Au fost odată două orașe

„Au fost odată două orașe” de Mariana Neț

Wow! O comparație între New York și București la anul 1900! Fascinant! N-am stat pe gânduri nici măcar o secundă și am decis să cumpăr imediat această carte elegantă, tipărită pe hârtie lucioasă, cu vechi imagini care pun în oglindă cele două orașe între anii 1865 și 1914.

Cum ar fi putut semăna cele două metropole? New York-ul - oraşul zgârie-norilor - era (și este) vertical, pe când Bucureștiul - oraşul grădinilor - a fost dintotdeauna orizontal. Ce legătură să fie între ordinea de tip grilă a străzilor New York-ului și de dez-ordinea de tip haos a străzilor Bucureştiului?

Și, totuși, vom descoperi asemănări frapante. Cu o răbdare demnă de un Sherlock Holmes, autoarea pune cap la cap ghiduri turistice, cărți poștale, cărți de bucate, anuare statistice, cântece de epocă și filme, meniuri de restaurante - toate ca să ne demonstreze ceea ce era evident: cele două oraşe erau la fel de cosmopolite, erau relativ noi şi își construiau propria identitate, într-o vreme în care singurele orașe moderne erau Londra și, mai ales, Parisul - cel din urmă fiind etalonul urban spre care priveau cu jind toate orașele din lume.

Borna temporală de pornire a investigației (1865/66) corespunde în privința New York-ului cu sfârșitul Războiului Civil American, iar a Bucureștiului cu începutul domniei lui Carol I, regele care a reinventat Bucureștiul. Punctul final este 1914, când începe Primul Război Mondial și moare Carol I, după 48 de ani de domnie.

Este o perioadă în care toate așezările urbane din Europa sau din cele două Americi se transformau, se re-inventau. În cazul de față, în ambele orașe clasa de mijloc dădea tonul. Pagină după pagină, de-a lungul a şaisprezece capitole, vom avea parte de o multitudine de simțuri, gusturi, sunete, imagini şi mirosuri. Vom vedea cum un ghid turistic recomanda la acea vreme New York-ul sau Bucureştiul turiștilor! Vom trece în revistă statuile şi sculpturile din parcuri, pieţele publice, cărţile poştale, vocile şi muzica, restaurantele şi mirosurile, igiena şi bunele maniere, transportul, electricitatea, telefoanele, parfumul nostalgiei, aromele... 

Bucureştiul în oglindă cu New York-ul! Ce-ar fi fost New York-ul fără restaurantul Delmonico’s sau Bucureştiul fără Casa Capşa? Ar mai fi avut vreo identitate New York-ul fără blocul Flatiron sau Bucureștiul fără Teatrul Naţional? Un melanj de vechi si nou va fi trăsătura comună ambelor orașe. Veți constata cu surprindere că Bucureștiul nu stătea rău deloc în confruntarea cu New York-ul!

La Casa de las Flores

La Casa de las Flores

A nu se vedea împreună cu părinții sau cu copiii!

Nimeni nu este sănătos la cap - ca să zic așa - în filmul ăsta! Și o spun cu plăcere! În toiul unei festivități de aniversare a zilei de naștere a lui Ernesto - organizată de simpatica lui soție, Virginia - la care sunt invitați toți copiii lor (deja adulți), toți prietenii și toată presa mondenă... apare și amanta lui Ernesto, care - numai așa, de-a dracu' - se spânzură în sufragerie! Ea, moarta, va fi vocea din off a întregului serial!

Cam așa începe acest film savuros și amuzant, o comedie neagră în care descoperim toate secretele acestei familii înstărite din capitala mexicană. Moartea amantei declanșează o serie de evenimente și de întorsături care bat orice telenovelă.

Fără să deconspir nimic, pot - totuși - să vă zic că „La Casa de las Flores” este un film despre infidelitate, trădare, sex și sexualitate, loialitate, încalcărea legii cu nonșalanță, droguri și alcool, cupluri gay și hetero-sexuale, viața la pușcărie sau culisele showbiz-ului, despre corporatiști sau boema artistică, despre prietenii de-o viață și aventuri din tinerețe, despre familie și prejudecăți și multe altele.

