„Mirciulică” (2022)

„Mirciulică” (2022)

Iată un film care are ceva ce rar găsești în cinematografia noastră:

- o legătură între titlul și conținutul filmului;

- o poveste (cât de cât) închegată și logică;

- o absență binevenită a lungimilor și imaginilor inutile.

Last but not least, acest film nu are pretenția să fie altceva decât ceea ce este: o comedioară rezonabilă de weekeend.

Bun, astea fiind spuse, nu înseamnă că n-ar fi fost loc de mai bine! Dacă ar fi să îl analizez la sânge, i-aș găși acestui film o mie de defecte. Dar ce sens ar avea? Trăgând linia, ceea ce rămâne este o stare de amuzament, este un zâmbet prelungit, este speranța într-o (viitoare) cinematografie românească cu priză la public și cu valențe artistice, deopotrivă. 

Vorbeam despre defecte. Sigur, unii se vor lega de scenariu - de parcă într-o țară în care nimeni nu (prea) mai citește nicio carte, ar mai ști multă lume ce-i aia un scenariu și la ce servește el. Alții vor deplânge limbajul vulgar - să avem iertare, dar pe lângă alte filme românești (sau străine), aici limbajul este chiar feciorelnic! Unii vor veni cu argumentul că sunt mulți actori neprofesioniști și că, prin urmare, ar fi necredibili. Sau că acest film este de fapt un videoclip mai lung luat de pe youtube și pus pe marele ecran. Și tot așa.

Dacă vă uitați la acest film cu pretenția de a vedea un film de Oscar... atunci mai bine nu vă uitați! Însă dacă vreți să descoperiți care mai este starea filmelor noastre și, în același timp, să va relaxați o oră și jumătate (în lipsă de altceva), atunci este ok.

Am redescoperit în personajul vloggerului Mircea Bravo acel tipar al băiatului ușor naiv din nuvelele, piesele și filmele noastre mai vechi, pornind de la Rică Venturiano din „O noapte furtunoasă” și trecând prin acele filme în care Mircea Diaconu avea roluri de băieți atât de naivi încât păreau de-a dreptul proști: „Filip cel bun” sau „Mere roșii”: acel tânăr care nu este dispus să mai facă niciun compromis și să schimbe lumea. Și care este, evident, un fraier în ochii tuturor șmecherilor. Cum să nu zâmbești văzând așa ceva, nu?

„În pat cu regina” și „În pat cu regele” de Eleanor Herman

„În pat cu regina” și „În pat cu regele” de Eleanor Herman

În această ordine le-am și citit. În prima vedem de ce ajungeau reginele consoarte să își ia amanți. De cele mai multe ori, o prințesă, viitoarea regină consoartă, era forțată să se căsătorească cu un prinț străin pe care nu-l văzuse niciodată înainte, cu un degenerat regal care era respingător fizic, debil mintal, impotent sexual sau toate la un loc. Deși - după căsătorie - trăia într-un palat luxuriant și purta rochii și bijuterii fabuloase, regina era - de fapt - sătulă până peste cap de soțul ei regal și își lua... un amant! Dacă din partea regilor, toată lumea se aștepta ca aceștia să aibă amante, din partea reginelor consoarte toată lumea se aștepta ca ele să fie personificarea Fecioarei Maria, nicidecum a unei soții adulterine. Când aflau, unii regi își băgau nevestele infidele în pușcărie sau le decapitau; alții, mai binevoitori, îi făceau prim-miniștri pe amanții reginelor, lăsând treburile regatului pe seama nevestei și a amantului ei!

Cu reginele domnitoare sau cu regentele era o altă situație: acestea nu se deosebeau cu nimic de regi! Exemplul cel mai bun au fost împărătesele Rusiei, ai căror amanți au devenit putred de bogați.

