„Peștele ud” de Volker Kutscher

„Peștele ud” de Volker Kutscher

 

Comisarul Gereon Rath ajunge la Berlin pe vremea când acesta era, probabil, orașul cel mai atractiv din lume. În 1929 capitala germană este în plină expansiune, fiind un adevărat Babilon al timpurilor moderne: de aici și titlul serialului de succes care s-a făcut după acest roman: „Babylon Berlin” (l-am văzut, este nemaipomenit!). Viața de noapte este fantastică. Restaurante, cabarete, cluburi, băutură, droguri... La lumina zilei orașul este cuprins de un haos încă mai frenetic.

Muncitorii umplu bulevardele largi cu protestele lor, gangsterii și-au împărțit sferele de influență. În penumbră, naziștii câștigă putere. Comuniștii încearca să exporte revoluția bolșevică și în Germania interbelică, iar socialiștii încearcă să guverneze democratic. Luptele de stradă sunt numeroase, vremurile sunt tulburi. Gereon este repartizat la divizia de moravuri a poliției berlineze, însă curând își face loc spre ceea ce îi place să facă cel mai mult: să investigheze omoruri.

La fel de repede cădem și noi în vraja acestui roman polițist a cărui poveste se desfășoară pe fundalul politic incert al anilor nebuni. Acțiunea este complexă, alambicată, cu întorsături extraordinare. Personajele au o profunzime care te captivează imediat. Stilul romanului este extrem de vizual, de cinematografic.

Deși Gereon Rath are destule schelete în dulap și ar avea toate datele ca să ne fie cel mai antipatic personaj, dimpotrivă, ne devine simpatic în postura sa de antierou a la Humphrey Bogart.

„Peștele ud” este o expresie de uz intern a poliției berlineze, definind cazuri închise, neelucidate. Dacă facem abstracție de traducerea cam defectuoasă pe alocuri, avem de-a face cu un roman superb care te ține cu sufletul la gură. Și nu are deloc puține pagini! Vestea bună este că are și continuare!

„Viața mincinoasă a adulților” (2023)

„Viața mincinoasă a adulților” de Edoardo De Angelis

 

Cred că s-au făcut filme - sau se vor mai face - după toate romanele Elenei Ferrante. Cel mai recent a fost superbul „Fiica pierdută” cu Olivia Colman. Acum am văzut cap-coadă cele șase episoade regizate de Edoardo De Angelis ale acestui film distribuit de Netflix.

Este povestea Giovannei, adolescenta inocentă care trăiește în cartierul Vomero din Neapole, acea colină pe care se află și Castelul Sant’Elmo. Părinții ei sunt socialiști de cavier, profită de toate beneficiile capitalismului, propagând comunismul. Giovanna, interpretată excelent de debutanta Giordana Marengo, nu s-a îndoit niciodată de dragostea părinților ei până în ziua în care și-a auzit tatăl șoptindu-i mamei: „fata noastră a început să semene cu Vittoria!”

Când ți s-a spus toată viața că nu există femeie mai urâtă și mai rea decât mătușa Vittoria, sora tatălui Giovannei, acea femeie care trăiește în cartierul sărac al orașului... este clar de ce lumea Giovannei se prăbușește. În mod previzibil, ea își va dori să o cunoască imediat pe acea mătușă infamă!

Și aici vine surpriza! Valeria Golino, interpreta Vittoriei, este o nouă Anna Magnani, acaparează ecranul, este vulcanică și mereu gata să explodeze. Este fantastică interpretarea acestei frumoase actrițe!

Întâlnirea dintre nepoată și mătușă este și punctul de cotitură al filmului și al vieții adolescentei noastre. Totul se schimbă, cortina a căzut și viața adevărată năvălește precum (cândva) lavele Vezuviului. Toate întrebările, căutarile și frământările Giovannei sunt inerente adolescenţei (sensul vieții, sexul, prieteniile...), acea tulbure etapă a vieții fiecăruia dintre noi, când te îndepărtezi de familie pentru a fi cu prieteni alături de care să îți testezi limitele şi să îți formezi personalitatea.

