„Adversarul” (2002)

„Adversarul” de Nicole Garcia

Cine vrea să vadă un film la care să se distreze sau să se simtă cât de cât bine, trebuie să evite „Adversarul”. Povestea pare exagerată, dacă nu chiar imposibilă: un individ care minte timp de optsprezece ani, spunându-le tuturor că este medic, dar care în realitate își petrece zilele fără să facă nimic.

Și totuși, de această dată viața chiar bate filmul! Această grozăvie s-a petrecut cu adevărat! În 1993, un medic francez şi-a omorât soţia, cei doi copii şi proprii părinţi, iar apoi a încercat să se sinucidă. S-a dovedit că nu era medic aşa cum pretindea şi că își minţise familia, prietenii și cunoscuții de mai bine de optsprezece ani. Pe cale de a fi descoperit, individul i-a omorât pe toți cei pe care pretindea că-i iubește, nesuportând ideea că va fi dat de gol în fața lor. A fost condamnat la închisoare pe viaţă.

Pentru francezi, subiectul filmului era arhicunoscut, așa că regizoarea Nicole Garcia trebuia să vină cu ceva nou ca să suplinească lipsa tensiunii și a surprizei. Pentru unul ca mine, care habar n-aveam de ceea ce se întâmplase în Franța, au existat și tensiunea și surpriza. Dar nu acestea sunt atuurile filmului. Regizoarea încearcă să ne facă să înțelegem imposibilul: ce a fost în mintea criminalului. Și cred că pe parcursul filmului ne dăm seama cum un tată și un soț iubitor și-a construit o viață iluzorie, un statut bazat pe o minciună continuă care a dus la tragedia din final. Fiecare dintre noi a cochetat la un moment dat cu minciuna sau și-a creat diverse fantezii. Dar, din fericire, cei mai mulți dintre noi ne-am oprit la timp!

Daniel Auteuil este formidabil în rolul acestui individ inodor și incolor care trăiește cu frica de a nu fi prins, alunecând încet spre abisul care-l va transforma în criminal. De la prima minciună s-a adâncit atât pe sine, cât și pe ceilalți într-o cascadă de minciuni din care nu a mai putut scăpa. Dimineață după dimineață, optsprezece ani la rând, a pretins că pleacă „la serviciu”, oprindu-se de fapt prin diverse parcări sau camere de hotel, așteptând în singurătate... să treacă timpul. A luat banii părinților, ai socrilor sau ai prietenilor pretinzând că îi investește cu dobânzi mari, în fapt folosindu-i ca să-și finanțeze traiul și să cumpere lucruri scumpe.

Până la urmă, acest film este un fel de jurnal al unei tragedii amare, de neînțeles pentru un om normal. Un film frumos despre tot ce poate fi mai urât pe lumea asta!

„Homarul” (2015)

„Homarul” de Yorgos Lanthimos

Înainte de „The Lobster” am văzut „Dogtooth”, regizat de același Yorgos Lanthimos. Amândouă filmele au aceeași atmosferă bizară și stranie de „cum ar fi să ajungem să trăim așa ceva”, amândouă propun aceeași viziune: un regim totalitar care sufocă libertatea individului de a alege cum să-și trăiască viața.

Este clar că putem înțelege o astfel de abordare, mulți dintre noi am trăit ani buni într-un regim dictatorial. În „Homarul” avem următoarea poveste: într-un oraș oarecare dintr-o țară oarecare, oamenii nu au voie să fie singuri! Cine nu trăiește într-un cuplu, este dus într-un spa de recuperare, unde are la dispoziție un număr de zile pentru a se îndrăgosti pe bune și de a se reintegra, astfel, într-un cuplu. Dacă nu reușește, individul va fi transformat într-un animal - iar de această dată, chiar i se dă dreptul să aleagă: poate fi transformat în ce animal dorește! Ca în orice dictatură, există și rezistența, cealaltă lume, în cazul de față: lumea singuraticilor. Numai că și această așa zisă lume liberă este tot o dictatură! Singuraticii n-au voie să se îndrăgostească, n-au voie să formeze un cuplu dacă doresc...