Nu pot să nu remarc limba vorbită de Paulina - fiica cea mare, cea care administrează toate afacerile familiei - o spaniolă rostită cu o voce distinctă, aproape fără accent, deliberat nazală, o adevărată sursă de amuzament.

Fiecare episod are numele unei flori care simbolizează fix ce se întâmplă în episodul respectiv. 

Pentru mine a fost o plăcere nemaipomenită să văd acest film despre care ai putea să juri că este regizat de Pedro Almodovar!

Biblioteca din Paris

„Biblioteca din Paris” de Janet Skeslien Charles

Anul 1983, într-un orășel de provincie din Montana, SUA: Lily - o adolescentă singuratică și plictisită de monotonia unui loc în care nu se întâmplă nimic niciodată - se împrietenește cu o doamnă în vârstă, franțuzoaică de origine. În ciuda diferențelor, Lily află că amândouă sunt atrase cam de aceleași lucruri. Venerabila franțuzoaică îi insuflă tinerei Lily pasiunea pentru limba și literatura franceză. 

Anul 1939, în orașul luminilor, Paris: tânăra Odile se angajează la Biblioteca Americană din Paris, se îndrăgostește de un chipeș ofițer de poliție și se împrietenește cu o frumoasă englezoaică. Când naziștii invadează Franța, Odile devine membră a Rezistenței.

Cum se împletesc cele două narațiuni?

Franțuzoaica în vârstă cu care Lily s-a împrietenit este chiar... Odile, fosta bibliotecară din Paris, din timpul războiului, aflată acum, peste ani, în America... De ce a părăsit Odile țara ei natală? Ce secret teribil a făcut-o să întoarcă spatele familiei și prietenilor ei din Franța? 

Gestul pe care Odile l-a făcut cu ani în urmă la Paris, acel lucru teribil, secret și odios, este fix același gest pe care Lily riscă să îl facă și ea acum, în acest prăfuit orășel de provincie. Ce anume? Asta rămâne să aflați la capătul a sute de pagini pline de suspans și de acțiune palpitantă în care sunt contrapuse două lumi absolut diferite în timp și spațiu, dar în care sentimentele omenești sunt aceleași.

Minuni trăite

„Minuni trăite” de Corina Chiriac

Sunt un consumator constant de non-fiction, de memorii sau biografii. Evident, mă feresc de (falsele) memorii ale unor așa zise vedete (din showbiz sau entertainment) care abia au împlinit vârsta de 20, 30 sau 40 de ani. Ce-aș putea afla?! O vorbă spune că până la 40 de ani ești doar un copil, așa că... Fac o excepție doar pentru jurnale, acolo accept orice vârstă! Însă ocolesc total și irevocabil memoriile politicienilor! 

Corina Chiriac are deja o vârstă, așa că i-am acordat toată încrederea. Și nu am greșit! Avem o incursiune în timp despre cum era să fii vedetă pe timpul lui Ceaușescu, o frescă cu bune și cu rele a acelor vremuri. Înțelegem cum a trecut România de la teroarea și frica anilor '50, la relativa viață dulce și deschidere din anii '60, pentru a sfârși în mizeria și lipsa de orizont a anilor '80. 

Retrăim o întreagă epocă în care artiștii erau la mare preț, dar... cu ce preț? Și în ce scop? Ne plimbăm - împreună cu Corina, aflată în turnee - prin toate țările socialiste și prietene, ca să realizăm că România nu stătea rău deloc la capitolul artistic până când... până într-o zi când s-a strâns șurubul și, treptat-treptat, am ajuns în mlaștina anilor '80... 

Regăsim parfumul unui București încă nedemolat, dar și întunericul și frigul din anii '80, când - vedetă sau om de rând - înduram cu toții cam aceleași lipsuri. Bine... cu oarecari diferențe, evident!

În ultimul an al dictaturii, Corina Chiriac fuge în SUA și se reprofilează. Un artist devine administrator de cămin studențesc! După 5 ani, revine în România și începe practic o a doua parte a vieții și a carierei, reinventându-se, rămânând constant în atenția generală.

Prin toată această poveste de viață - presărată cu izbânzi și trădări, cu securiști și operații medicale, cu superstiții și visuri premonitorii sau cu călătorii și revelații intelectuale - răzbat câteva mari teme: ambiția, singurătatea, prieteniile, povestea complicată de dragoste a Corinei cu starul est-european Karel Gott, înclinația spre para-normal și sience fiction, și nu în ultimul rând: religia, credința pe care și-o descoperă într-o vizită la Ierusalim la vârsta de 33 de ani.