Adulţii şi minciunile lor nesfârșite își pun amprenta asupra acestei fete încă necorupte, care speră să găsească un fel de ghid de utilizare pentru viața de om mare. Pentru cei mai mulți adulți din viața ei, minciuna reprezintă un adevăr alternativ, o fugă de realitate, o formă de conviețuire în societate. Este fix ceea ce Giovanna disprețuiește, deși ea însăși minte și învață pe pielea ei că, uneori, adevărul este mai urât decât minciuna!

O notă aparte: Neapole este parcă un alt oraș în acest film, unul pe care turiștii nu prea ajung să-l vadă vreodată...

„Chéri” și „Sfârşitul lui Chéri” de Colette

„Chéri” și „Sfârşitul lui Chéri” de Colette

 

Îmi aduc aminte de vremea când am citit pentru prima dată „Chéri”... Cât de mult m-a marcat, cât de mult am suferit, cât de mult mi-a plăcut... Azi, după atâtea „secole”, lectura a fost mult mai lejeră! Între timp, acest celebru roman a fost și ecranizat (în 2009) având-o pe Michelle Pfeiffer în rolul titular. Nu l-am văzut, dar un film cu Michelle Pfeiffer nu are cum sa fie prost!

Colette a fost celebră la vremea ei, nu are sens să mai spun și eu ceva aici, vreau doar să reamintesc că ea este cea care a intervievat-o pe Regina Maria când suverana noastră a ajuns la Paris ca să pună umărul la crearea României Mari.

Chéri, pe numele adevărat Fred Peloux, este tânărul fiu al unei curtezane ajunse la bătrânețe, o femeie vulgară și guralivă care acum vrea să devină respectabilă și avută. Tocmai de aceea ea îi aranjează lui Chéri căsătoria cu Edmé, moștenitoarea frumoasă, gingaşă și bogată a unei alte foste curtezane. Dar până la fericitul eveniment, doamna mamă își lasă fiul în grija unei prietene, Léa, o curtezană care și-a păstrat încă frumusețea și bunele maniere.

Chéri, crescut în acest mediu boem, devine amantul prietenei mamei sale, mai în vârstă cu 25 de ani decât el. Timp de mai mulți ani cei doi au o relație pasională departe de ochii celorlalți. Léa știe că diferența de vârstă dintre ei va grăbi sfârșitul acestei povești de dragoste. Pentru ea această iubire este practic ultima vâlvătaie, ultima pasiune din viața ei.

Avem o dramă, o dragoste absolută, o iubire sfâșietoare care îți stoarce râuri de lacrimi - dacă o citești la tinerețe... M-a mirat să văd că încă îmi place, încă se poate citi acest roman scris în anii nebuni ai secolului trecut, cândva prin anii '20. L-aș recomanda din toată inima celor tineri, dar... mai citesc tinerii de azi?

„Dragoste frântă” (1986)

„Dragoste frântă” de Mike Nichols

 

Meryl Streep este un fel de Sanda Marin a Americii care scrie despre rețete culinare pentru o revistă din New York. Jack Nicholson este un ziarist faimos din Washington DC. Hazardul îi aduce împreună și cei doi se căsătoresc. Lucrurile merg bine până în ziua în care Meryl Streep, gravidă cu cel de-al doilea copil, își dă seama că Jack Nicholson o înșală.

Cum să nu vezi un film cu Meryl Streep și cu Jack Nicholson și regizat de Mike Nichols?! Am stat până la capăt, admirând și calitățile și defectele filmului. Sunt secvențe care zici că-s decupate dintr-un film de Woody Allen! Dar poate că marele atu al filmului, adică Meryl Streep, este și cel mai mare „dezavantaj”, pentru că felul în care Meryl Streep ne-o redă pe soția înșelată ar alunga orice bărbat de pe lumea asta, din partea mea Jack Nicholson are toate circumstanțele atenuante! Mă rog, este doar o observație, se poate trece peste...

Așadar, așa arată iubirea? Atât de puțin durează? În opinia mea, Meryl Streep și Jack Nicholson sunt senzaționali și povestea te acaparează imediat. Dulce-amărui, vesel sau trist, realist sau parodic, acest filmul este un eveniment! You must see it!

„Teambuilding” (2022)

„Teambuilding” de Alex Coteț, Matei Dima și Micutzu Cosmin Nedelcu

Reclama agresivă și informația că acesta ar fi filmul cu cel mai mare succes de public de după 1989 m-au făcut, într-un sfârșit, să mă uit și eu la „Teambuilding”.