Regizorul grec pare că vrea să ne spună că nu există scăpare, că nu există libertate, nu există lumi în antiteză. Regimurile pot să fie diferite și se pot numi oricum, dar în oricare regim ar trăi, individul sfârșește prin a fi strivit de societate. Nu cred că un astfel de film va avea succes la public, și nici cei care l-au văzut nu cred că vor dori să îl mai revadă. Este un film mult prea sumbru. Sfârșitul este dramatic, în ideea că abia atunci Colin Farrell are cu adevărat libertatea de a alege. Dar cu ce sacrificiu? Gustul libertății este prea amar. Poate că așa se și explică succesul dictaturilor.

Elizabeth Taylor. Cleopatra, ultima regină

Elizabeth Taylor. Cleopatra, ultima regină

”Elizabeth Taylor, femeia care mănâncă cu poftă, bea, râde, înjură, își schimbă soții sau își cumpără diamante la kilogram, este o personalitate la scară mare. Ca vedetă, ea nu are, spre deosebire de Greta Garbo, Marlene Dietrich sau Katherine Hepburn, nici o ambiguitate sexuală în persoana ei. Ea este pamânteană și senzuală, pasională și puternică, și totuși tandră și empatică.”

Camille Paglia

https://www.editurauniversitara.ro/timp-liber/elizabeth-taylor-cleopatra-ultima-regina.html

Elizabeth Taylor - Cleopatra, ultima regină

Elizabeth Taylor - Cleopatra, ultima regină

Ce cărți mai scriem: „Elizabeth Taylor - Cleopatra, ultima regină”. În librarii... de Florii!

 

„Slujitorul poporului” (2015)

„Slujitorul poporului” (2015)

Azi, când știm că a ajuns președinte, serialul în care Zelenski joacă rolul unui președinte pare oarecum suprarealist. Lansat pentru prima dată în 2015, „Slujitorul poporului” a avut un succes uriaș în Ucraina. Patru ani mai târziu, Zelenski avea să fie ales cu adevărat președinte al Ucrainei. Viața bate filmul sau filmul bate viața?

Filmul te prinde din primele secunde și ca român ești surprins de cât de mult seamănă moravurile lor politice cu ale noastre: corupția, șpaga, oligarhii, nepotismul, lipsa autostrăzilor, bogații devin și mai bogați pe măsură ce săracii rămân și mai săraci... Totul este spus cu autoironie, la unele scene savuroase râzi cu lacrimi, dar de cele mai multe ori privești cu uimire crescândă o poveste cât se poate de credibilă și de universală.

Sunt câteva scene de un comic nebun. La un moment dat președintele este sunat de Angela Merkel ca să îl felicite că țara lui a fost acceptată în Uniunea Europeană! Dar după câteva secunde, Merkel se dezmeticește: „am încurcat țările, eu voiam să sun în Muntenegru, scuze!” Iar glumele cu Vladimir Putin sunt cele mai reușite!

Așadar, un profesor de istorie devine brusc președinte al Ucrainei, după ce un videoclip în care își strigă furia împotriva corupției devine viral pe internet. Evident, profesorul nostru este fată mare în politică și îi aduce în guvern pe fosta sa nevastă și pe câțiva buni prieteni în care are încredere și cu care va încerca să aducă mult așteptatele reforme în Ucraina și să îi prindă pe corupți.

Președintele din film este un om modest, accesibil tuturor, divorțat, care încă locuiește cu părinții. Unii ar putea spune că înainte de a deveni președinte, profesorul nostru era ratatul perfect. Totuși, filmul nu este doar despre el. Vedem și poveștile prietenilor lui, redate cu același umor. „Slujitorul poporului” pare să întruchipeze speranțele și fricile unei întregi națiuni. Acest film spune lucrurilor pe nume!