În cea de-a doua carte ne lămurim de ce își luau regii amante. De-a lungul secolelor, pentru regii Europei a devenit o cutumă să aibă cât mai multe amante. Principala îndatorire a unei amante regale nu era aceea de a-i oferi regelui cele mai plăcute partide de sex, ci o companie cât mai agreabilă. Celebra Madame de Pompadour a fost frigidă, dar l-a suportat cu stoicism timp de 19 ani pe Ludovic al XV-lea. Amanta en titre a regelui trebuia să fie disponibilă 24 de ore din 24. Scuza regilor era aceeași ca și a reginelor consoarte: obligați să se însoare cu prințese străine respingătoare, regii se consolau cu femeile pe care și le puteau alege ei înșiși.

Amanta regală de succes era la fel de hrăpăreață ca și amanții regali. Este adevărat că trebuiau să se supună tuturor capriciilor suveranului, dar când ieșeau la pensie, ca să zicem așa, erau milionare!

Amândouă volumele sunt scrise în stilul „așa vă place istoria?”, adică se citesc cu plăcere, deși unele informații se tot repetă. Îi vom vedea rând pe rând pe Petru cel Mare, pe Henric al VIII-lea, pe Ludovic al XIV-lea sau pe Prințul Charles, actualul Rege al Angliei, cu toate amantele și reginele lor consoarte. La fel, vom vedea cum Regina Maria a noastră sau Prințesa Diana a lui Charles au avut amanți sau cum Ecaterina cea Mare și-a satisfăcut imensul apetit sexual cu nenumărați amanți, buni la pat și slabi la minte, după ce și-a detronat soțul, l-a băgat în pușcărie și l-a omorât.

Unii, probabil, vor deveni republicani după ce vor termina de citit aceste două cărți. Părerea mea este că ar fi naivi! Păi... nu știm atâția președinți de republici care și-au răsplătit amantele cu funcții și cu sume imense din bugetul de stat? Am avut și noi unul căruia îi plăcea tare mult de o blondă, nu?

De citit dacă nu aveți altceva mai bun de făcut, o lectură amuzantă și odihnitoare...

„Moartea tăcută”

„Moartea tăcută” de Volker Kutscher

Seria „Babylon Berlin” continuă cu „Moartea tăcută”, adică cu cel de-al doilea caz al comisarului Gereon Rath. De data aceasta avem mai puțină politică și mai mult mister. Sunt, desigur, referiri la altercațiile dintre comuniști și naziștii. Apare ca personaj chiar și viitorul cancelar Konrad Adenauer care îi cere ajutorul lui Gereon într-un caz de șantaj. Dar nu mai avem acea atmosferă politică sumbră din primul volum.

Berlin, martie 1930: o actriță faimoasă este omorâtă pe platourile de filmare. Suntem în zorii apariției filmului sonor. În scurt timp, alte două actrițe celebre sunt găsite moarte, cu coardele vocale scoase! Doi producători de film se urăsc și se șicanează reciproc. Intriga pare să se dezvolte de la sine, purtându-ne în direcții nebănuite.

Gereon este același rebel: nu se înțelege cu tatăl lui, nu se înțelege cu superiorii lui, nu se înțelege nici măcar cu el însuși. În mod normal, Gereon ar fi fost concediat de la orice loc de muncă. Ceea ce îl salvează sunt inspirația și abilitatea lui de a da de urma ucigașului. Fără el, cazul ar rămâne nerezolvat.

Regăsim aici mai vechile cunoștințe din primul volum, inclusiv pe Charlotte Ritter, de care Gereon este iremediabil îndrăgostit.

Poate că unora intriga li se va părea greoaie, uneori chiar indescifrabilă, însă tot ea, această intrigă, ne va plimba printr-un Berlin ultramodern, prin restaurante, cluburi și cabarete. Iar ultima sută de pagini se citește cu sufletul la gură. După ultima pagină m-am gândit dacă mai este cazul să mai mănânc vreodată kiwi! Nu va zic ce vrea să zică chestia asta cu kiwi, va trebui să aflați singuri... Vestea bună este că mai sunt încă 7 romane din seria „Babylon Berlin”!

