„În echipa lui Stalin. Anii periculoşi din politica sovietică” de Sheila Fitzpatrick |
Statul sovietic nu era condus de președinte sau de prim-ministru, ci de șeful partidului comunist, singurul partid legal, singurul partid existent. Pe hârtie, conducerea era colectivă. Puterea era exercitată de o echipă (Biroului Politic) ai cărei membri erau și în guvern și în parlament (Sovietul Suprem) și în armată și în securitate și în partid și-n toate cele (vorba unui poet de pe la noi: „Partidul e-n toate. E-n cele ce sunt...”) În această echipă, unul era mai egal decât toți. Iar acesta era Stalin.
Hrușciov, Molotov, Beria - ca să-i enumerăm pe cei mai cunoscuți dintre vechii bolşevici - au fost alături de Stalin și au traversat împreună momentele cele mai negre, cele mai pline de teroare ale domniei celui care i-a succedat lui Lenin. Viețile lor s-au întrepătruns, nevestele și copiii lor se cunoșteau, în diverse perioade de timp unii dintre ei au locuit în acelaşi apartament, iar mai târziu îşi făceau vizite la vilele fiecăruia.
Colectivizarea forţată, marile epurări, gulagul, frica, omorârea rivalilor (vezi asasinarea lui Troțki), denunțurile, înfometarea Ucrainei și campania de antisemitism - toate au fost orchestrate de Stalin și aprobate de această echipă. Lor înșile le era frică de Stalin, propriile neveste ale unora dintre ei au fost arestate, ba chiar și rudele lui Stalin au luat drumul pușcăriilor (lui oricum nu-i păsa de neamuri sau de familie: și-a împins nevasta la sinucidere, și-a lăsat fiul în mâinile nemților și nu și-a văzut niciodată propriul nepot). Dar au rămas cu toții alături de șeful suprem până la sfârșit, în numele... chiar, în numele a ce?
Ce i-a făcut să-și dorească să rămână în acel cerc al puterii? Spaima și frica sau dorința de avantaje și de-a fi în vârful ierarhiei? Credința oarbă că ei și numai ei - pentru că nu fuseseră aleși prin vot universal și secret - sunt destinați să conducă imperiul comunist? Au crezut ei cu adevărat în comunism sau au înțeles perfect mecanismul puterii și faptul că indiferent de cum îi spui, o dictatură este același lucru indiferent de regim? Au realizat că nu mai puteau ieși din acel cerc decât morți sau dezonorați? Și că atunci era mai bine să stea cuminți și la adăpost decât să se lase în seama hazardului? Dar hazardul era cu ei la masă, la Kremlin! Iar numele lui era Stalin!
Fiecare membru din echipa din vârful Rusiei sovietice - ca şi membrii familiilor fiecăruia dintre ei - putea fi arestat sau executat în orice moment, în procese spectacol și la dorința conducătorului. Dar pentru Stalin ei erau - în același timp - și instrumentul prin care acesta îşi exercita puterea asupra întregii Rusii! Ceva din mirajul puterii era și pe masa lor! Puţini au supravieţuit acestui infern - în care niciunul dintre ei nu era un înger, pentru că în fiecare dintre ei zăcea un Stalin!
După moartea lui Stalin, Hrușciov a denunțat regimul de teroare al acestuia, regim de care era vinovat doar... ați ghicit: Stalin! Ceilalți, echipa, nici usturoi nu mâncaseră, nici gura nu le puțea! Peste ani aveam să vedem și noi filmul ăsta, după căderea lui Ceaușescu...
Este surpinzătoare poziția autoarei cărții, care îi face lui Stalin o virtute din faptul că nu a renunțat niciodată la conducerea colectivă (de echipă), spre deosebire de Hrușciov care a preferat conducerea personală. Ea însăși spune că Stalin îi mai aresta, îi mai omora, îi mai retrograda, dar nu a renunțat la a-i ține aproape... Ce frumos! Ce înseamnă să nu fi trăit niciodată în comunism și să te apuci să scrii despre el! Te-apucă râsul văzând elucubrațiile acestei autoare pe care pe alocuri o suspectez mai degrabă de inocența prostiei decât de o rea credință, deși pare că a cercetat destule arhive! Asta e! Unora, oricât ar aduna unu și cu unu, tot nu le dă doi!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu