„Joker” (2019)

„Joker” de Todd Phillips

Un cinefil pasionat va descoperi că aluziile la alte filme celebre abundă la tot pasul: „Șoferul de taxi”, „Portocala mecanică”, „Crucișătorul Potemkin”, „Mica muzică nocturnă”, „Regele comediei”, „M - Un oraș își caută ucigașul” și încă vreo câteva.

Avem un film fără happy-end. Fericirea din finalul filmului îi aparține doar lui, clovnului asasin, care își joacă rolul vieții în fața unei audiențe în extaz. Numai că fiecare are un alt motiv de fericire: Joker și-a îndeplinit visul de a fi un clovn celebru, iar gloata și-a găsit un exponent, un simbol! 

Trebuie să spun că am urmărit acest film cu aceeași mirare, stupoare, fascinație sau oroare cu care am văzut „Portocala mecanică”. Avem revelația modului în care răul și viteza cu care se propagă, asemenea unui tsunami, mătură tot în cale și atinge toate aspectele societății noastre! 

Practic, acest film scanează devenirea unui geniu al răului. Avem oglinda a tot ce stă să irumpă mai groaznic din vina fiecăruia și a tuturor, a individului, dar și a societății.

Filmele anilor '60 rezolvau altfel dilemele acestea: alienarea, singurătatea, problemele psihice, paternitatea, hărțuirea etc. Acestuia îi lipsește subtilitatea. Totul e prea la vedere. Realizatorii par să nu aibe prea mare încredere în inteligența noastră. Cei din anii '60 credeau - dimpotrivă -  mai mult în puterea noastră de discernământ, uneori chiar prea mult! 

Una peste alta, avem un film care trebuie văzut neapărat, iar Joaquin Phoenix este excelent! 

„Cei doi papi” (2019)

„Cei doi papi” de Fernando Meirelles

Începutul filmului este cumva deconcertant, întrucât coloana sonoră aparține formației Abba cu melodia Dancing Queen, în timp ce cardinalii își aleg noul papă! 

Însă filmul „Cei doi papi” este în esență povestea dialogului. Dacă doi oameni cu vederi diametral opuse sunt în stare să se asculte unul pe celălalt, atunci ia naștere un dialog care poate duce la compromis și schimbare.

Oare în viața de zi cu zi, suntem noi dispuși să mai ascultăm și pe altcineva în afară de noi înșine? Oare câte cupluri și câte prietenii s-au destrămat fix din acest motiv, lipsa dialogului?

Aici îi avem pe Papa Benedict (Anthony Hopkins), care se retrage, și pe pe Papa Francisc (Jonathan Pryce), cel care îi succede, într-un film de două ore despre poveștile lor de viață derulate în acest dialog dintre zidurile sacre ale Vaticanului.

Hopkins şi Pryce se înțeleg de minune și odată cu ei descoperim și noi că putem fi atrași și de altceva decât de bătăi, sex sau politică! 

"The Good Liar" (2019)

"The Good Liar" de Bill Condon

Londra 2009: un bărbat și o femeie trecuți bine și de a doua - ba chiar și de a treia - tinerețe fac cunoștință prin intermediul unui site de întâlniri romantice și sunt de acord să se întâlnească la un restaurant. Roy (Ian McKellan) și Betty (Helen Mirren) încep o relație de prietenie. Betty, văduvă de aproape un an, nu este pregătită pentru o nouă relație de dragoste, dar cei doi devin tovarăși suficient de apropiați pentru ca ea să îl găzduiască pe Roy la ea acasă, atunci când acesta nu se simte bine. Singurul obstacol în calea relației lor pare a fi nepotul lui Betty, care îl suspectează instantaneu pe Roy de intenții necurate.

În acest moment, noi, spectatorii, știm deja că suspiciunile nepotului sunt destul de exacte, pentru că Roy este tipul de bărbat care agață femeile singure și bogate pentru a le fura banii, știind că acestea - de rușine, de frica umilinței - nu-l vor denunța niciodată la poliție. Cu ajutorul partenerului său de escrocherii, Roy încearcă să o convingă pe Betty să-și deschidă un cont de economii comun cu al lui - la care fiecare va avea acces - pentru a beneficia de dobânzi avantajoase și câștiguri financiare atractive și imediate. Planul este ca după ce Betty va semna și va vira banii în contul respectiv, Roy să îi retragă imediat și să dispară. Dar până atunci, cei doi decid să plece în vacanță în Europa, la Berlin. 

Din acest moment este evident că filmul se îndreaptă spre altceva! Ne devine din ce în ce mai clar că spre final ne așteaptă o revelație șocantă și că nimic din ceea ce vedem nu mai este ce pare a fi. Ne sunt servite teme și intrigi atât de întunecate, încât resimțim o frustrare cât se poate de justificată: filmul acesta este prea ușor, prea limitat, pentru a-și reclama dreptul de a ne conduce spre astfel de povești! Și da, pe final și din păcate, filmul iese total neechilibrat, salvat doar de prestațiile lui Helen Mirren și Ian McKellan. Trecerea de la romance - suspans la thriller - dramă istorico-politică și înapoi este destul de problematică pentru regizorul Bill Condon!

