„Maria, Regina României” (2019)

„Maria, Regina României” de Alexis Cahill

 

Primul Război Mondial s-a încheiat și învingătorii s-au adunat la Paris pentru conferința de pace. Brătianu are nevoie ca de aer de intervenția Reginei Maria pentru a-și mări șansele de negociere în favoarea recunoașterii frontierelor României Mari. Aceasta este - pe scurt - povestea centrală a filmului. Este o filă de istorie astrală a României care cu greu poate fi redată în vreo carte sau în vreun film. 

În primăvara anului 1919, Regina Maria pleacă la Paris ca să-i înfrunte pe cei mai puternici lideri ai lumii: premierii Franței și ai Angliei și pe președintele Americii.

Pe lângă tema centrală, filmul mai deschide câteva povești secundare: un (viitor) Carol al II-lea cam penibil și cam neverosimil, câteva mari personaje istorice de la noi sau de afară (miniștri, politicieni, regi, prinți, ambasadori), un Ferdinand I introvertit și șovăielnic, un prinț Știrbey îndrăgostit iremediabil de Regină sau un colonel Boyle (salvatorul românilor de la Odesa) mare amator de galanterii...  

Trecem peste faptul că toată lumea vorbește englezește într-o epocă în care franceza era limba politicii și a saloanelor, trecem și peste povestioarele neduse până la capăt și putem ignora și cantitatea prea mare de glamour, de fast și de lux orbitor care dau acestui film regizat de Alexis Cahill o imagine de telenovelă despre cei bogați și faimoși.

Am mai văzut-o pe Regina Maria și în interpretarea Maiei Morgenstern - în „Triunghiul morții” - dar n-aș putea spune că figura actriței și a reginei s-au suprapus intr-atât - potențându-și imaginea una celeilalte - încât să devină un rol memorabil. Zici Regina Cristina, zici Greta Garbo; zici Scarlett O'Hara, zici Vivien Leigh, nu mai zic de Cleopatra și Liz Taylor, inseparabile în mentalul colectiv! Fabuloasa noastră Maia nu a avut un scenariu care să o servească.

De data asta avem o actriță care chiar aduce cu Regina Maria, putem crede că așa și era în realitate: Roxana Lupu - frumoasă, elegantă, deschisă, plăcută. Dar și acum lipsește ceva și nu neapărat din vina actriței. Pur și simplu scenariul nu o lasă să irumpă, să iasă din matcă, să ne facă să înțelegem de ce zicea generalul Berthelot - cu admirație - că în România nu există decât un singur bărbat, iar numele lui este Regina Maria!

N-o vedem pe femeia dârză și puternică, n-o regăsim pe „împărăteasa tuturor românilor”... Unde este „Leoaica” (Regina Maria) care se luptă cu „Tigrul” (Georges Clemenceau)? Desigur, toate intențiile bune sunt acolo, dar lipsesc cu desăvârșire drama și suspansul...  Tânjești după o tensiune, după niște întorsături, după o poveste care să te facă să o urmărești cu sufletul la gură - să te facă să uiți că știi ce s-a întâmplat în realitate!

Așa că nu ne rămâne altceva decât să așteptăm un alt film în care să li se dea prilejul Maiei Morgenstern, Roxanei Lupu sau oricărei alte actrițe să ne-o redea cu adevărat pe Regina Maria. 

În echipa lui Stalin. Anii periculoşi din politica sovietică

„În echipa lui Stalin. Anii periculoşi din politica sovietică” de Sheila Fitzpatrick

Statul sovietic nu era condus de președinte sau de prim-ministru, ci de șeful partidului comunist, singurul partid legal, singurul partid existent. Pe hârtie, conducerea era colectivă. Puterea era exercitată de o echipă (Biroului Politic) ai cărei membri erau și în guvern și în parlament (Sovietul Suprem) și în armată și în securitate și în partid și-n toate cele (vorba unui poet de pe la noi: „Partidul e-n toate. E-n cele ce sunt...”) În această echipă, unul era mai egal decât toți. Iar acesta era Stalin.

Hrușciov, Molotov, Beria - ca să-i enumerăm pe cei mai cunoscuți dintre vechii bolşevici - au fost alături de Stalin și au traversat împreună momentele cele mai negre, cele mai pline de teroare ale domniei celui care i-a succedat lui Lenin. Viețile lor s-au întrepătruns, nevestele și copiii lor se cunoșteau, în diverse perioade de timp unii dintre ei au locuit în acelaşi apartament, iar mai târziu îşi făceau vizite la vilele fiecăruia.

Colectivizarea forţată, marile epurări, gulagul, frica, omorârea rivalilor (vezi asasinarea lui Troțki), denunțurile, înfometarea Ucrainei și campania de antisemitism - toate au fost orchestrate de Stalin și aprobate de această echipă. Lor înșile le era frică de Stalin, propriile neveste ale unora dintre ei au fost arestate, ba chiar și rudele lui Stalin au luat drumul pușcăriilor (lui oricum nu-i păsa de neamuri sau de familie: și-a împins nevasta la sinucidere, și-a lăsat fiul în mâinile nemților și nu și-a văzut niciodată propriul nepot). Dar au rămas cu toții alături de șeful suprem până la sfârșit, în numele... chiar, în numele a ce?

Ce i-a făcut să-și dorească să rămână în acel cerc al puterii? Spaima și frica sau dorința de avantaje și de-a fi în vârful ierarhiei? Credința oarbă că ei și numai ei - pentru că nu fuseseră aleși prin vot universal și secret - sunt destinați să conducă imperiul comunist? Au crezut ei cu adevărat în comunism sau au înțeles perfect mecanismul puterii și faptul că indiferent de cum îi spui, o dictatură este același lucru indiferent de regim? Au realizat că nu mai puteau ieși din acel cerc decât morți sau dezonorați? Și că atunci era mai bine să stea cuminți și la adăpost decât să se lase în seama hazardului? Dar hazardul era cu ei la masă, la Kremlin! Iar numele lui era Stalin!

Fiecare membru din echipa din vârful Rusiei sovietice - ca şi membrii familiilor fiecăruia dintre ei - putea fi arestat sau executat în orice moment, în procese spectacol și la dorința conducătorului. Dar pentru Stalin ei erau - în același timp - și instrumentul prin care acesta îşi exercita puterea asupra întregii Rusii! Ceva din mirajul puterii era și pe masa lor! Puţini au supravieţuit acestui infern - în care niciunul dintre ei nu era un înger, pentru că în fiecare dintre ei zăcea un Stalin!

După moartea lui Stalin, Hrușciov a denunțat regimul de teroare al acestuia, regim de care era vinovat doar... ați ghicit: Stalin! Ceilalți, echipa, nici usturoi nu mâncaseră, nici gura nu le puțea! Peste ani aveam să vedem și noi filmul ăsta, după căderea lui Ceaușescu...

Este surpinzătoare poziția autoarei cărții, care îi face lui Stalin o virtute din faptul că nu a renunțat niciodată la conducerea colectivă (de echipă), spre deosebire de Hrușciov care a preferat conducerea personală. Ea însăși spune că Stalin îi mai aresta, îi mai omora, îi mai retrograda, dar nu a renunțat la a-i ține aproape... Ce frumos! Ce înseamnă să nu fi trăit niciodată în comunism și să te apuci să scrii despre el! Te-apucă râsul văzând elucubrațiile acestei autoare pe care pe alocuri o suspectez mai degrabă de inocența prostiei decât de o rea credință, deși pare că a cercetat destule arhive! Asta e! Unora, oricât ar aduna unu și cu unu, tot nu le dă doi!

Prietenie trădată

„Prietenie trădată” de Christopher Bollen

M-au atras tilul și coperta, ceea ce înseamnă că și eu sunt o victimă garantată a dictonului: ambalajul vinde marfa! Iar textele promoționale de pe copertă m-au dat gata: Grecia, insula Patmos, vară, yachturi, Marea Mediterană, thriller... N-am rezistat ispitei, am cumpărat-o imediat!