Ce pot să spun? Am văzut o porcărie haioasă! O mizerie amuzantă, o prostie cu pretenții de parodie. A doua oară nu l-aș mai vedea, nici plătit să fiu! Cum să zic eu... în viață mai ascultăm și manele, nu? Mai mergem și la cârciumă, nu numai la operă. Mai ne și prostim, nu suntem întotdeauna deștepți. Dacă sunteți într-o astfel de dispoziție, vă recomand să mergeți să vedeți acest film. Iar dacă nu, la fel: mergeți să vedeți ce înseamnă la noi un film românesc cu succes la public!

Filmul este plin de clișee și de stereotipuri: sudiștii sunt bețivi și oportuniști, ardelenii sunt prețioși și ipocriți, moldovencele sunt subplătite și lascive. Toată lumea înjură la greu, iar glumele sunt de autobază, nu de corporație! Sunt de acord că sunt luate în răspăr diverse aspecte din viața de corporatist, dar parodia este atât de joasă încât umorul se pierde pe drum și rămânem doar cu cuvintele triviale...

Filmul are nu unul, ci trei regizori: Alex Coteț, Matei Dima și Micutzu Cosmin Nedelcu. Cred că se adeverește proverbul acela: „copilul cu multe moaşe rămâne cu buricul netăiat”... A ieșit o supă fără gust, fără miros și fără culoare. Acest film are prea mulți așa ziși regizori și prea puțini actori adevărați! Micutzu, actor?! Doamne ferește!...

A cui este vina că un astfel de film prost regizat și prost jucat are un asemenea succes de public? Nu mă hazardez să dau un răspuns, dar hai să nu ne luăm prea în serios și să nu ne dăm mai buni decât suntem. N-are sens. Ăsta-i filmul, ăsta-i publicul, ăștia-s oamenii, cu ăștia defilăm!

„Friends, iubiri și marele lucru teribil” de Matthew Perry

„Friends, iubiri și marele lucru teribil” de Matthew Perry

 

Este o carte care te bântuie. Cine dintre noi nu a avut niciodată niciun viciu? Toți am fost la un moment dat sau încă suntem dependenți de ceva: de țigări, de alcool, de muncă, de mâncare, de droguri, de sex și tot felul de alte obsesii. Este o carte grea, pe alocuri chiar întunecată. Cine dintre noi nu a intrat pe mâna doctorilor la un moment dat?

Acest bărbat, ajuns la 53 de ani, s-a decis să ne vorbească deschis despre cum și-a distrus viața. Este o adevărată spovedanie. Bine, Mathew Perry, trebuie să o spunem, nu este un intelectual sau un tip care debordează de perspicacitate. Dar este sincer!

Punându-și sufletul pe tavă... este evident că toată lumea se va grăbi să îl judece! Se presupune că și-a asumat asta, deși nu îl cred atât de subtil. A făcut terapie de la vârsta de 18 ani, a fost de zeci de ori la dezintoxicare, a suferit zeci de operații și a participat la mii de întâlniri cu alcoolicii anonimi! Și-a dorit să fie celebru, să umble cu cele mai frumoase femei din California, să bea și să ia pastile. I-a ieșit tot ce și-a dorit! A câștigat milioane de dolari și și-a distrus sănătatea. Și este singur! Te și întrebi: cum de nimeni nu l-a ajutat? Cum de nimeni nu a pus piciorul în prag atunci când se putea? Cum a ajuns acel simpatic Chandler din „Prietenii tăi” o epavă?

Vorbește cu o monumentală lipsă de respect despre atât de mulți oameni încât îți devine antipatic de multe ori. Dar spune tot, nu ascunde nimic! Matthew Perry se dezvăluie candid, fără nicio rezervă: egoist, sexist, arogant, nerecunoscător, oportunist, norocos, lăudăros, bețiv, fricos... Totul trece pe lângă el, nimeni și nimic nu rămâne. Sunt pagini unde ți-ai dori ca autorul să meargă mai în profunzime sau altele în care cazi pe spate citind ce-a putut să spună! Pe alocuri, amintirile sunt dureros de emoționante sau, dimpotrivă, pline de umor. Și, da, empatizezi cu copilul Matthew Perry, cu adolescentul Matthew Perry, dar cu adultul... mai puțin!

