„Dansul realității” (2013)

„Dansul realității” de Alejandro Jodorowsky

                                             

„Dansul realității” șochează și uimește prin imagini pe cât de bizare, pe atât de memorabile, toate având rolul lor în povestea pe care ne-o spune regizorul, deși poate cei mai mulți dintre noi - printre care mă număr și eu - nu ne dăm seama imediat de înțelesul a ceea ce avem privilegiul să vedem. 

Este primul film al lui Alejandro Jodorowsky pe care îl văd, de aceea surpriza a fost totală. Două ore am rămas țintuit și fascinat în fața unui film splendid, o adevărată psihomagie! Am văzut un regizor care a avut curajul, încrederea și forța de a-și reda mesajele în cel mai deschis mod cu putință, fără să-i fie jenă să spună ce gândește, fără să ne țină prelegeri sau să ne contrarieze prin subterfugii sofisticate. Și fără să ne facă să ne pară rău că ne-am pierdut două ore din viață ca să-i vedem filmul!

Alejandro Jodorowsky ne oferă un fel de incursiune în istoria unei familii sud-americane, o familie de evrei ajunsă din Ucraina tocmai în Chile. Avem practic o retrospectivă a propriei sale copilării din orașul chilian Tocopilla, de la începutul anilor 1930. Tatăl lui, cu o viziune marxistă asupra lumii, un comunist inflexibil, este de fapt o brută obsedată de Stalin și de virilitate, care vrea să facă din fiul său un bărbat aidoma lui, un macho primitiv. Mama lui, cu o viziune magică asupra existenţei, este femeia iubitoare și supusă ale cărei cuvinte sunt cântate literalmente ca niște arii din opere și operete. O serie de personaje fabuloase contribuie la formarea tânărului Alejandro, al cărui trecut este metamorfozat în mitologii și poeme vizuale, în reflecții filozofice, exprimând viziunea despre viață a regizorului: aceea că realitatea nu este obiectivă, ci dinamică, schimbătoare asemenea unui „dans” creat de imaginația fiecăruia dintre noi. Neliniștile, îndoielile, întrebările, tabuurile, spiritul și lumea interioară, ezotericul, misticismul, inexplicabilul, prejudecățile, iubirea, traumele, ideologiile, arta, emoțiile, sexul - toate fac și desfac acest dans al devenirii în care ficțiunea și realitatea sunt interșanjabile.

Astea fiind spuse, să nu credeți că filmul nu are acțiune și dramatism! Povestea este bine articulată, redată cu o tensiune în crescendo. Și, în final, un avertisment: este multă nuditate pe ecran, așa că pudibonzii ar face bine să ocolească acest film.

„Scrisori din Rusia”

„Scrisori din Rusia” de Marchizul de Custine

Șocant! Acesta este cuvântul. Citești și nu îți vine să crezi! Marchizul de Custine a vizitat Rusia în urmă cu 183 de ani, pe vremea Țarului Nicolae I, dar pare că ne povestește despre Rusia din vremea lui Putin sau a lui Stalin! Temându-se că democrația va sfârși în anarhie, Marchizul de Custine pleacă de la Paris în 1839 ca să viziteze Rusia în speranța că va găsi la Sankt Petersburg sau la Moscova argumente împotriva guvernării reprezentative de tip occidental, dar a fost îngrozit de opresiunea și de autocrația rusească. S-a întors drept cel mai mare apărător al democrației, așa cum o cunoaștem si noi azi, cu toate defectele ei. Rău cu rău, dar mai rău fără rău!

Vă vine să credeți că aceste gânduri NU sunt scrise AZI? Iată câteva exemple:

- „În Rusia, singurul zgomot permis este strigătul de admirație” față de stăpânire!

- „A minți în această țară înseamnă a ocroti societatea, dar a spune adevărul înseamnă a da o lovitură de stat”.