Aș mai fi cumpărat-o dacă aș fi știut că titlul original este „Distrugătorii” și nu „Prietenie trădată”?. Poate că nu m-ar fi atras instantaneu, poate că aș fi trecut pe lângă ea, dar ar fi fost o adevărată pierdere! Titlul românesc mi se pare - mie, cel puțin - mult mai percutant, deși titlul original dă și cheia misterului aparent de nepătruns al poveștii: „distrugătorii” este jocul preferat din adolescență al celor doi buni și mari prieteni, Ian și Charlie.

Ajuns la 29 de ani, dezmoștenit de bogatul său tată, fără nicio perspectivă financiară sau personală, Ian apelează la cel mai bun prieten al său, Charlie - pe care nu l-a mai văzut după terminarea facultății - ca la singurul colac de salvare. Charlie este moștenitorul unei bogate familii de constructori și armatori. 

Bogăția și luxul sunt ingredientele care dau farmecul oricărui roman de vacanță, pentru că despre asta pare să fie vorba la începutul romanului. Golfulețele îndepărtate și plajele din Patmos sunt orbitor de frumoase, tavernele sunt fantastice, yachturile sunt pata de culoare de pe sublimul azuriu al Mării Egee. Însă plăcerea resimțită de Ian pentru această insula hedonistă este permanent subminată de îngrijorarea pentru viitorul său. Ceea ce face ca vraja să se destrame destul de repede. În spatele luxului afișat de cei bogați și celebri, se află cartierele mizerabile și supraaglomerate ale celor săraci și taberele de anarhiști. Poliția este probabil cea mai coruptă instituție din Grecia, iar în faimoasa mănăstire a insulei, care stă ca o navă de croazieră ancorată pe vârful muntelui, călugării sunt la fel de corupți ca și ceilalți.

Charlie îl salvează pe Ian angajându-l la firma lui de închiriere de yacht-uri, dar de-a doua zi... dispare! I-a abandonat pe Ian și pe toți ceilalți care depind de el? Sau s-a întâmplat ceva mai sinistru? 

Ceea ce mai înainte părea un caleidoscop multicolor și strălucitor începe să lase loc realității: droguri, refugiați sirieni, corupție, adânci secrete de familie, un păienjeniș de relații la care nu te-ai fi așteptat cu niciun chip. Dar crimele, suspansul și frica lasă loc și altor teme majore, ca dragostea, sexul și prietenia.

Deznodământul este fabulos și marchează într-un fel și trecerea spre maturitate a lui Ian, tânărul naiv care ar fi vrut cândva să schimbe lumea.  Un lucru este clar: tinerețea s-a sfârșit! De-acum, pentru Ian, începe adevărata viață de adult.

O feministă din întâmplare: Elizabeth Taylor

„O feministă din întâmplare: Elizabeth Taylor” de M.G. Lord

Titlul cărții mi-a adus aminte de fata aceea care - cu inocența agresivă și hazlie a inculturii - la întrebarea „la ce te gândești când zici Constantin Brâncoveanu?” a răspuns: „la o stație de metrou!” Am râs și continui să mă amuz când îmi aduc aminte, dar dacă este chiar așa? Dacă moravurile și timpurile schimbă percepția vizavi de o personalitate până la a o desprinde total de ceea ce alte generații au crezut că este ea?

Bun, să revenim. Elizabeth Taylor, o feministă? Și-o imaginează cineva pe celebra divă hollywoodiană ieșind în stradă precum sufragetele pentru a cere dreptul la vot sau drepturi egale cu bărbații? Ce nevoie ar fi avut? Era oricum plătită - la un moment dat - mult mai bine decât toți bărbații din America!

