destinul monarhiilor și rolul lor în devenirea Europei așa cum o știm azi.