„Hammersmith a evadat” (1972)

 

„Hammersmith a evadat” de Peter Ustinov

Beau Bridges este Billy Breedlove, un texan cu ceafă roșie și inteligență minimală, paznic la un spital de nebuni condus de Doctor (Peter Ustinov) și îndrăgostit de o chelneriță blondă, prostuță și sexy, Jimmie Jean Jackson (Elizabeth Taylor). Texanul nostru se împrietenește cu un psihopat periculos, Hammersmith (Richard Burton), care îi promite bogăție și putere în schimbul libertății. Odată scăpat din spitalul-pușcărie, Burton fură un Mercedes, apoi îl ia cu el și pe Bridges și o „saltă" și pe frumoasa Taylor în drum spre... lumea largă! Sub conducerea lui Burton, Bridges va ajunge om de afaceri, politician și milionar, dar nu își va găsi niciodată fericirea, chiar dacă o are alături pe Taylor, femeia visurilor lui.

La un moment dat, Bridges îi spune lui Burton că s-a săturat de Taylor și că nu o mai dorește, așa că Burton decide să o omoare. Știind ce o așteaptă, Taylor îi spune lui Burton că a auzit că orice condamnat la moarte are măcar dreptul la o ultimă țigară. Burton este de acord și, în timp ce fumează, Taylor îi povestește că are doar un singur regret: acela că nu a avut copii. În acel moment ochii lui Burton se măresc, pulsul i se accelerează și o idee îl pocnește: cum de nu s-a gândit? El nu are niciun copil! Burton decide că va avea un copil cu Taylor și renunță la planul de a o omorî. În schimb, îi va înscena un accident lui Bridges care îl va face pe acesta inofensiv precum o legumă.

„Hammersmith a evadat” este un film pe cât de comic, pe atât de bizar. Povestea este atât de abracadabrantă încât e de mirare că a putut ieși un film până la urmă. Nu este unul dintre cele mai cunoscute filme ale lui cuplului Taylor-Burton. Este pur și simplu o ciudățenie în palmaresul celor două superstaruri hollywoodiene! Cine știe, poate că l-au făcut între două beții zdravene de-ale lui Burton, pentru că au jucat fără a cere niciun onorariu! Beau Bridges și Elizabeth Taylor își fac rolurile relaxați, cu farmec și cu mult umor. În mod ciudat, mai puțin umor au Richard Burton și Peter Ustinov! 

Evident, este un șoc să o vezi pe Elizabeth Taylor... blondă! Pe parcurs ea va redeveni brunetă, totuși. Taylor este amuzantă și radiază o forță care o face să fie vie și imprevizibilă. O vedem cum își irosește imensul talent într-un film, totuși, minor, față de alte filme celebre în care a jucat. Chiar și așa, rolul din acest film i-a adus prestigiosul premiu berlinez „Ursul de argint”, echivalentul european al Oscarului, pentru cea mai bună actriță.

O scenă magistrală ne-o înfățișează pe Taylor gravidă, împingând căruciorul în care stă Bridges, paralizat în urma „acidentului” pus la cale de Burton. Bridges este total nefericit, în timp ce Taylor strălucește, fericită că este gravidă, lucru despre care Bridges nu știe încă nimic. Paradoxal, atmosfera reflectă atât speranțele lui Taylor, cât și vidul din sufletul lui Bridges, acum că visul american i s-a spulberat. După ce Taylor îl înșeală pe Bridges cu Burton, Bridges se va sinucide. În cele urmă, Burton va fi prins și pus din nou în cămașă de forță, iar Taylor va rămâne cu copilul și cu toți banii.

Până la urmă ne dăm seama că filmul este, de fapt, despre legenda lui Faust, repovestită în cheie comică și repliată pe un psihopat închis într-un spital-pușcărie, condus de un doctor, cel puțin la fel de dubios ca și pacienții săi.

Una peste alta, filmul regizat de Peter Ustinov este o comedie foarte bună, o satiră la adresa dorinței de îmbogățire și de putere a Americii. Este adevărat, durează ceva până când filmul își intră în ritm, dar de ce nu a ieșit un film de succes... asta e o altă poveste! Cea mai posibilă explicație ar fi aceea că Taylor-Burton erau deja niște legende, toată planeta știa totul despre ei, iar publicul nu mai avea de ce să dea buzna în sălile de cinema pentru a-i vedea și în alte ipostaze.