Dar M.G. Lord își începe tacticos demonstrația luând la puricat fiecare film al ei și parcă începe să ți se ia un văl de pe ochi! Da, în „Vis de glorie” se îmbracă în băiat ca să câștige un trofeu! Da, în „Un loc sub soare” este vorba despre dreptul femeii la avort. Așa e, în „Gigantul” se luptă cu toți texanii încuiați ca să aibă același cuvânt de spus ca și ei și da, în „Venus cu vizon” este o prostituată care luptă pentru demnitate și respect.

În „Cleopatra” luptă cot la cot cu cei mai puternici bărbați ai lumii, iar în „Cavalerul nisipurilor” desfide biserica și convențiile sociale. Și tot așa... Autoarea ne aduce aminte cum Elizabeth Taylor a distrus toate constrângerile și convențiile, jucând-o pe devastatoarea Martha din „Cui i-e frică de Virginia Woolf”. Iar lovitura de maestru în a-și susține teza, este prezentarea lungii cariere de activism și pionierat a lui Elizabeth Taylor în lupta contra Sida.

Dar, a fost Elizabeth Taylor într-adevăr o feministă? La această întrebare, cu toate demonstrațiile din carte, autoarea nu are cum să răspundă, de aceea și folosește expresia „feministă din întâmplare”. Pe logica aceasta putem alege orice personalitate și să-i descoperim valențe cu care să ne susținem orice teorie!

Din fericire, citind capitol după capitol, uităm încă o dată de feminism și rămânem fascinați de puterea și personalitatea divei cu ochi violeți!

Ceva tot a reușit această carte: să-ți redeschidă pofta de a vedea filmele ei, multe dintre ele (și nu cele mai comerciale) sublime și fascinante realizări ale celei de-a șaptea arte.

În fiecare zi mi-e dor de tine (1987)

„În fiecare zi mi-e dor de tine” de Gheorghe Vitanidis

La vremea respectivă, acest film mi s-a părut o șușanea, o prostioară veselă, o pierdere de timp atât pentru mine ca spectator, cât și pentru iluștrii actori care joacă în el.

La fel mi s-a părut și azi, la peste 30 de ani de la premieră! Marin Moraru, Iurie Darie, Stela Popescu, Jean Constantin, Florin Piersic - toți se străduiesc să ne fie simpatici în acest spanac regizat de Gheorghe Vitanidis care ne-a dat, totuși, cândva, acel frumos love story, „Răutaciosul adolescent” (1969).

Ar fi putut, azi, să mă încerce măcar nostalgia Bucureștilor acelor vremuri, dar totul este fals aici: Arenele Romane sunt lângă... Herăstrău, IPRS Băneasa e fix lângă Podul Izvor și nimeni nu locuiește în blocurile socialiste din Berceni, pare-se că românul acelor vremuri locuia numai în blocurile burghezo-moșierești...

Și totuși, avem parte și de câteva surprize plăcute: Emilia Popescu, Nae Caranfil și Teodora Mareș (ingenua din „Declarație de dragoste” din 1985)- toți trei tineri, firești și plăcuți... Ulterior, fiecare a confirmat, n-a fost niciunul dintre ei o dezamăgire!

Legături bolnăvicioase (2006)

„Legături bolnăvicioase” de Tudor Giurgiu

Anii '90, o lume încă cenușie cu câteva pete de culoare răzlețe ale capitalismului românesc. O studentă bucureșteancă îşi seduce colega de facultate venită din provincie. Șoc! Un film românesc cu lesbiene! Povestea lor de dragoste şi prietenie este un mix de poezie și senzualitate, dar ne așteaptă un alt șoc: naiva fată de la țară descoperă că prietena ei este într-o relație (mai mult sexuală decât de dragoste) cu un... băiat!

Bisexualism! Din ce în ce mai interesant! Da, dar adevărul este și mai tulburător și ăsta este cel de-al treilea șoc: băiatul respectiv este chiar fratele prietenei ei! Incest!

Odată devoalate toate aceste „legături bolnăvicioase”, filmul curge lin, nici încet, nici alert, captându-ți îndeajuns atenția pentru a afla deznodământul.