- „Rusia își vede în Europa prada, pe care mai devreme sau mai târziu o va primi în urma certurilor noastre; ea incită la anarhie, sperând să profite de descompunerea la care a contribuit, pentru că este în conformitate cu planurile ei.”

- „În Rusia, conversația înseamnă conspirație, gândul este deja răzvrătire”.

În țara lui Ivan cel Groaznic, „tirania nu numai că nu răzvrătește mulțimile, dar le și atrage”. Citind acest incitant jurnal de călătorie, îți dai seama că răspândirea comunismului în Rusia a fost posibilă și ca urmare a culturii despotismului rus, cultură renăscută, de altfel, după căderea comunismului. Dar gândurile marchizului despre Rusia acelor ani se aplică foarte bine și fostelor țări comuniste care încearcă de câțiva zeci de ani să scape de sechelele comunismului. Hai să citim această frază: „Fiecare guvernator (...) dacă în timpul mandatului său de guvernator reușește să fure destui bani pentru a se apăra în instanță la momentul potrivit, va fura! Dacă ar rămâne cinstit și sărac (ceea ce este imposibil), ar fi pierdut!” Înlocuiți cuvântul guvernator cu numele vreunui primar sau senator și vedeți ce iese! Kremlinul este o „splendidă oroare”, Sankt-Petersburul este o „operă a fricii”, iar Rusia este „țara cea mai tristă, cea mai mohorâtă și cea mai goală de pe pământ. Șesuri nesfârșite, pustietăți întunecoase și serbede”.

Încurajat de Balzac, Marchizul de Custine a pornit să exploreze Rusia și ne-a lăsat moștenire probabil una dintre cele mai bune și mai percutante cărți despre Rusia, cu o viziune care - din nefericire - este valabilă și azi. A fost un best-seller al secolului al XIX-lea, evident, interzis în Rusia și sub împărați și sub comuniști! Și mă îndoiesc că regimul Putin ar privi cu ochi buni această carte!

”Babardeală cu bucluc sau porno balamuc” (2021)

”Babardeală cu bucluc sau porno balamuc” de Radu Jude

Observ la acest regizor, Radu Jude, o înclinație morbidă spre pornografie, spre o falsă erudiție blindată cu citate din diverși filozofi și spre o satiră demnă de cele mai proaste momente ale unor trupe umoristice gen Vacanța Mare.

După cum reiese și din titlu, avem parte de un început în forță: o scenă cu un cuplu care se filmează făcând sex. Toate visele erotice ale regizorului refulează în gros-planuri demne de cele mai jerpelite reviste pornografice răsfoite de generații întregi de liceeni de după blocuri. După acest dezmăț sado-maso, cu felație sau pe la spate, cu perucă roz și bici și cu cuvinte obscene, începe prima parte a filmului, pentru că nobila scenă de dinainte a fost prologul.