„Călina roşie” (1973)

„Călina roşie” de Vasili Şukşin 

„Călina roşie” a fost faimos la vremea lui și, văzându-l în sala de cinema, nu puteai să nu te întrebi cum naiba reușise să treacă de cenzura din vremea lui Brejnev! Filmul era șocant de real, una voise propaganda și alta ieșise pe ecran. Ideologia sovietică era bătută cu propriile ei arme. Evident, cei spălați pe creier primeau ceea ce voia stăpânirea, dar ceilalți înțelegeau foarte clar ce se întâmplă în această poveste de dragoste dintre un fost puşcăriaş şi o țărancă colectivistă dintr-un îndepărtat sat siberian. 

Și cum putea fi altfel un film făcut de Vasili Şukşin decât răscolitor, impresionant și unic prin naturalețea interpretării și prin subiectul delicat? Vasili Şukşin - scriitor, regizor și interpret al rolului principal - are o forță dezlănțuită pe care nu ai cum să o uiți ușor. Iar Lidia Şukşina (țăranca de la colhoz), soția lui Vasili Şukşin în viața reală, ar fi meritat oricând un Oscar. 

Egor, un răufăcător recidivist - corupt de banda de hoţi căreia îi aparţinuse și sălbăticit în fărădelegi - este eliberat după cinci ani de pușcărie și are de gând să devină un om bun. I-a ajuns vechea sa existență! Da, a fost un om rău și a cunoscut și a făcut tot ce poate fi mai urât pe lumea asta. Dar de-acum a venit vremea să se schimbe. La ce altceva e bună libertatea? Își va găsi un loc al lui, într-un sat departe de lume, de dragul unei ţărănci cu care corespondase în închisoare, fără să se cunoască. Îl vedem cum încearcă să se transforme într-un om îmbătat de reîntâlnirea cu natura, cu mestecenii siberieni (de-aici și titlul filmului), să se integreze în comunitatea sătească, dar toate au un preț pe lumea asta! Viața de dinainte îl prinde din urmă și se prăvălește peste el. De ce, în final, nu poate Egor să-și construiască o nouă viață? Este destinul său implacabil? Sau doar întâmplarea și nepăsarea oamenilor - și a sistemului! - fac din el un veșnic înfrânt?

În înțelegerea mea, sunt trei stadii pentru astfel de cazuri: prevenția (să nu faci cutare lucru!), pedeapsa (pușcăria și asumarea vinovăției) și reintegrarea (fiecare om merită o a doua șansă!) Din păcate, cel de-al treilea stadiu lipsește cu desăvârșire în cultura noastră est-europeană. Iar în era comunistă era doar o vorbă goală! Asta pare că ne și spune filmul: dacă ți-ai asumat o greșeală și ai și plătit pentru ea, de ce nimeni nu este dispus să-ți acorde încă o șansă? Păi dacă statul nu face nimic, ce poate face omul de rând? Iar răspunsul, din păcate,  este la îndemână: șansa nu ți-o va da nimeni pentru că nimeni nu crede că te poți îndrepta! Și, ai putea spune, pe bună dreptate, pentru că statistic vorbind... câți recunosc că au greșit? Câți n-o țin langa că au fost nevinovați, continuând să facă aceleași și aceleași fărădelegi odată ieșiți din pușcărie? 

Însă acest film pare să fie ceva mai mult, pentru că nu este nicidecum o predică morală despre un om cinstit care este neînțeles de societatea strâmbă în care trăiește, și nu este nici o poveste despre un om căzut care cere cu disperare o ultimă șansă și nu o primește. Nu este așa de simplu. Cred că povestea este mult mai profundă, exprimând cu sinceritate paradoxul firii umane, relatându-ne calea dificilă a vieții unui om complicat care caută atât adevărul lui personal, cât și al celor din jurul său, încercând să facă față poverii imense pe care viața i-a hărăzit-o. Un om care are multe schelete în dulap și care și-ar dori să intre, cum se zice, în rândul lumii...

