luni, 28 decembrie 2020

Cazul doctorului Kukoțki

 

„Cazul doctorului Kukoțki” de Ludmila Ulițkaia


Kukoțki - un chirurg și obstetrician, descendent al unor medici celebri - are un dar inexplicabil: vederea lui pătrunde în corpul pacienților, identificând cu precizie cauza oricărei boli. Acest dar îi dispare de câte ori are relații sexuale și de aceea doctorul preferă să fie abstinent până când o întâlnește pe Elena, pe care o ia de nevastă după ce reușește cu greu să o salveze după o operație complicată, în timpul celui de-al doilea război mondial.

De aici începe o saga impresionantă, un roman asemenea unui fluviu care răzbate peste 50 de ani din istoria Rusiei, cu traumele stalinismului, prigonirea elitelor, lagărele siberiene, liberalizarea din timpul lui Hrușciov, boema artistică - o succesiune a generațiilor cu tot ceea ce ține de natura umană.

Moscova, Sankt Petersburg și Odesa sunt scenele pe care evoluează personaje memorabile, fiecare dintre ele, împreună cu noi, cititorii, având de înfruntat răutatea, conformismul, frica, tristețea, compasiunea, deșertăciunea, speranța, dragostea, religia, minciuna, ideologia, nebunia, geniul, sexul, prietenia...

Până la urmă aflăm ceea ce pare a fi cel mai important - dar și cel mai greu! - lucru pe lumea aceasta: puterea de a fi om, de a te dărui, de a face bine, atât cât stă în caracterul fiecăruia.

Bref: o carte superbă, o autoare extraordinară!

Voluntarul

„Voluntarul” de Jack Fairweather


La 1 septembrie 1939 Germania atacă Polonia dinspre vest și așa începe războiul. Pe 17 septembrie, aceeași Polonie este atacată dinspre est de Rusia sovietică. Un an și ceva mai târziu, prietenia dintre Hitler și Stalin se strică și Germania atacă Rusia. Polonezii duc greul războiului de la început până la sfârșit. Armata lor a încetat să existe, dar apar - timid - grupuri de rezistență. Alții se regrupează în exil. Un om dintr-una din aceste grupări primește misiunea - în 1940 - de a se preda germanilor pentru a fi dus și închis într-un nou lagăr de concentrare deschis aproape de Cracovia: Auschwitz!

A crezut, așa cum credea toată lumea, că Auschwitz era un soi de închisoare ca toate celelalte. Pe parcursul celor trei ani cât a stat acolo - până să evadeze - începe să realizeze că este martorul uneia dintre cele mai mari monstruozități din istoria omenirii: își dă seama că acesta nu este un lagăr de concentrare, ci un lagăr de exterminare!

Dar eforturile sale de a deschide ochii Aliaților sunt inutile. Nici Churchill, nici Roosevelt nu cred așa ceva.

Deși organizează rezistența din interiorul lagărului, deși trimite rapoarte codificate afară, deși adună dovezi ale exterminării în masă a evreilor din Europa - pe lângă polonezi - voluntarul nostru decide să evadeze pentru a avertiza el însuși Vestul, pentru a-i face pe Aliați să reacționeze.

Cartea redă dinamic și palpitant uimitoarea sa epopee de la Auschwitz, dar și de după, din timpul insurecției de la Varșovia. Vedem un om care a încercat să schimbe istoria de unul singur.

Istorie care - odată cu invazia rusească - s-a rostogolit peste el și i-a rezervat un sfârșit tragic.

vineri, 18 decembrie 2020

Femeia din Orient Express

„Femeia din Orient Express” de Lindsay Jayne Ashford

Ce poate fi mai atractiv decât o călătorie cu Orient Express-ul? Ce poate fi mai incitant decât să știi că una dintre pasagere este chiar Agatha Christie? Și ce poate să fie mai exotic decât destinația finală: șantierul arheologic de la Ur din antica Mesopotamie, actualul Irak?

Ca în orice astfel de scurtă aventură, pasagerii ajung să își povestească cele mai ascunse secrete. Pe măsură ce faimosul tren șerpuiește de-a lungul Europei, personajele prind contur și se pare că deși la început toată lumea are ceva de ascuns, spre final toate misterele cad ca într-un joc de domino.

Avem parte de toate ingredientele care te fac să citești cartea pe nerăsuflate: atmosferă, suspans, emoții, suferință, secrete, mistere, trei femei ale căror destine se întrepătrund, schimbându-le viața pentru totdeauna.