Și urmează cam vreo 40 de minute în care o vedem pe protagonista scenelor porno - de data asta îmbrăcată sever, așa cum îi stă bine unei profesoare, pentru că da, aflăm că doamna este profesoară de istorie la un liceu - mergând haotic printr-un București mizerabil, urmărită de camera de filmat care - în pur stil specific regizorilor români - rămâne blocată secunde și minute în șir pe te miri ce clădire, stâlp sau afiș publicitar. Ea, femeia, a ieșit de multă vreme din cadru, dar camera de filmat se încăpățânează să mai rămână așa, degeaba, pentru că așa vrea domnu' regizor, înainte de a reporni pe drumul aparent de neînțeles făcut de profesoară prin acest oraș respingător: cvartale nesfârșite de blocuri socialiste, mașini parcate neregulamentar, păcănele, farmacii, ruine, lux, mitocani, afișe electorale, kitsch, înjurături, gunoaie... bref: un tur al unui oraș groaznic cu iz de mahala turcească. De ce apar pe post de (aproape) figuranți Ion Dichiseanu și Marina Voica?... Cred că nici măcar regizorul nu are o explicație plauzibilă, poate doar pe aceea că așa a vrut el. OK. Reținem că scena de sex a fost urcată pe internet chiar de doamna profesoară, că a ajuns să fie vizionată de toată lumea și că mai spre seară urmează să aibă loc o ședința cu părinții. În partea a doua a filmului... nu mai avem niciun film! Ceea ce părea un început de poveste a dispărut în neant. Avem parte de răsfoirea, ca să zic așa, a unui dicționar explicativ al limbii române, timp de aproape o jumătate de oră. Da, chiar așa: sunt alese câteva zeci de cuvinte, de la a la z, pentru care ni se dau explicații scrise și audio-vizuale. Sunt luate în răspăr toate definițiile știute, sunt demitizate toate credințele și sunt arătate cu degetul toate prejudecățile, clișeele și falsurile inoculate în mintea noastră de-a lungul istoriei. Din păcate, umorul este stângaci și cam pueril și, ca de obicei - asta i-a reușit regizorului 100% în toate filmele sale - efectul scontat este ratat cu brio. Totul devine atât de didactic, încât, deși apreciezi efortul, prea îți sare în ochi faptul că și regizorul are și el propria lui agendă. OK. E filmul lui, treaba lui. În partea a treia a filmului, povestea lăsată baltă în partea a doua pare să ajungă la un deznodământ. Într-un sfârșit, profesoara ajunge la liceul unde are loc ședința cu părinții. Ne dăm seama imediat că este un liceu la modă, în care parveniții societății, bogătanii zilei de azi, și-au adus odraslele să se adape la lumina conformismului. Această ultimă parte pare să pună cap la cap primele două părți ale filmului și să dea un sens a ceea ce am vizionat până acum, pentru că acum are loc confruntarea: profesoara versus părinții indignați. Acum își etalează regizorul filozofia transpusă sub forma unui teatru jucat de o brigadă de amatori pe scena unui cămin cultural. Vorbele obscene, prejudecățile, negarea holocaustului, habotnicia, libertatea de exprimare, viața privată, gura lumii, citate lungi din eseiști și filosofi - toate capătă glas prin personajele adunate să o pună la stâlpul infamiei pe această biata profesoară, care nu este nici ea mai brează decât ceilalți. De ce apar pe post de (aproape) figuranți Adrian Enache și Axinte de la Vacanța Mare?... Cred că nici regizorul nu știe. Mesajul filmului - dacă se poate numi film - este că că suntem un popor needucat, de la opincă până la vlădică. Așa este, sunt de acord. Însă regizorul te lasă fix acolo unde te-a găsit, adică nu are darul de a te educa, deși tocmai asta își propune. Nu-i ăsta talentul lui. El se străduiește, dar nu îi iese. Deși i-au premiat filmul peste tot, vă garantez că nu îl mai veți vedea a doua oară. Nici măcar peste vreo 20 de ani, ca o nostalgie a revederii străzilor bucureștene în plină pandemie de covid.

Și ca să fie ori la bal, ori la spital, filmul propune trei variante de sfârșit. Una dintre ele egalează în delir începutul de care am avut parte la acest film.

„Gran Canaria”

„Gran Canaria” de A. J. Cronin

Doctorul Harvey Leith, învinovățit pe nedrept de moartea a trei pacienți în urma unui experiment medical greșit, este stresat și aproape de o puternică depresie psihică. Un prieten îl convinge să părăsească Anglia și să plece într-o vacanță pe un vas de croazieră cu destinația Gran Canaria, în speranța că oceanul și exotica insulă îi vor limpezi gândurile și îl vor face să-și dea seama că viața nu se reduce doar la problemele de serviciu.