Mărturisesc că multe pagini (nu foarte multe) ar fi putut lipsi, însă probabil i-au fost dragi autoarei. Chiar și așa, una peste alta, cartea de amintiri a Corinei Chiriac este aidoma unui roman palpitant, scrisă nemaipomenit de bine, ținând cont că nu a cerut  ajutorul unui scriitor profesionist sau al vreunui ziarist, așa cum fac cei mai mulți! Nu știu cât va apela la cei tineri, dar - într-o lume normală - cartea ei ar putea fi un best-seller!

„Joker” (2019)

„Joker” de Todd Phillips

Un cinefil pasionat va descoperi că aluziile la alte filme celebre abundă la tot pasul: „Șoferul de taxi”, „Portocala mecanică”, „Crucișătorul Potemkin”, „Mica muzică nocturnă”, „Regele comediei”, „M - Un oraș își caută ucigașul” și încă vreo câteva.

Avem un film fără happy-end. Fericirea din finalul filmului îi aparține doar lui, clovnului asasin, care își joacă rolul vieții în fața unei audiențe în extaz. Numai că fiecare are un alt motiv de fericire: Joker și-a îndeplinit visul de a fi un clovn celebru, iar gloata și-a găsit un exponent, un simbol! 

Trebuie să spun că am urmărit acest film cu aceeași mirare, stupoare, fascinație sau oroare cu care am văzut „Portocala mecanică”. Avem revelația modului în care răul și viteza cu care se propagă, asemenea unui tsunami, mătură tot în cale și atinge toate aspectele societății noastre! 

Practic, acest film scanează devenirea unui geniu al răului. Avem oglinda a tot ce stă să irumpă mai groaznic din vina fiecăruia și a tuturor, a individului, dar și a societății.

Filmele anilor '60 rezolvau altfel dilemele acestea: alienarea, singurătatea, problemele psihice, paternitatea, hărțuirea etc. Acestuia îi lipsește subtilitatea. Totul e prea la vedere. Realizatorii par să nu aibe prea mare încredere în inteligența noastră. Cei din anii '60 credeau - dimpotrivă -  mai mult în puterea noastră de discernământ, uneori chiar prea mult! 

Una peste alta, avem un film care trebuie văzut neapărat, iar Joaquin Phoenix este excelent! 

„Cei doi papi” (2019)

„Cei doi papi” de Fernando Meirelles

Începutul filmului este cumva deconcertant, întrucât coloana sonoră aparține formației Abba cu melodia Dancing Queen, în timp ce cardinalii își aleg noul papă! 

Însă filmul „Cei doi papi” este în esență povestea dialogului. Dacă doi oameni cu vederi diametral opuse sunt în stare să se asculte unul pe celălalt, atunci ia naștere un dialog care poate duce la compromis și schimbare.

Oare în viața de zi cu zi, suntem noi dispuși să mai ascultăm și pe altcineva în afară de noi înșine? Oare câte cupluri și câte prietenii s-au destrămat fix din acest motiv, lipsa dialogului?

Aici îi avem pe Papa Benedict (Anthony Hopkins), care se retrage, și pe pe Papa Francisc (Jonathan Pryce), cel care îi succede, într-un film de două ore despre poveștile lor de viață derulate în acest dialog dintre zidurile sacre ale Vaticanului.

Hopkins şi Pryce se înțeleg de minune și odată cu ei descoperim și noi că putem fi atrași și de altceva decât de bătăi, sex sau politică! 

"The Good Liar" (2019)

"The Good Liar" de Bill Condon

Londra 2009: un bărbat și o femeie trecuți bine și de a doua - ba chiar și de a treia - tinerețe fac cunoștință prin intermediul unui site de întâlniri romantice și sunt de acord să se întâlnească la un restaurant. Roy (Ian McKellan) și Betty (Helen Mirren) încep o relație de prietenie. Betty, văduvă de aproape un an, nu este pregătită pentru o nouă relație de dragoste, dar cei doi devin tovarăși suficient de apropiați pentru ca ea să îl găzduiască pe Roy la ea acasă, atunci când acesta nu se simte bine. Singurul obstacol în calea relației lor pare a fi nepotul lui Betty, care îl suspectează instantaneu pe Roy de intenții necurate.