Este tragic să vezi cum un om se distruge ceas de ceas, fiind conștient de propria prăbușire. Evident, întrebarea este inevitabilă: de ce a scris cartea asta? La fel de evident, fiecare are propriul lui răspuns. Al meu ar fi că acest bărbat s-a maturizat abia acum, că abia la vârsta asta vrea să trăiască cu adevărat, vrea să recupereze, vrea să ajute, vrea să trăiască fără a mai fi dependent de ceva. Să sperăm că îi va ieși!

„Zâmbet de cinema” de Annie Muscă

„Zâmbet de cinema” de Annie Muscă

 

Nu aș avea motive să nu îmi placă Irina-Margareta Nistor. Păstrând proporțiile, am cam avut aceleași pasiuni și preocupări: filme, Hollywood, critica de film, traduceri de filme, cărți... Știu pe propia piele ce însemna să traduci la prima vedere un film la video pe vremea cealaltă! Aflu că primul film artistic văzut de ea la cinematograf a fost „Cleopatra” cu Elizabeth Taylor! Și, tot o coincidență, primul film tradus de ea la Cinemateca din strada Eforie a fost „Pisica pe acoperișul fierbinte”, tot cu Elizabeth Taylor! Sunt absolut sigur că am văzut „Pisica pe acoperișul fierbinte” dublat de Irina-Margareta Nistor. Deci: de ce nu mi-ar fi simpatică 100%?

Răspunsul este: nu știu... Este ceva care lipsește din această carte. Personajul este jovial, deschis, pare că nu există niciun mister, totul este la vedere. Este doar o impresie. Nu am înțeles dacă s-a măritat pe bune sau nu, probabil că va trebui să recitesc acel pasaj. Nu am înțeles cum s-a dezvoltat acel fenomen al videocasetelor cu filme pe care ea le traducea, nu ne spune mai nimic despre cum se derula acea afacere din anii cei mai grei ai epocii Ceaușescu și este imposibil ca ea să nu fi știut! Nu am înțeles dacă ai ei erau în nomenklatura comunistă (aia de jos) sau aveau pile, dat fiind că plecau mai tot timpul în străinătate. A fost ghid ONT pe vremea lui Ceaușescu și, tot atunci, a lucrat în TVR - cine nu și-ar fi dorit să fie ca ea?

Mi s-a părut revoltătoare o frază, ceva gen: când plecam peste hotare, mergeam ca tot românul la Praga, Berlin, Varșovia sau Moscova. Ce vorbești, frate? Care tot românul? Asta este o minciună sfruntată. Cu chiu cu vai reușeau unii să plece prin vacanțe în URSS sau în Cehoslovacia și RDG, de unde se întorceau cu diverse produse pe care scoteau bani buni în țară. Până și eu am fost în Bulgaria, dar asta nu înseamnă că puteai pleca din țară când aveai tu chef! Plus că turiștii care plecau peste hotare reprezentau un procent infim din populația de atunci a României.

Deci, ceva lipsește, sinceritatea nu este totală și asta mă face să fiu reticent. O cred când spune că nu a fost membră de partid sau securistă! Dar ca să o cred până la capăt trebuie să îmi explice în mod plauzibil cum s-a descurcat fără să fie nici una, nici alta! Altfel, n-am decât cuvinte de laudă. Este impresionantă muncă acestei femei: miile de filme traduse (a dublat pe casete video peste 5.000 de filme din engleză, franceză și italiană) și zecile de cărți traduse (dicţionare, piese de teatru şi romane)! O asemenea forță și dedicație nu se găsesc pe toate drumurile! A scris și o carte despre marele critic de cinema D.I.Suchianu, pe care îl adoram și eu.

Însă ceea ce mi-a plăcut cel mai mult la această carte sunt cele câteva pagini care îi aparțin mamei Irinei Nistor: excepționale! Dacă ar fi existat mai multe asemena pagini ar fi fost o carte nemaipomenită! Chiar și așa, această carte este un bun prilej pentru cei ca mine să-și reamintească viața din vremea lui Ceaușescu și pentru cei mai tineri să afle că exista o viață tumultoasă și pe vremea aceea...