În ciuda celor spuse mai sus - și lăsând deoparte pretențiile estetice - filmul merită să fie văzut!

"Holding the Man" (2015)

"Holding the Man" de Neil Armfield

Un tânăr australian se bucură - singur - de o vacanță pe o insulă italiană și în câteva minute ne dăm seama despre ce este vorba. Avem de-a face cu un film care în ciuda faptului că poate naște infinite controverse, sfârșește prin a îi emoționa până și pe cei mai puțin dispuși să vizioneze o poveste de iubire dintre doi bărbați (avem încă o societate în care a spune că ai văzut un astfel de film... este o erezie!) La 16 ani, Tim se îndrăgostește de starul liceului la rugby, John. Este anul 1976 și suntem în Melbourne, Australia. Tatăl lui John le interzice celor doi să se mai vadă, dar cei doi adolescenți refuză să fie despărțiți. 

Asistăm la inerentele urcușuri și coborâșuri ale cuplului, identice cu ale oricărui alt cuplu hetero-sexual, cu doze de penibil, ridicol, armonie, certuri și împăcări. Tim se mută la Sydney pentru a se face actor, în timp ce John rămâne la Melbourne ca să se facă asistent medical. Deși sunt încă un cuplu, Tim gustă din plin atmosfera hedonistă a comunității gay de la începutul anilor 1980, având nenumărate legături pasagere. Evident, John se simte dat deoparte, iar cei doi se separă, se reunesc, dar - într-un sfârșit - se mută amândoi la Sydney, trăind aparent fericiți până află că sunt amândoi seropozitivi.

Din păcate, dialogul este slab și nicio replică nu este memorabilă. Personajul lui Tim îl pune total în umbră pe bietul John, care deși este redat ca fiind cea mai blândă persoană posibilă de pe planetă, pare că nu are viață, că e doar o proiecție, că există doar când este Tim în cadru, astfel că personajele sunt inegale. Doar la sfârșit, în sfâșietoarele scene de la spital, John pare să prindă consistență. Totuși, deși scenele din spital dintre muribundul John și asimptomaticul Tim sunt cele mai emoționante momente ale filmului, nu poți scăpa de senzația că sunt filmate strict ca un clișeu menit să-ți smulgă lacrimile cu forța. 

Subiectul este exploziv, dar filmul este inegal, pentru că suferă la modul grav de lipsa de suspans. După moartea iubitului său, Tim pleacă să-și trăiască ultimele zile pe o însorită insulă italiană, scriind-și povestea sa tulburătoare de dragoste și de viață. Povestea este absolut reală, filmul fiind o adaptare după cartea scrisă de Tim Conigrave, terminată cu zece zile înainte de a muri.

„Coroana” (The Crown) - seriile 3 și 4

„Coroana” (The Crown)

Seriile 3 și 4 (20 episoade)

Saga Dinastiei de Windsor continuă cu Olivia Colman în locul lui Claire Foy pentru rolul Elisabetei a II-a. Este o trecere cam bruscă, dar realistă, dacă acceptăm că îmbătrânim (sau ne maturizăm) cu toții, chiar și reginele! Ca atare și ceilalți membri ai „Firmei” evoluează: Prințesa Margaret este preluată de savuroasa Helena Bonham Carter, iar Prințul Philip de Tobias Menzies, amândoi foarte buni și credibili. Mărturisesc că Olivia Colman m-a convins abia spre ultimele episoade, dar poate că nu a fost vina ei, ci a scenariului, cred. De multe ori rămâi cu impresia că singurul lucru pe care Regina Angliei îl face este să stea de vorba cu prim-ministrul cam 20 de minute pe săptămână! În rest... mai nimic!

Dacă în primele două serii, premierul cel mai marcant a fost Churchill, acum intră în scenă „Doamna de fier”, faimoasa Margaret Thatcher, prima femeie prim-ministru a Angliei, jucată de Gillian Anderson, cea din Dosarele X - n-aș putea spune că m-a impresionat! Ar fi putut fi rolul unei vieți pentru Gillian Anderson, dar părerea mea este că tot ce-a reușit este mai degrabă o caricatură a femeii care a schimbat Anglia. 

Apare în peisaj și generația tânără: Prințul Charles și Prințesa Ana (primii născuți ai Elisabetei), dar și femeile din viața lui Charles: Camilla și apoi Prințesa Diana. Căsătoria aranjată dintre Charles - admirabil interpretat de Josh O'Connor - și Diana (Emma Corrin) nu a putut face uitată dragostea lui Charles pentru Camilla. Emma Corrin o redă pe Diana aproximativ potrivit impresiei generale pe care o avem despre ea, în sensul că scenariștii reușesc performanța de a ne face pe fiecare să rămânem la propria opinie despre Diana.