Viaţa lui Arsenie Boca

„Viaţa lui Arsenie Boca” de Tatiana Niculescu Bran

Talismanele și icoanele cu chipul hipnotic al lui Arsenie Boca au ajuns să fie răspândite la noi în România precum erau tricourile și posterele cu chipul lui Che Guevara peste tot în Occident. Poate că tocmai am făcut un sacrilegiu punându-i pe cei doi în aceeași propoziție, dar efectul asupra mulțimilor pare să fie același: mitologie, cultură pop & religie și o industrie care generează milioane de euro de pe urma imaginii lor.

Dacă pe noi, cei trăiți în comunism, mitul lui Che Guevara nu ne-a prea putut păcăli (decât cu rare excepții, de obicei excepțiile fiind niscaiva politicieni ignoranți și plagiatori), mitul lui Arsenie Boca a prins, și încă bine de tot!

Există o marca înregistrată „Părintele Arsenie Boca”, există petiţii pentru canonizarea celui supranumit „Sfântul Ardealului” şi se pare că BOR adună mărturii şi dovezi pentru a proba dacă acest titlu poate deveni oficial.

Tatiana Niculescu Bran are parte și de data aceasta - a ales întotdeauna subiecte sonore pentru cărţile ei, de la cazul Tanacu până la Corneliu Zelea Codreanu și Carol al II-lea - spuneam că are parte și acum de un subiect mare, dar autoarea este rece, plată și lipsită de har, ca să zic așa. Excelează pe alocuri - nu zic nu - în descrierea contextului: fabuloșii ani '30 și '40, atmosfera anilor României Mari, legionarii, moravurile epocii, marii noștri scriitori, amănuntele picante despre ierarhii bisericii ortodoxe... și cam atât. Cartea este un demers de demitizare a unui personaj religios - edulcorat și fabricat, de ce să nu o recunoaștem, de marketingul religios - o istorie bazată pe date din arhivele CNSAS, pe câteva din scrierile lui, pe relatări din publicaţii, cărţi şi mărturii despre el.

Adevăratul părinte Arsenie - Zian Boca în viaţa civilă - lipsește cu desăvârșire. Pare că a fost un om plăcut, fascinant, plin de umor. Dar asta este o simplă speculație, pentru că autoarea ne redă prea puțin din tumultul vieții acestui om care a atras mulțimi de enoriași spre ortodoxism, care a fost trimis la canal de comuniști și care pare să ajute spiritual - nu mai zic că și material!!!! - pe foarte mulți și azi, la atâția ani după moartea sa. După ce că nu reușește să ni-l redea pe omul adevărat, nu reușește să redea nici mitul!

Termini cartea și rămâi tot nedumerit: de ce este Arsenie Boca atât de „prizat” azi? Ok, demitizăm. Dar nu ar fi trebuit să știm ce? 

Riviera lui Chanel

„Riviera lui Chanel” de Anne de Courcy

Coasta de Azur din anii interbelici este paradisul hedonist al celor bogați, faimoși și celebri: scriitori, oameni politici, vedete de film, prinți ruși sau boieri români, milionari americani, mondenități internaționale sau snobi, un puzzle mulți-național al celor mai fermecători și invidiați oameni de pe planetă: Pablo Picasso, Jean Cocteau, Winston Churchill, Salvador Dali, Aldous Huxley, Edith Wharton, Marlene Dietrich, Colette, Ducele și ducesa de Windsor.

Cei bogați se odihnesc la soare sau petrec pe yachturi și în cazinouri, locuiesc în hoteluri ultra-luxoase sau își construiesc vile, departe de lumea dezlănțuită, nefiind atinși de ascensiunea la putere a lui Hitler, de zăngănitul armelor, de legile rasiale sau de pactul Ribentrop-Molotov. Franța trăia cu iluzia liniei Maginot și se credea invincibilă.

Autoarea o alege că figură centrală pe Coco Chanel, în a cărei vilă - în care ea stă cu amantul ei german în anii ocupației - fără știința ei se află o stație de emisie-recepție cu care Rezistența franceză ține legătura cu Aliații.

Căderea Franței și împărțirea ei în zona de ocupație și așa zisa zonă liberă a regimului de la Vichy va traumatiza societatea franceză și va distruge paradisul de pe Croazetă. Anii crunți ai războiului aduc pe Croazetă mizeria, foametea, dictatura și colaboraționismul. Prigoana evreilor este apocaliptică, iar jandarmii francezi sunt mai răi decât ocupanții germani.

Cine a putut a fugit, ceilalți - bogați și săraci - cunosc cam aceleași privațiuni. Dar nu toți! Unii, precum Chanel, o duc bine mersi și sub ocupația germană. După eliberare, Chanel supraviețuiește acuzațiilor de colaboraționism. Pragmatică și egoistă, ea și-a văzut de-ale ei.