Prima serie are 23 de episoade și începe și se sfârșește cu întâlnirea a trei oligarhi care își împart între ei toată Ucraina. Deciși să simtă niște adrenalină, cei trei lasă alegerile să curgă liber și așa ajunge profesorul nostru președinte: democrația a funcționat! La sfârșit, pe măsură ce președintele începe să aibă succes, cei trei își fac bagajele și se pregătesc să se pună la adăpost în Monte Carlo. Vă sună cunoscut?

Spuneam că filmul pare suprarealist. După ce termini un episod, dai televizorul pe știri ca să vezi ce se mai întâmplă la Kiev, mai este Zelenski președinte, au învins rușii, a căzut Putin?...

Cat despre Zelenski... abia acum, în viața reală, își joacă cu adevărat rolul vieții!

„Îmblânzirea scorpiei” (1967)

„Îmblânzirea scorpiei” de Franco Zeffirelli

Rar se întâmplă ca un film de două ore să ne lase impresia că s-a terminat prea devreme, că am fi vrut să mai continue, pentru că am râs cu lacrimi și ne-am simțit atât de bine! Dar, se știe: tot ce-i frumos se termină repede! Urmăriri palpitante ca în comediile mute, palme aplicate la timp, voie bună și cascade de râs, o sărbătoare a văzului, toate se petrec într-o Padovă renascentistă și voluptoasă. Sunt scene memorabile, unice în istoria cinematografiei, cum ar fi acea scenă hilară a căsătoriei pe repede înainte din biserică sau plecarea comică a lui Elizabeth Taylor prin ploaie, călare pe un măgar care o aruncă într-o băltoacă spre satisfacția lui Richard Burton!

Tensiunea sexuală dintre Taylor și Burton poate fi tăiată cu cuțitul în această voioasă și amuzantă comedie regizată de Zeffirelli, care a preferat să simplifice dialogul savuros al lui Shakespeare în favoarea unui vizual fastuos prin bogăția culorilor, plus muzica superbă a lui Nino Rotta. „Îmblânzirea scorpiei” nu este un altar închinat superiorității masculine, ci mai degrabă o satiră provocatoare la adresa relației dintre sexe. Taylor și Burton par să se distreze de minune pe ecran, în aceeași măsură ca și publicul care se uită la ei.

Negustorul Baptista (Michael Hordern) anunță că nu o va mărita pe Bianca (Natasha Pyne) până nu găsește un pretendent pentru sora ei mai mare Catarina (Elizabeth Taylor) pe care n-o vrea nimeni pentru că are o limbă ascuțită și un comportament capricios. Lucentio (Michael York) și ceilalți admiratori ai Biancăi încep să caute soțul potrivit pentru Catarina iar unul dintre ei, Hortensio (Victor Spinetti), îl propune pe prietenul său Petruchio (Richard Burton): un gentilom cam bădăran și scăpătat, proaspăt sosit din Verona la Padova în căutarea unei soții cu zestre mare. Petruchio face cunoștință cu Catarina și, ignorând temperamentul vulcanic al acesteia, se declară îndrăgostit de farmecul și frumusețea ei și o cere de soție. De aici începe o comedie cum numai William Shakespeare și-a putut imagina! Umorul este captivant, imaginea și muzica sunt perfecte, iar Taylor-Burton - cel mai faimos cuplu al ecranului - duc acest film direct în legendă, transformându-l într-o adevărată fiesta, un must-see clasic al ecranului. Sunt unele roluri care se lipesc pur și simplu de actorii care le interpretează. Liz și Burton sunt clar și definitiv Catarina și Petruchio! Monologul Catarinei din final este în mod intenționat filmat într-o notă serioasă și astfel, cea care râde la urmă pare sa fie Catarina, umilindu-l pe Petruchio când pleacă de la banchet fără el! Acest act de sfidare dă filmului un happy end, implicând faptul că scorpia nu a fost pe deplin îmblânzită și că s-ar putea ca Petruchio să fie de fapt cel... îmblânzit.