Celelalte personaje de la bord par și ele, asemenea lui, să fugă de un gol din viața lor: frumoasa Mary Fielding, soția unui bogat moșier din Gran Canaria, cam plictisită de căsătorie și de viață în general, de care Harvey se îndrăgostește iremediabil; Susan Tranter, cam habotnică, dar puternic atrasă de Harvey; fratele lui Susan, un fanatic religios care devine un ultra păcătos prin bordelurile din Gran Canaria; fostul boxer irlandez Jimmy Corcoran care visează la un nou început pe insulă. Toate personajele sunt pline de culoare, fiecare cu proprii demoni, dorințe și secrete... Oricum ar fi, ajungi să le îndrăgești pe toate!

Când nava ajunge în Gran Canaria, călătorii debarcă în plină epidemie de febră galbenă. Mary se îmbolnăvește iar Harvey este hotărât să facă orice ca să o salveze. Tensiunea și drama se împletesc mai la fiecare pagină, făcându-te să nu poți lăsa cartea din mâna. Harvey și asistenta lui voluntară, Susan, vor ajuta localnicii din Gran Canaria să facă față epidemiei.

Multe cuvinte și expresii sunt în limba spaniolă, ceea ce amplifică atmosfera și exotismul cărții. Călătorii, vacanțe, vase de croazieră, Oceanul Atlantic, Gran Canaria, drame în paradis, tragedii, speranțe, personaje puternice, povești de viață și destine care se întrepătrund... pe scurt: o carte atractivă care se citește pe nerăsuflate!

"Rusia: De la Rusia kieveană până în prezent"

"Rusia: De la Rusia kieveană până în prezent" de Christopher Ward și John Thompson

O carte care se citește cu ușurință pentru că este bine structurată și nu are divagații sau comentarii inutile. Mai la fiecare pas s-ar fi putut naște noi și noi istorii colaterale, dar autorii s-au ținut de ceea ce au promis în titlu: o scurtă istorie a Rusiei care, chiar și așa, se întinde pe mai bine de 500 de pagini.

Marea calitate a acestei cărți este că ne face să înțelegem ce a însemnat Rusia kieveană și creștinarea slavilor, care a fost impactul invaziei mongole, cum s-au născut trei popoare diferite în urma imploziei Rusiei kievene (rușii, belarușii și ucrainenii) și cum a reușit cnezatul Moscovei să formeze o Rusie în granițele ei naturale pentru ca mai apoi să se transforme într-un imperiu brutal aflat mereu în expansiune, traversând Uralii și Siberia până în Alaska sau cotropind Europa de Est și Balcanii pentru a-și face ieșirea la Marea Baltică și Marea Neagră.

Marile momente care au marcat în bine sau în rău istoria Rusiei - Ivan cel Groaznic și Petru cel Mare, Ecaterina cea Mare și Nicolae al II-lea, marele război și revoluția bolșevică, Lenin și Stalin, teroarea, execuțiile și deportările, relaxarea din vremea lui Hrușciov și stagnarea din timpul lui Brejnev, invazia din Afganistan, reformele lui Gorbaciov, tranziția lui Elțîn și noua autocrație a lui Putin - ne sunt înfățișate atractiv, ca într-un roman istoric palpitant.

Impresia generală este că Rusia a avut o istorie plină de paradoxuri și - aș spune - impregnată de o fatalitate care a făcut ca această țară imensă să-și facă rău atât sie însăși cât și vecinilor ei. A rămas, azi, singurul imperiu care crede că tot ce a colonizat îi aparține!

„Sin City” (2005)

„Sin City”

Am descoperit revistele de benzi desenate în copilărie. Erau fascinante, amuzante, provocatoare. Dar pe urmă, ca mai toată lumea, am trecut mai departe. Unii au rămas însă la benzi desenate, la cărțile cu poze sau la romanele grafice, în care imaginea primează și replicile personajelor sunt cât se poate de concise, dacă nu chiar inexistente. Era clar că mai devreme sau mai târziu aveau să apară și filmele de gen.