O carte palpitantă care explorează pe de o parte lumea fascinantă a elitei de pe Coasta de Azur a anilor 1930 și 1940 - iar pe de altă parte lumea plină de mizerie, frică, moarte și dezgust care contrastează flagrant cu aceea de dinainte de ocupația care a urmat după 1940 până la eliberarea din 1944.

Ecaterina cea Mare & Potemkin. O poveste de dragoste imperială

„Ecaterina cea Mare & Potemkin” de Simon Sebag Montefiore


Autorul, un englez îndrăgostit de Rusia și de isoria ei - n-ar fi nici primul, nici ultimul - îi ridică un adevărat templu lui Potemkin în această carte monumentală, dorind să alunge toate neadevărurile și falsurile puse pe seama acestuia de-a lungul secolelor. Ecaterina e doar o nadă, o atracție publicitară ca să se vândă cartea, însă personajul principal este Potemkin, cel pe care Ecaterina și l-a făcut favorit, amant, soț, ministru, cu care a guvernat practic împreună!

Prințul Potemkin este cel care i-a supus pe cazacii zaporojeni, a cucerit Crimeea, nordul Mării Negre și Caucazul, a inventat Sevastopolul și a cucerit acel oraș care avea să devină Odesa - toate isprăvile astea în câteva războaie cu turcii, mai toate desfășurându-se pe teritoriul Moldovei și al Valahiei. El - împreună cu Ecaterina - au făcut din Rusia un adevărat imperiu.

Și, totuși, pe mine unul autorul nu mă convinge cu niciun chip că dragostea lor a fost asemenea celei dintre Antoniu și Cleopatra! Va fi fost o relație ca nicio alta între ei doi, și poate că sunt eu plin de prejudecăți, dar el îi face rost ei de amanți și asta se numește dragoste? Ce făcea Madame de Pompadour cu Ludovic al XV-lea, asta făcea Potemkin cu Ecaterina, nu?

Potemkin va fi fost poate o figură colosală a sfârșitului de secol XVIII, va fi fost tot ce vrea autorul să ne convingă cu atâta patimă, dar pentru mine rămâne acel tip de rus care crede că unde a pus el piciorul, acel teritoriu este al lui! Și-ar fi dorit să devină regele Daciei, adică al României așa cum arată ea azi! A și fost înmormântat la Iași, înainte de a fi strămutat la Herson!

Altfel, cartea este extrem de interesantă pentru a înțelege istoria, vremurile, moravurile, picanteriile epocii... El a murit ros de toate bolile, iar ea a murit pe closet, adică pe tron, cum s-ar zice...
 

Ialta: Prețul păcii

„Ialta: Prețul păcii” de Serhii M. Plohii

Ialta, februarie 1945: o întâlnire secretă în Crimeea între cei Trei Mari - Roosevelt, Churchill și Stalin - care în doar 8 zile au hotărât soarta lumii pentru următorii 45 de ani. Aici, la Livadia, în fostul palat al țarilor ruși se ciocnesc două mentalități, culturi și viziuni total opuse - anglo-americani versus ruși - care se înțeleg, totuși, foarte bine în a-și proteja propriile interese.

Pe altarul utopic al unei păci universale a fost lăsată de izbeliște însăși țara pentru care izbucnise războiul: Polonia, și odată cu ea, întreaga Europă de Est.

Dar cum să mai ajuți Polonia, țara care fusese invadată de la vest de germani și de la est de ruși în 1939, când unul dintre invadatori era de-acum aliat al anglo-americanilor? Ce mai conta că din 1939 până în 1941 Hitler și Stalin fuseseră prieteni?

Ar fi putut face altceva anglo-americanii la Ialta? Ar fi putut fi mai duri cu rușii care erau pe cale să creeze un imperiu la care nu visaseră nici măcar Romanovii?

După ce termini de citit această carte originală, dinamică și vie, răspunsul este: da! Din punctul meu de vedere, beneficiile celebrei conferințe nu scuză atrocitățile, războiul rece și cortina de fier! Zeci, sute de milioane de oameni au simțit pe pielea lor efectele deciziilor de la Ialta.

Peste ani, Crimeea, cu Ialta cu tot, avea să fie anexată de către Rusia lui Putin. Cum să lași în afara granițelor tale simbolul care te-a făcut putere globală, nu? Că aici s-a născut ortodoxia rusă, că bla, bla, bla... Și când te gândești că rușii voiau să creeze statul evreu în Crimeea!!!