„Mirciulică” (2022)

„Mirciulică” (2022)

Iată un film care are ceva ce rar găsești în cinematografia noastră:

- o legătură între titlul și conținutul filmului;

- o poveste (cât de cât) închegată și logică;

- o absență binevenită a lungimilor și imaginilor inutile.

Last but not least, acest film nu are pretenția să fie altceva decât ceea ce este: o comedioară rezonabilă de weekeend.

Bun, astea fiind spuse, nu înseamnă că n-ar fi fost loc de mai bine! Dacă ar fi să îl analizez la sânge, i-aș găși acestui film o mie de defecte. Dar ce sens ar avea? Trăgând linia, ceea ce rămâne este o stare de amuzament, este un zâmbet prelungit, este speranța într-o (viitoare) cinematografie românească cu priză la public și cu valențe artistice, deopotrivă. 

Vorbeam despre defecte. Sigur, unii se vor lega de scenariu - de parcă într-o țară în care nimeni nu (prea) mai citește nicio carte, ar mai ști multă lume ce-i aia un scenariu și la ce servește el. Alții vor deplânge limbajul vulgar - să avem iertare, dar pe lângă alte filme românești (sau străine), aici limbajul este chiar feciorelnic! Unii vor veni cu argumentul că sunt mulți actori neprofesioniști și că, prin urmare, ar fi necredibili. Sau că acest film este de fapt un videoclip mai lung luat de pe youtube și pus pe marele ecran. Și tot așa.

Dacă vă uitați la acest film cu pretenția de a vedea un film de Oscar... atunci mai bine nu vă uitați! Însă dacă vreți să descoperiți care mai este starea filmelor noastre și, în același timp, să va relaxați o oră și jumătate (în lipsă de altceva), atunci este ok.

Am redescoperit în personajul vloggerului Mircea Bravo acel tipar al băiatului ușor naiv din nuvelele, piesele și filmele noastre mai vechi, pornind de la Rică Venturiano din „O noapte furtunoasă” și trecând prin acele filme în care Mircea Diaconu avea roluri de băieți atât de naivi încât păreau de-a dreptul proști: „Filip cel bun” sau „Mere roșii”: acel tânăr care nu este dispus să mai facă niciun compromis și să schimbe lumea. Și care este, evident, un fraier în ochii tuturor șmecherilor. Cum să nu zâmbești văzând așa ceva, nu?

„În pat cu regina” și „În pat cu regele” de Eleanor Herman

„În pat cu regina” și „În pat cu regele” de Eleanor Herman

În această ordine le-am și citit. În prima vedem de ce ajungeau reginele consoarte să își ia amanți. De cele mai multe ori, o prințesă, viitoarea regină consoartă, era forțată să se căsătorească cu un prinț străin pe care nu-l văzuse niciodată înainte, cu un degenerat regal care era respingător fizic, debil mintal, impotent sexual sau toate la un loc. Deși - după căsătorie - trăia într-un palat luxuriant și purta rochii și bijuterii fabuloase, regina era - de fapt - sătulă până peste cap de soțul ei regal și își lua... un amant! Dacă din partea regilor, toată lumea se aștepta ca aceștia să aibă amante, din partea reginelor consoarte toată lumea se aștepta ca ele să fie personificarea Fecioarei Maria, nicidecum a unei soții adulterine. Când aflau, unii regi își băgau nevestele infidele în pușcărie sau le decapitau; alții, mai binevoitori, îi făceau prim-miniștri pe amanții reginelor, lăsând treburile regatului pe seama nevestei și a amantului ei!

Cu reginele domnitoare sau cu regentele era o altă situație: acestea nu se deosebeau cu nimic de regi! Exemplul cel mai bun au fost împărătesele Rusiei, ai căror amanți au devenit putred de bogați.