Filmul a fost un mare succes comercial și artistic; un critic scria la acea vreme: „Nimeni nu se îndoia de abilitățile artistice ale lui Burton, dar aveam cu toții temeri în ceea ce o privește pe Elizabeth Taylor, care la origine este un produs al star-systemului hollywoodian, nicidecum o actriță shakespeareană. În rolurile ei din ultimii 10 ani a evoluat de la mediocră până la foarte bună. Acum este excepțională!”

„Ultima dată când am văzut Parisul” (1954)

„Ultima dată când am văzut Parisul” de Richard Brooks

Parisul pare să fie cel mai frumos decor pentru o melodramă hollywoodiană de succes! Orașul este viu și multicolor, ca un personaj în sine al acestei drame, ecranizare a romanului „Babilonul revizitat” de F. Scott Fitzgerald. Străzile animate, cafenelele și bistrourile pariziene unde toată lumea se cunoaște cu toată lumea, podurile romantice, piețele largi și pline de turiști sau de îndrăgostiți, toate vibrează în această poveste despre deliciile vieții boeme, despre dragoste și fericire, despre tragedie, drame conjugale și nostalgie.

Evident, Hollywoodul a adaptat cartea nevoilor comerciale, făcând-o accesibilă curentului mainstream, cu clișee previzibile, precum: el bea prea mult, ea se simte neglijată, el are blocaje în munca lui de scriitor, ea se îmbolnăvește și tot așa. Acțiunea din roman se petrecea în anii '30, epocă în care lumea întreagă se trezea cu dureri de cap după lunga perioadă de nebunii și petreceri, a vieții fără griji din anii '20. Povestea lui Charlie care vine înapoi la Paris ca să își revadă fetița nu era doar povestea unui singur om, ci povestea unei întregi generații care încerca să își regăsească inocența.

Cum spuneam, Hollywoodul a schimbat și titlul și timpul acțiunii. Charlie (Van Johnson) revine la Paris pentru a-și revedea fiica. Urmează un lung flashback al zilelor frumoase de odinioară, imediat după terminarea războiului, când Charlie o întâlnește pe Helen (Elizabeth Taylor), cu care trăiește o sfâșietoare poveste de dragoste. Venit la Paris ca să relateze despre victorie, Charles se căsătorește cu Helen cu care va avea o fetiță și rămâne la Paris pe un salariu modest de ziarist, visând să devină romancier. Din păcate, toate editurile îl refuză, iar Charles este gata să renunțe. O moștenire neașteptată îi face bogați, însă pe măsură ce se bucură de plăcerile bogăției, Charles își pierde ambițiile literare și, mai mult, o pierde și pe Helen. Autodistrugerea duce inevitabil către tragedie. Este povestea unui (alt) american la Paris, în căutarea femeii care i-a luminat cândva viața...

Scenariul are destule suișuri și coborâșuri, însă povestea este închegată, personajele au consistență, iar chimia dintre Elizabeth Taylor și Van Johnson este fascinantă. Nu este un film perfect și nici măcar cea mai bună melodramă, dar se simte mâna marelui regizor Richard Brooks, cel care ne-a dat și „Pisica pe acoperișul fierbinte”. Nu veți uita prea curând muzica din „Ultima dată când am văzut Parisul”! În mod inexplicabil, Metro Goldwin Mayer a uitat să îi reînoiască copyright-ul, astfel că filmul a intrat în domeniul public și a devenit cel mai difuzat film pe televiziunile prin cablu din toată lumea. Așadar, Parisul, Fitzgerald și Liz Taylor: rețeta hollywoodiană infailibilă a succesului!