Totuși, dizertaţia celor două studente la Litere despre Chateaubriand într-o cârciumă este puțin cam prea mult! Nu zic că nu ar fi plauzibil, dar cred că e punctul minus al filmului. Ioana Barbu în rolul studentei de la țară seduse și abandonate este nemaipomenită! Tudor Chirilă in rolul fratelui incestuos este extraordinar.

Dar ce-or căuta Mihaela Rădulescu și Puya prin film... cred că nici măcar regizorul Tudor Giurgiu nu ar avea o explicație solidă! Una peste alta, avem un film care trăiește, respiră, atrage, incită - și pentru toate aceste lucruri, putem să uităm liniștiți de cele câteva minusuri ale sale.

Vieți paralele. Cinci căsnicii victoriene

„Vieți paralele. Cinci căsnicii victoriene” de Phyllis Rose

O călătorie fascinantă prin universul căsătoriilor - cele mai multe eșuate - ale unor oameni celebri din Anglia epocii victoriene.

O prima concluzie este că instituția căsătoriei a fost - și probabil este încă - mult mai bună pentru bărbați decât pentru femei.

O a doua concluzie este că instituția căsătoriei a avut dintotdeauna două povești și că adevărul diferă - de multe ori în mod frapant - pentru fiecare dintre cei doi soți.

Paradoxal, cea mai reușită căsătorie este cea dintre celebra scriitoare George Elliot și Henry Lewes - care de fapt nu s-au căsătorit niciodată, dar au trăit împreună după ce nevasta lui a avut 4 copii cu un alt bărbat!

Iar cea mai nereușită este aceea dintre Charles Dickens și Catharine Hogarth. După 20 de ani de căsătorie și 10 copii, Dickens s-a trezit că nu-i mai place de ea - pentru că devenise grasă și neatractivă - și a dat-o afară din casă; nu a mai lăsat-o să-și vadă nici măcar copiii!

Farmecul istoriei și detaliile savuroase redau o frescă a epocii victoriene cu imaginea afișată în societate de aceste cupluri și cu povestea din spatele imaginii, cu realitatea din viața lor domestică.

Ce rol joacă dorința sexuală, fantezia, controlul și puterea? Asta rămâne de văzut, citind demersul lui Phyllis Rose despre căsătorie!

Maria, o regină în război

„Maria, o regină în război” de Ion Bulei

„Maria e o fascinație pentru români. Îi încântă, cu adevărat, metamorfoza unei principese, pe jumătate englezoaică, pe jumătate rusoaică, într-o regina mai româncă decât românii, iubindu-i și iubindu-le țara până la a se confundă cu ei și cu ea.”

După anii '90 istoria a recuperat-o și ne-a redat-o pe Regina Maria, cu bune și cu rele. Cele rele, oricâte au fost, pălesc în fața celor bune, pentru că anii groaznici ai Primului Război Mondial și Marea Unire sunt o pagină a istoriei noastre în care ea, Regina, a avut un rol de prim rang.

În final, sfârșești prin a avea o admirație infinită pentru această femeie grozavă, frumoasă și puternică despre care Generalul Berthelot a exclamat, cândva, exasperat de lentoarea deciziilor politicienilor români că „există un singur bărbat cu mână de fier în România, iar acela este Regina Maria!“

În lumina pandemiei de azi, iată o întâmplare din acele vremuri de război: la Iași, celebrul doctor Cantacuzino - sprijinit cu toată forța de Regina Maria - s-a ocupat de vaccinarea populației împotriva holerei. La un moment dat, acesta le propune și rușilor (deja inoculați de bolșevism, pe cale să părăsească în degringoladă România) să îi vaccineze și pe ei. Răspunsul a fost: „noi suntem oameni liberi, nu vrem să fim vaccinați cu forța. Vaccinul ăsta este o cursă, vreți să ne injectați o doctorie care să ne alunge sentimentele noastre revoluționare și apoi să ne facă să mergem la război!”

Rămâi perplex! Oare s-a schimbat ceva în mentalitatea unora după atâția ani?