Sfârşitul este tragic, eroul nostru este ucis de foştii lui tovarăşi de tâlhării. Este un sfârșit pe placul propagandei, uite ce pățești dacă!...  Dar cred că toată lumea a înțeles că oricare dintre noi poate greși, și este greu, dacă nu imposibil, să primeșți o a doua șansă! „Călina roşie” face o distincţie netă între bine şi rău. Există ambele, nimeni nu le poate evita, ce ți-e scris în frunte ți-e pus. Nu există doar oameni buni şi doar oameni răi. 

Vasili Şukşin a murit un an mai târziu (după lansarea acestui film) în condiții neelucidate nici până astăzi...

„Secretul fericirii” (2018)

„Secretul fericirii” de Vlad Zamfirescu

O spun din capul locului: acest film românesc este o imensă surpriză plăcută pentru mine! Știam că este un film cu doar trei personaje și că a fost (sau este) şi o piesă de teatru, dar nu era printre preferințele mele. Am decis totuși să îl văd, cu mare neîncredere, și nu, nu am avut niciun moment de plictiseală! Scenariul este foarte bun, povestea este nemaipomenit de bine spusă, răsturnările de situație sunt imprevizibile și te lasă cu gura căscată, actorii joacă excelent, vorbele, dialogurile sunt adevărate și fac credibilă această istorie despre prietenie, căsătorie, fericire, trădare, lașitate, ipocrizie și răzbunare.

Vlad Zamfirescu, care este și regizorul filmului, interpretează magistral, el este personajul care face și desface jocurile. Celelalte două personaje sunt nevastă-sa și prietenul lui cel mai bun. Mai are combustibil o căsătorie veche de 15 ani? Este reală o prietenie veche de 25 de ani? Care este prețul fericirii?

Într-o seară oarecare, Tom (Vlad Zamfirescu) și cel mai bun prieten al lui, David (Theo Marton), beau whisky și încep să vorbească despre femei, fumează și discută așa cum o fac prietenii de-o viață... este una dintre acele discuții în care totul este posibil: dorințe ascunse, dezvăluiri, planuri de viitor, secrete, emoții... În tot acest timp, soția lui Tom, Ana (Irina Velcescu) îşi face de lucru prin casă și li se mai alătură celor doi din când în când, pe terasă. Dintr-una într-alta, pare că discuția se transformă într-un joc pe cât de subtil pe atât de absurd, că totul este un fel de poker a cărui miză este aflarea unui adevăr șocant care le va schimba viața fiecăruia dintre ei.

De ce împinge Tom discuția către subiecte atât de imposibile, de sensibile, punându-și atât soția cât prietenul în aceste situații jenante? Care este miza acestui joc nebun și bizar? Este Tom un manipulator cinic? Sunt Ana și David victime inocente? Situațiile se schimbă de la absurd și neverosimil la insuportabil și disperare, de la umor și dramă la liniște și tensiune, totul într-un ritm alert, convingător și puternic care ne duce spre finalul absolut imprevizibil.

Este un film care incită la meditație. Nimic nu ar fi prevestit o astfel de experiență, ținând cont că filmul începe atât de senin, cu un cer plin de stele, cu o vreme caldă, plăcută și relaxantă și cu doi prieteni care beau și ei ca băieții...

„Zăpadă, Ceai și Dragoste” (2021)

„Zăpadă, Ceai și Dragoste” de Cătălin Bugean

Am dat, în sfârșit, peste un film românesc care nu și-a propus să câștige vreun premiu pe la nu știu ce festival european sau să ne bage pe toți în depresie cu mai știu eu ce situații psiho-emo filmate lent într-un așa-zis stil intelectual! Este o comedie la care am râs cu poftă și asta mi se întâmplă foarte rar la filmele românești. Și ce dacă scenariul este prost? Au avut oare scenarii (mai) bune celebrele „Nea Mărin miliardar” sau seria „BD”-urilor? Să fim onești: n-au avut, dar actorii au fost minunați și de-aia ne-au și plăcut acele filme!