„Peștele ud” de Volker Kutscher

„Peștele ud” de Volker Kutscher

 

Comisarul Gereon Rath ajunge la Berlin pe vremea când acesta era, probabil, orașul cel mai atractiv din lume. În 1929 capitala germană este în plină expansiune, fiind un adevărat Babilon al timpurilor moderne: de aici și titlul serialului de succes care s-a făcut după acest roman: „Babylon Berlin” (l-am văzut, este nemaipomenit!). Viața de noapte este fantastică. Restaurante, cabarete, cluburi, băutură, droguri... La lumina zilei orașul este cuprins de un haos încă mai frenetic.

Muncitorii umplu bulevardele largi cu protestele lor, gangsterii și-au împărțit sferele de influență. În penumbră, naziștii câștigă putere. Comuniștii încearca să exporte revoluția bolșevică și în Germania interbelică, iar socialiștii încearcă să guverneze democratic. Luptele de stradă sunt numeroase, vremurile sunt tulburi. Gereon este repartizat la divizia de moravuri a poliției berlineze, însă curând își face loc spre ceea ce îi place să facă cel mai mult: să investigheze omoruri.

La fel de repede cădem și noi în vraja acestui roman polițist a cărui poveste se desfășoară pe fundalul politic incert al anilor nebuni. Acțiunea este complexă, alambicată, cu întorsături extraordinare. Personajele au o profunzime care te captivează imediat. Stilul romanului este extrem de vizual, de cinematografic.

Deși Gereon Rath are destule schelete în dulap și ar avea toate datele ca să ne fie cel mai antipatic personaj, dimpotrivă, ne devine simpatic în postura sa de antierou a la Humphrey Bogart.

„Peștele ud” este o expresie de uz intern a poliției berlineze, definind cazuri închise, neelucidate. Dacă facem abstracție de traducerea cam defectuoasă pe alocuri, avem de-a face cu un roman superb care te ține cu sufletul la gură. Și nu are deloc puține pagini! Vestea bună este că are și continuare!

„Viața mincinoasă a adulților” (2023)

„Viața mincinoasă a adulților” de Edoardo De Angelis

 

Cred că s-au făcut filme - sau se vor mai face - după toate romanele Elenei Ferrante. Cel mai recent a fost superbul „Fiica pierdută” cu Olivia Colman. Acum am văzut cap-coadă cele șase episoade regizate de Edoardo De Angelis ale acestui film distribuit de Netflix.

Este povestea Giovannei, adolescenta inocentă care trăiește în cartierul Vomero din Neapole, acea colină pe care se află și Castelul Sant’Elmo. Părinții ei sunt socialiști de cavier, profită de toate beneficiile capitalismului, propagând comunismul. Giovanna, interpretată excelent de debutanta Giordana Marengo, nu s-a îndoit niciodată de dragostea părinților ei până în ziua în care și-a auzit tatăl șoptindu-i mamei: „fata noastră a început să semene cu Vittoria!”

Când ți s-a spus toată viața că nu există femeie mai urâtă și mai rea decât mătușa Vittoria, sora tatălui Giovannei, acea femeie care trăiește în cartierul sărac al orașului... este clar de ce lumea Giovannei se prăbușește. În mod previzibil, ea își va dori să o cunoască imediat pe acea mătușă infamă!

Și aici vine surpriza! Valeria Golino, interpreta Vittoriei, este o nouă Anna Magnani, acaparează ecranul, este vulcanică și mereu gata să explodeze. Este fantastică interpretarea acestei frumoase actrițe!

Întâlnirea dintre nepoată și mătușă este și punctul de cotitură al filmului și al vieții adolescentei noastre. Totul se schimbă, cortina a căzut și viața adevărată năvălește precum (cândva) lavele Vezuviului. Toate întrebările, căutarile și frământările Giovannei sunt inerente adolescenţei (sensul vieții, sexul, prieteniile...), acea tulbure etapă a vieții fiecăruia dintre noi, când te îndepărtezi de familie pentru a fi cu prieteni alături de care să îți testezi limitele şi să îți formezi personalitatea.