În acest moment, noi, spectatorii, știm deja că suspiciunile nepotului sunt destul de exacte, pentru că Roy este tipul de bărbat care agață femeile singure și bogate pentru a le fura banii, știind că acestea - de rușine, de frica umilinței - nu-l vor denunța niciodată la poliție. Cu ajutorul partenerului său de escrocherii, Roy încearcă să o convingă pe Betty să-și deschidă un cont de economii comun cu al lui - la care fiecare va avea acces - pentru a beneficia de dobânzi avantajoase și câștiguri financiare atractive și imediate. Planul este ca după ce Betty va semna și va vira banii în contul respectiv, Roy să îi retragă imediat și să dispară. Dar până atunci, cei doi decid să plece în vacanță în Europa, la Berlin. 

Din acest moment este evident că filmul se îndreaptă spre altceva! Ne devine din ce în ce mai clar că spre final ne așteaptă o revelație șocantă și că nimic din ceea ce vedem nu mai este ce pare a fi. Ne sunt servite teme și intrigi atât de întunecate, încât resimțim o frustrare cât se poate de justificată: filmul acesta este prea ușor, prea limitat, pentru a-și reclama dreptul de a ne conduce spre astfel de povești! Și da, pe final și din păcate, filmul iese total neechilibrat, salvat doar de prestațiile lui Helen Mirren și Ian McKellan. Trecerea de la romance - suspans la thriller - dramă istorico-politică și înapoi este destul de problematică pentru regizorul Bill Condon!

În ciuda celor spuse mai sus - și lăsând deoparte pretențiile estetice - filmul merită să fie văzut!

"Holding the Man" (2015)

"Holding the Man" de Neil Armfield

Un tânăr australian se bucură - singur - de o vacanță pe o insulă italiană și în câteva minute ne dăm seama despre ce este vorba. Avem de-a face cu un film care în ciuda faptului că poate naște infinite controverse, sfârșește prin a îi emoționa până și pe cei mai puțin dispuși să vizioneze o poveste de iubire dintre doi bărbați (avem încă o societate în care a spune că ai văzut un astfel de film... este o erezie!) La 16 ani, Tim se îndrăgostește de starul liceului la rugby, John. Este anul 1976 și suntem în Melbourne, Australia. Tatăl lui John le interzice celor doi să se mai vadă, dar cei doi adolescenți refuză să fie despărțiți. 

Asistăm la inerentele urcușuri și coborâșuri ale cuplului, identice cu ale oricărui alt cuplu hetero-sexual, cu doze de penibil, ridicol, armonie, certuri și împăcări. Tim se mută la Sydney pentru a se face actor, în timp ce John rămâne la Melbourne ca să se facă asistent medical. Deși sunt încă un cuplu, Tim gustă din plin atmosfera hedonistă a comunității gay de la începutul anilor 1980, având nenumărate legături pasagere. Evident, John se simte dat deoparte, iar cei doi se separă, se reunesc, dar - într-un sfârșit - se mută amândoi la Sydney, trăind aparent fericiți până află că sunt amândoi seropozitivi.

Din păcate, dialogul este slab și nicio replică nu este memorabilă. Personajul lui Tim îl pune total în umbră pe bietul John, care deși este redat ca fiind cea mai blândă persoană posibilă de pe planetă, pare că nu are viață, că e doar o proiecție, că există doar când este Tim în cadru, astfel că personajele sunt inegale. Doar la sfârșit, în sfâșietoarele scene de la spital, John pare să prindă consistență. Totuși, deși scenele din spital dintre muribundul John și asimptomaticul Tim sunt cele mai emoționante momente ale filmului, nu poți scăpa de senzația că sunt filmate strict ca un clișeu menit să-ți smulgă lacrimile cu forța. 

Subiectul este exploziv, dar filmul este inegal, pentru că suferă la modul grav de lipsa de suspans. După moartea iubitului său, Tim pleacă să-și trăiască ultimele zile pe o însorită insulă italiană, scriind-și povestea sa tulburătoare de dragoste și de viață. Povestea este absolut reală, filmul fiind o adaptare după cartea scrisă de Tim Conigrave, terminată cu zece zile înainte de a muri.