Zăpadă (Angel Popescu), Ceai (Levent Sali) și Dragoste (Liviu Vârciu) sunt trei pușcăriași care vor să evadeze. Povestea se complică puțin, pentru că evadarea are loc cu ajutorul... nu, nu vă spun cu cine sau cu ce, vă las pe voi să descoperiți! Una peste alta, cei trei eroi ai noștri sunt niște tăntălăi simpatici care intră în tot felul de încurcături din cauza propriei lor prostii. Prima parte a filmului chiar are ritm, chiar râzi în hohote, limbajul face tot hazul. Dacă accepți - de la început - că te uiți la acest film doar ca să te distrezi, atunci chiar nu mai contează defectele, inerente, ale acestei producții regizate de Cătălin Bugean.

Din a doua jumătate, filmul începe să obosească, râzi din ce în ce mai rar, dar... ce poți cere mai mult? În fond... a fost destulă caterincă pentru un film atât de lejer pe care nimeni nu îl ia în serios, nici noi și nici măcar regizorul. Veți da la tot pasul - cu surprindere - de tot felul de vedete autohtone în roluri secundare: Carmen Tănase, Cristian Iacob, Dan Negru, Dorian Popa, Florin Busuioc (Busu!), Monica Anghel, Pepe, Raluka și alții.

Așa că, în ciuda tuturor neajunsurilor și a criticii severe pe care sunt convins că o va avea acest film, eu unul m-am distrat timp de o oră și jumătate. Este un film, ca să zic așa, popular, comercial, dar, mai ales, amuzant! Și pentru asta, îi iert toate păcatele!

„Iubirile unei blonde” (1965)

„Iubirile unei blonde” de Milos Forman

Văzută sau revăzută azi, cu sau fără nostalgie, această comedie cu gust dulce-amărui din anii '60, regizată de celebrul Milos Forman, este povestea emoționantă a unei fete de la o fabrică de pantofi dintr-un orășel de provincie din Cehoslovacia comunistă.

Deoarece în orășelul cu pricina sunt prea multe femei și prea puțini bărbați - raportul fiind de aproximativ 16 femei la 1 bărbat! - conducerea locală de partid și de stat se sesizează și încearcă să rezolve această situație delicată. Conducerea fabricii solicită primăriei - nici mai mult, nici mai puțin! - să înființeze în oraș... o cazarmă! Așa ceva fiind imposibil, șefii organizează, totuși, la sfârșit de săptămână, o seară de dans la care este adusă o companie de militari și un tânăr pianist de la Praga. Muzică de jazz, pop, dans, antren, băutură, veselie, flirturi... Dar, ghinion! Toți militarii sunt rezerviști, trecuți de mult de vârsta a doua!

Eroina noastră blondă (Hana Brejchova), care mai trecuse prin câteva idile amăgitoare, se îndrăgostește de pianist și, în scurt timp, își ia lumea în cap și se duce să îl caute la Praga. Numai că - și de data asta - se pare că blonda noastră a confundat o întâlnire de o noapte cu dragostea absolută.

Ca mulți dintre cei care am trăit acele vremuri, și eroina acestui film se simte prinsă într-o lume fără niciun fel de viitor, o lume în care statul își impune brutal valorile și regulile, o lume în care liderii au pierdut irevocabil legătura cu clasa muncitoare în numele căreia conduc și pentru care pretind că fac totul. De fapt, avem o adevărată satiră la adresa regimului comunist, un imens act de curaj pentru acele vremuri.

Filmul a devenit rapid un hit internațional - a fost nominalizat și la Oscar - și a rămas la fel de proaspăt până în ziua de azi! Este incredibil cum unele filme nu îmbătrânesc niciodată!

„Excursia” (2021)

„Excursia” de Tommy Wirkola

Mai fiecare dintre noi am avut, la un moment dat, acel sentiment că suntem prinși într-o relație din care nu știm cum să mai ieșim. Personajele din „Excursia” se află fix într-un astfel de moment al relației lor.

În mod normal, lucrurile se rezolvă, fie te desparți pur și simplu, fie este o rătăcire de moment și mergi (împreună) mai departe... Așa pare că vor proceda și eroii noștri, Lars (Aksel Hennie) și Lisa (Noomi Rapace) - adică vor căuta o soluție rezonabilă de ieșire din impas. Cuplul decide să plece într-o excursie la o cabană în munți pentru a petrece un weekend sublim.