Adulţii şi minciunile lor nesfârșite își pun amprenta asupra acestei fete încă necorupte, care speră să găsească un fel de ghid de utilizare pentru viața de om mare. Pentru cei mai mulți adulți din viața ei, minciuna reprezintă un adevăr alternativ, o fugă de realitate, o formă de conviețuire în societate. Este fix ceea ce Giovanna disprețuiește, deși ea însăși minte și învață pe pielea ei că, uneori, adevărul este mai urât decât minciuna!

O notă aparte: Neapole este parcă un alt oraș în acest film, unul pe care turiștii nu prea ajung să-l vadă vreodată...

„Chéri” și „Sfârşitul lui Chéri” de Colette

„Chéri” și „Sfârşitul lui Chéri” de Colette

 

Îmi aduc aminte de vremea când am citit pentru prima dată „Chéri”... Cât de mult m-a marcat, cât de mult am suferit, cât de mult mi-a plăcut... Azi, după atâtea „secole”, lectura a fost mult mai lejeră! Între timp, acest celebru roman a fost și ecranizat (în 2009) având-o pe Michelle Pfeiffer în rolul titular. Nu l-am văzut, dar un film cu Michelle Pfeiffer nu are cum sa fie prost!

Colette a fost celebră la vremea ei, nu are sens să mai spun și eu ceva aici, vreau doar să reamintesc că ea este cea care a intervievat-o pe Regina Maria când suverana noastră a ajuns la Paris ca să pună umărul la crearea României Mari.

Chéri, pe numele adevărat Fred Peloux, este tânărul fiu al unei curtezane ajunse la bătrânețe, o femeie vulgară și guralivă care acum vrea să devină respectabilă și avută. Tocmai de aceea ea îi aranjează lui Chéri căsătoria cu Edmé, moștenitoarea frumoasă, gingaşă și bogată a unei alte foste curtezane. Dar până la fericitul eveniment, doamna mamă își lasă fiul în grija unei prietene, Léa, o curtezană care și-a păstrat încă frumusețea și bunele maniere.

Chéri, crescut în acest mediu boem, devine amantul prietenei mamei sale, mai în vârstă cu 25 de ani decât el. Timp de mai mulți ani cei doi au o relație pasională departe de ochii celorlalți. Léa știe că diferența de vârstă dintre ei va grăbi sfârșitul acestei povești de dragoste. Pentru ea această iubire este practic ultima vâlvătaie, ultima pasiune din viața ei.

Avem o dramă, o dragoste absolută, o iubire sfâșietoare care îți stoarce râuri de lacrimi - dacă o citești la tinerețe... M-a mirat să văd că încă îmi place, încă se poate citi acest roman scris în anii nebuni ai secolului trecut, cândva prin anii '20. L-aș recomanda din toată inima celor tineri, dar... mai citesc tinerii de azi?

„Dragoste frântă” (1986)

„Dragoste frântă” de Mike Nichols

 

Meryl Streep este un fel de Sanda Marin a Americii care scrie despre rețete culinare pentru o revistă din New York. Jack Nicholson este un ziarist faimos din Washington DC. Hazardul îi aduce împreună și cei doi se căsătoresc. Lucrurile merg bine până în ziua în care Meryl Streep, gravidă cu cel de-al doilea copil, își dă seama că Jack Nicholson o înșală.

Cum să nu vezi un film cu Meryl Streep și cu Jack Nicholson și regizat de Mike Nichols?! Am stat până la capăt, admirând și calitățile și defectele filmului. Sunt secvențe care zici că-s decupate dintr-un film de Woody Allen! Dar poate că marele atu al filmului, adică Meryl Streep, este și cel mai mare „dezavantaj”, pentru că felul în care Meryl Streep ne-o redă pe soția înșelată ar alunga orice bărbat de pe lumea asta, din partea mea Jack Nicholson are toate circumstanțele atenuante! Mă rog, este doar o observație, se poate trece peste...

Așadar, așa arată iubirea? Atât de puțin durează? În opinia mea, Meryl Streep și Jack Nicholson sunt senzaționali și povestea te acaparează imediat. Dulce-amărui, vesel sau trist, realist sau parodic, acest filmul este un eveniment! You must see it!