„Coroana” (The Crown) - seriile 3 și 4

„Coroana” (The Crown)

Seriile 3 și 4 (20 episoade)

Saga Dinastiei de Windsor continuă cu Olivia Colman în locul lui Claire Foy pentru rolul Elisabetei a II-a. Este o trecere cam bruscă, dar realistă, dacă acceptăm că îmbătrânim (sau ne maturizăm) cu toții, chiar și reginele! Ca atare și ceilalți membri ai „Firmei” evoluează: Prințesa Margaret este preluată de savuroasa Helena Bonham Carter, iar Prințul Philip de Tobias Menzies, amândoi foarte buni și credibili. Mărturisesc că Olivia Colman m-a convins abia spre ultimele episoade, dar poate că nu a fost vina ei, ci a scenariului, cred. De multe ori rămâi cu impresia că singurul lucru pe care Regina Angliei îl face este să stea de vorba cu prim-ministrul cam 20 de minute pe săptămână! În rest... mai nimic!

Dacă în primele două serii, premierul cel mai marcant a fost Churchill, acum intră în scenă „Doamna de fier”, faimoasa Margaret Thatcher, prima femeie prim-ministru a Angliei, jucată de Gillian Anderson, cea din Dosarele X - n-aș putea spune că m-a impresionat! Ar fi putut fi rolul unei vieți pentru Gillian Anderson, dar părerea mea este că tot ce-a reușit este mai degrabă o caricatură a femeii care a schimbat Anglia. 

Apare în peisaj și generația tânără: Prințul Charles și Prințesa Ana (primii născuți ai Elisabetei), dar și femeile din viața lui Charles: Camilla și apoi Prințesa Diana. Căsătoria aranjată dintre Charles - admirabil interpretat de Josh O'Connor - și Diana (Emma Corrin) nu a putut face uitată dragostea lui Charles pentru Camilla. Emma Corrin o redă pe Diana aproximativ potrivit impresiei generale pe care o avem despre ea, în sensul că scenariștii reușesc performanța de a ne face pe fiecare să rămânem la propria opinie despre Diana.

Lucrurile se mișcă încontinuu pe planetă, au loc războaie, prim-miniștri vin și pleacă, guverne cad și vin, fața lumii se schimbă, americanii au trimis primul om pe Lună, generațiile noi își reclamă rolul central în anii '60, '70 și '80 - dar un singur lucru nu se schimbă niciodată: Regina Elisabeta! Ea rămâne un simbol stabil, de neclintit, al monarhiei și al istoriei, o figură fascinantă pentru toată lumea, în ciuda a ceea ce acest film serial pare că vrea să ne demonstreze: că Elisabeta este și ea o femeie ca toate celelalte, ba chiar de-a dreptul banală, nesărată și destul de plictisitoare. Să vedem ce mai urmează...

„Coroana” (The Crown) - seriile 1 și 2

„Coroana” (The Crown) 

Seriile 1 și 2 (20 episoade)

Fascinația pentru cea mai faimoasă regină a timpurilor moderne pare că se transmite din generație în generație, dar în ciuda nenumăratelor filme făcute despre Regina Angliei, nu cred că vom ști vreodată cum a fost ea cu adevărat. Primele două serii acoperă aproape 20 de ani din viața Elisabetei a II-a, de la căsătoria cu Prințul Philip în 1947  până la nașterea ultimului copil al cuplului regal în 1964.

Mai întâi trebuie să spun că actrița Claire Foy - care o joacă pe Elisabeta a II-a - este formidabilă și este flancată de o distribuție ireproșabilă: Matt Smith (Prințul Philip), Vanessa Kirby (Prințesa Margaret), Jared Harris (Regele George al VI-lea, tatăl Elisabetei), John Lithgow (Winston Churchill) și Alex Jennings (Ducele de Windsor, fostul rege care și-a abandonat tronul pentru americanca divorțată, Wallis Simpson).

Aș mai putea spune că avem de-a face cu o îmbinare fericită dintre un documentar și o telenovelă. Un must see pentru cei pasionați de istorie, non-fiction și poveștile cu capete încoronate. Există material îndeajuns pentru a satisface cele mai diverse gusturi.