Numai că ne dăm seama imediat că fiecare dintre cei doi s-a decis să îl omoare pe celălalt! Și de aici începe totul să prindă viteză, ritmul devine alert, situațiile se schimbă de la o clipă la alta, îmbinând teroarea cu umorul, și rămâi țintuit în scaun, fascinat și neîncrezător, neștiind exact cum să reacționezi!

Parcă am mai văzut astfel de filme, nu? Mi-aduc aminte, cu plăcere, de „Războiul familiei Rose”, cu Michael Douglas (și cu acea speranță ratată, numită Kathleen Turner). În „Excursia” norvegiană a lui Tommy Wirkola, războiul celor doi este întrerupt de un altul, mult mai periculos: trei pușcăriași evadați - un homosexual dezaxat, un sociopat inteligent și un nazist cam slab de minte - le-au pus gând rău și vor să-i omoare pe amândoi!

Ce se va întâmpla? Cum se va termina? Va las să descoperiți singuri. Deși filmul este puțin cam prea lung și ritmul cam neuniform, una peste alta este distractiv, amuzant, sângeros și își merită timpul pe care ni-l pierdem ca să îl vedem. Un singur reproș: sfârșitul ar fi putut fi mai bun!

„Un pas în urma serafimilor” (2017)

„Un pas în urma serafimilor” de Daniel Sandu

Am văzut - în sfârșit! - un film românesc care are o poveste! Un film care nu m-a obosit prin elitism sau minimalism, prin scene lungi și interminabile care s-ar vrea încărcate de dramă și filosofie, dar care în realitate nu spun nimic, sau prin clișee pseudo-intelectuale și limbaj pornografic gratuit. Un film de două ore și jumătate care a curs firesc, fără timpi morți sau ocolișuri plictisitoare.

Gabriel vrea să devină preot și părinții îl duc la un liceu (seminar) teologic ortodox de undeva de prin Moldova. Ceea ce urmează este pe cât de neașteptat, pe atât de previzibil. În primul rând, este neașteptat să vezi viața de liceu - cu toate aventurile și năzbâtiile, întrebările și descoperirile, prieteniile și constrângerile, chiulurile și pedepsele - așa cum este ea într-un seminar teologic de la începutul anilor '90.

În al doilea rând, este previzibil că băieții de la seminar vor învăța pe pielea lor că viața este dură, că fiecare trebuie să se descurce și că harul pentru viața de preot va veni doar pentru unii dintre ei. Eroul nostru, Gabriel (Ștefan Iancu, cel care îl interpretează pe fratele lui Vlad în serialul de la PROTV), încearcă să înțeleagă unde se află, să urmeze niște reguli, dar află foarte repede că sistemul este complet corupt: minciuna, furtul, manipularea, trădarea sunt deprinderi fără de care nu ai cum să supraviețuiești! Iată și o replică memorabilă din film: „Dacă știi ceva, să nu spui. Dacă spui, să nu scrii. Dacă scrii, să nu semnezi. Dacă semnezi, să nu te miri.”

Și aici, ca oriunde, lupta pentru putere face victime colaterale și inocența noilor veniți se pierde în mod irecuperabil pe parcurs. Preotul incoruptibil (Vlad Ivanov într-un rol de neuitat) care le face viața grea seminariștilor pare sincer în dorința lui de a salva viitorul Bisericii și în a-i educa pe seminariști, dar pentru asta apelează la cele mai josnice mijloace ca să îi țină sub control. Drumul spre iad este pavat cu cele mai bune intenții!

Filmul nu vrea să lovească în Biserică și nici să schimbe lumea. De-aia mi-a și plăcut! Nu se vrea tezist, nu transmite mesaje, nu te îneacă în vreo ideologie. Vedem viața așa cum este ea, într-o abordare incitantă, care te ține cu mintea trează în fața ecranului.

Am desigur și un reproș: titlul! De ce oare insistă regizorii noștri să-și reducă șansele ca lumea să vină să le vadă filmele, alegându-și titluri care - probabil - pentru ei înșiși au o seminficație aparte, dar zero atractivitate pentru public?