Casa germană

„Casa germană” de Anette Hess

1963 - Frankfurt, Germania Federală

La 18 ani de la sfârșitul războiului, Germania Federală este deja paradisul visat de toți cei care vor să-și părăsească sărăcia din țările lor pentru un trai mai bun. Însă boom-ul economic este direct proporțional cu amnezia care a cuprins toată generația care a făcut războiul: 70% dintre germani nu mai vor să-și aducă aminte de război, de crime, de fascism, de colaboraționism, de adevăruri dureroase, de suferințe, de lașitate... Ce-a fost a fost, morții cu morții, viii cu viii! Copiii lor, care de-acum au trecut și ei de 20 de ani, habar nu au despre ororile trăite de părinții lor. Acum viața este colorată, frumoasă, feerică!

Așa simt și soții Ludwig și Edith, cârciumari de treabă, care-și iubesc copiii și vor să uite trecutul. Fetele lor - Eva (translatoare de limba poloneză, logodită cu fiul unui milionar) și Annegret (soră medicală la spitalul de nou născuți, amanta veșnică a doctorilor însurați) își duc viața într-un fel de dolce far niente.

Dar în 1963 începe procesul criminalilor de la Auschwitz! Eva este cooptată în echipa procurorilor pentru a traduce depozițiile supraviețuitorilor din lagărul de exterminare. Pe parcursul îndelungatului proces penal, realitatea o transformă total pe Eva și - odată ieșită din bula ei de confort - își dă seama că toată lumea are ceva de ascuns, că într-un fel sau altul întreaga națiune este vinovată pentru ceea ce s-a întâmplat. Formele răului care au lăsat răni adânci, împreună cu tăcerea și lașitatea generației de dinaintea ei izbucnesc în forță și Eva află cruntul adevăr: chiar și părinții ei au fost la Auschwitz (tatăl fusese înscris în SS și bucătar la popota ofițerilor), participând într-un fel sau altul (fie și ca martori pasivi) la uriașa crimă de război.

„Când ne-am lămurit ce se petrecea era prea târziu; nu suntem eroi, ne era teamă, aveam copii mici. Pe-atunci nu puteai să-ți manifești protestul, revolta; nu se poate compara cu timpurile de azi.” - îi va spune Evei mama ei, căutând să se justifice. Dar asta nu a împiedicat-o să îl denunțe la Berlin pe adjunctul lagărului de la Auschwitz pe motiv că întinează valorile fascismului, că slăbește forța Germaniei și că nu este îndeajuns de dur cu dușmanii Germaniei!

Așadar, dacă nu puteai să te revolți, de ce trebuia să denunti?

Călătoria dureroasă la Auschwitz pentru a reconstitui depozițiile martorilor sau negările inculpaților, relația Evei cu complicatul ei logodnic sau comportamentul iresponsabil - dus până la limita crimei - al surorii ei, Annegret, care îmbolnăvește sugari doar pentru a avea satisfacția că tot ea îi face bine... toate firele colaterale ale romanului se întrepătrund, lăsându-ne în final un gust amar, cu o mică (mică de tot) speranță că poate lumea se va face bine cândva... Deși știm că nu va fi așa, că fiecare generație va avea idioții ei și că este posibil oricând să o luăm de la capăt și să trecem prin aceleași orori!