În cea de-a doua carte ne lămurim de ce își luau regii amante. De-a lungul secolelor, pentru regii Europei a devenit o cutumă să aibă cât mai multe amante. Principala îndatorire a unei amante regale nu era aceea de a-i oferi regelui cele mai plăcute partide de sex, ci o companie cât mai agreabilă. Celebra Madame de Pompadour a fost frigidă, dar l-a suportat cu stoicism timp de 19 ani pe Ludovic al XV-lea. Amanta en titre a regelui trebuia să fie disponibilă 24 de ore din 24. Scuza regilor era aceeași ca și a reginelor consoarte: obligați să se însoare cu prințese străine respingătoare, regii se consolau cu femeile pe care și le puteau alege ei înșiși.

Amanta regală de succes era la fel de hrăpăreață ca și amanții regali. Este adevărat că trebuiau să se supună tuturor capriciilor suveranului, dar când ieșeau la pensie, ca să zicem așa, erau milionare!

Amândouă volumele sunt scrise în stilul „așa vă place istoria?”, adică se citesc cu plăcere, deși unele informații se tot repetă. Îi vom vedea rând pe rând pe Petru cel Mare, pe Henric al VIII-lea, pe Ludovic al XIV-lea sau pe Prințul Charles, actualul Rege al Angliei, cu toate amantele și reginele lor consoarte. La fel, vom vedea cum Regina Maria a noastră sau Prințesa Diana a lui Charles au avut amanți sau cum Ecaterina cea Mare și-a satisfăcut imensul apetit sexual cu nenumărați amanți, buni la pat și slabi la minte, după ce și-a detronat soțul, l-a băgat în pușcărie și l-a omorât.

Unii, probabil, vor deveni republicani după ce vor termina de citit aceste două cărți. Părerea mea este că ar fi naivi! Păi... nu știm atâția președinți de republici care și-au răsplătit amantele cu funcții și cu sume imense din bugetul de stat? Am avut și noi unul căruia îi plăcea tare mult de o blondă, nu?

De citit dacă nu aveți altceva mai bun de făcut, o lectură amuzantă și odihnitoare...

„Moartea tăcută”

„Moartea tăcută” de Volker Kutscher

Seria „Babylon Berlin” continuă cu „Moartea tăcută”, adică cu cel de-al doilea caz al comisarului Gereon Rath. De data aceasta avem mai puțină politică și mai mult mister. Sunt, desigur, referiri la altercațiile dintre comuniști și naziștii. Apare ca personaj chiar și viitorul cancelar Konrad Adenauer care îi cere ajutorul lui Gereon într-un caz de șantaj. Dar nu mai avem acea atmosferă politică sumbră din primul volum.

Berlin, martie 1930: o actriță faimoasă este omorâtă pe platourile de filmare. Suntem în zorii apariției filmului sonor. În scurt timp, alte două actrițe celebre sunt găsite moarte, cu coardele vocale scoase! Doi producători de film se urăsc și se șicanează reciproc. Intriga pare să se dezvolte de la sine, purtându-ne în direcții nebănuite.

Gereon este același rebel: nu se înțelege cu tatăl lui, nu se înțelege cu superiorii lui, nu se înțelege nici măcar cu el însuși. În mod normal, Gereon ar fi fost concediat de la orice loc de muncă. Ceea ce îl salvează sunt inspirația și abilitatea lui de a da de urma ucigașului. Fără el, cazul ar rămâne nerezolvat.

Regăsim aici mai vechile cunoștințe din primul volum, inclusiv pe Charlotte Ritter, de care Gereon este iremediabil îndrăgostit.

Poate că unora intriga li se va părea greoaie, uneori chiar indescifrabilă, însă tot ea, această intrigă, ne va plimba printr-un Berlin ultramodern, prin restaurante, cluburi și cabarete. Iar ultima sută de pagini se citește cu sufletul la gură. După ultima pagină m-am gândit dacă mai este cazul să mai mănânc vreodată kiwi! Nu va zic ce vrea să zică chestia asta cu kiwi, va trebui să aflați singuri... Vestea bună este că mai sunt încă 7 romane din seria „Babylon Berlin”!