Lucrurile se mișcă încontinuu pe planetă, au loc războaie, prim-miniștri vin și pleacă, guverne cad și vin, fața lumii se schimbă, americanii au trimis primul om pe Lună, generațiile noi își reclamă rolul central în anii '60, '70 și '80 - dar un singur lucru nu se schimbă niciodată: Regina Elisabeta! Ea rămâne un simbol stabil, de neclintit, al monarhiei și al istoriei, o figură fascinantă pentru toată lumea, în ciuda a ceea ce acest film serial pare că vrea să ne demonstreze: că Elisabeta este și ea o femeie ca toate celelalte, ba chiar de-a dreptul banală, nesărată și destul de plictisitoare. Să vedem ce mai urmează...

„Coroana” (The Crown) - seriile 1 și 2

„Coroana” (The Crown) 

Seriile 1 și 2 (20 episoade)

Fascinația pentru cea mai faimoasă regină a timpurilor moderne pare că se transmite din generație în generație, dar în ciuda nenumăratelor filme făcute despre Regina Angliei, nu cred că vom ști vreodată cum a fost ea cu adevărat. Primele două serii acoperă aproape 20 de ani din viața Elisabetei a II-a, de la căsătoria cu Prințul Philip în 1947  până la nașterea ultimului copil al cuplului regal în 1964.

Mai întâi trebuie să spun că actrița Claire Foy - care o joacă pe Elisabeta a II-a - este formidabilă și este flancată de o distribuție ireproșabilă: Matt Smith (Prințul Philip), Vanessa Kirby (Prințesa Margaret), Jared Harris (Regele George al VI-lea, tatăl Elisabetei), John Lithgow (Winston Churchill) și Alex Jennings (Ducele de Windsor, fostul rege care și-a abandonat tronul pentru americanca divorțată, Wallis Simpson).

Aș mai putea spune că avem de-a face cu o îmbinare fericită dintre un documentar și o telenovelă. Un must see pentru cei pasionați de istorie, non-fiction și poveștile cu capete încoronate. Există material îndeajuns pentru a satisface cele mai diverse gusturi.

„Maria, Regina României” (2019)

„Maria, Regina României” de Alexis Cahill

 

Primul Război Mondial s-a încheiat și învingătorii s-au adunat la Paris pentru conferința de pace. Brătianu are nevoie ca de aer de intervenția Reginei Maria pentru a-și mări șansele de negociere în favoarea recunoașterii frontierelor României Mari. Aceasta este - pe scurt - povestea centrală a filmului. Este o filă de istorie astrală a României care cu greu poate fi redată în vreo carte sau în vreun film. 

În primăvara anului 1919, Regina Maria pleacă la Paris ca să-i înfrunte pe cei mai puternici lideri ai lumii: premierii Franței și ai Angliei și pe președintele Americii.

Pe lângă tema centrală, filmul mai deschide câteva povești secundare: un (viitor) Carol al II-lea cam penibil și cam neverosimil, câteva mari personaje istorice de la noi sau de afară (miniștri, politicieni, regi, prinți, ambasadori), un Ferdinand I introvertit și șovăielnic, un prinț Știrbey îndrăgostit iremediabil de Regină sau un colonel Boyle (salvatorul românilor de la Odesa) mare amator de galanterii...  

Trecem peste faptul că toată lumea vorbește englezește într-o epocă în care franceza era limba politicii și a saloanelor, trecem și peste povestioarele neduse până la capăt și putem ignora și cantitatea prea mare de glamour, de fast și de lux orbitor care dau acestui film regizat de Alexis Cahill o imagine de telenovelă despre cei bogați și faimoși.

Am mai văzut-o pe Regina Maria și în interpretarea Maiei Morgenstern - în „Triunghiul morții” - dar n-aș putea spune că figura actriței și a reginei s-au suprapus intr-atât - potențându-și imaginea una celeilalte - încât să devină un rol memorabil. Zici Regina Cristina, zici Greta Garbo; zici Scarlett O'Hara, zici Vivien Leigh, nu mai zic de Cleopatra și Liz Taylor, inseparabile în mentalul colectiv! Fabuloasa noastră Maia nu a avut un scenariu care să o servească.

De data asta avem o actriță care chiar aduce cu Regina Maria, putem crede că așa și era în realitate: Roxana Lupu - frumoasă, elegantă, deschisă, plăcută. Dar și acum lipsește ceva și nu neapărat din vina actriței. Pur și simplu scenariul nu o lasă să irumpă, să iasă din matcă, să ne facă să înțelegem de ce zicea generalul Berthelot - cu admirație - că în România nu există decât un singur bărbat, iar numele lui este Regina Maria!

N-o vedem pe femeia dârză și puternică, n-o regăsim pe „împărăteasa tuturor românilor”... Unde este „Leoaica” (Regina Maria) care se luptă cu „Tigrul” (Georges Clemenceau)? Desigur, toate intențiile bune sunt acolo, dar lipsesc cu desăvârșire drama și suspansul...  Tânjești după o tensiune, după niște întorsături, după o poveste care să te facă să o urmărești cu sufletul la gură - să te facă să uiți că știi ce s-a întâmplat în realitate!

Așa că nu ne rămâne altceva decât să așteptăm un alt film în care să li se dea prilejul Maiei Morgenstern, Roxanei Lupu sau oricărei alte actrițe să ne-o redea cu adevărat pe Regina Maria.