„Sin City” este o carte de benzi desenate filmată sau un joc video cu actori. Te atrage instantaneu și urmărești filmul țintuit în fotoliu, incapabil să iei o pauză de o țigară, să zicem. Este un horror, un thriller sau un film noir, în stilul filmelor cu detectivi din anii '50 după romanele lui Dashiel Hammet, „Șoimul Maltez”, gen, și redat sub forma unor filme precum „Kill Bill” sau „Pulp Fiction”. Te-aștepți oricând să apară Batman, Cat Woman, Superman sau Omul păianjen. Și tragi speranța că poate apar și Humphrey Bogart, Mary Astor, Rita Hayworth sau James Dean.

Lumea din filmul acesta este văzută în doar două culori, în alb și negru. Este o lume în care bărbaţii riscă totul pentru o femeie, deși toate femeile din acest film sunt prostituate. Totul este ori - ori, alb sau negru, take it or leave it. Sângele curge mai în fiecare cadru de film, toată lumea omoară pe toată lumea, până când, ca să zic așa, moare toată distribuția...

Avem trei poveşti care se întrepătrund și fiecare gravitează în jurul unui macho cu suflet mare: Bruce Willis, poliţistul incoruptibil; Mickey Rourke, ucigaşul care se află de partea binelui; Clive Owen, detectivul infractor. Toți apără câte o femeie și se luptă cu corupții care stăpânesc orașul.

Adevărul este că, după un anumit timp, chiar nu te mai interesează ce li se întâmplă acestor personaje. Chiar nu ai cu cine să ții, nici măcar cu Jessica Alba, singura femeie care nu e curvă din acest film. Prea este schematic totul, fără nuanțe. Sex, violență, crime, bătăi, trădări, puțin umor (negru) din când în când... și tot așa, de la capăt, totul se reia cu o viteză amețitoare. Divertismentul devine prea strident. Una peste alta, este o experiență vizuală!

„Neveste de naziști”

„Neveste de naziști” de James Wyllie

Hitler, Goering, Hess, Goebbels, Himmler, Heydrich, Bormann... Toți au avut neveste și amante. Prima întrebare ar fi: ce-or fi găsit femeile alea la acești monștri? Dar întrebarea asta ar presupune că ele, femeile, ar fi fost toate niște îngeri sau niște inocente. Una chiar a fost nevinovată: Eva Braun, pe care Hitler a luat-o de nevastă chiar înainte de a se sinucide. Ea nu a avut niciodată rolul de primă doamnă a epocii naziste, pentru că Hitler dorea să pozeze în omul însurat cu patria. Așa că rolul vacant de primă doamnă a Reich-ului a revenit câtorva dintre nevestele nomenclaturii naziste, iar cea mai emblematică a fost Magda Goebbels.

Goebbels era ministrul propagandei; Goering, comandantul aviației și al doilea om după Hitler; Heydrich, șeful sinistrului Gestapo; Himmler, șeful SS; Hess era adjunctul lui Hitler pe linie de partid, iar Bormann, secretarul privat al lui Hitler. Toți erau trup și suflet pentru Adolf Hitler și împărtășeau aceleași valori antisemite, rasiste, xenofobe și totalitare ale regimului nazist.

Am citit cu toții zeci de cărți despre Hitler, dar - cred - mai nimic despre femeile de top din Germania nazistă. Știam câte ceva despre Eva Braun, despre regizoarea Leni Riefenstahl sau despre gardienele naziste din lagăre. Mai știam că Magda Goebbels, înainte de a se sinucide, ea și bărba-su, și-a ucis copiii și în rest, mai nimic. Cu atât mai mare este surpriza lecturii acestei cărți scrise foarte bine. Descoperim cum mai toate femeile din înalta societate erau la fel ca soții lor, dornice să capteze atenția lui Hitler. Stăteau oarecum în umbră, nu aveau roluri oficiale în stat, dar erau la fel de antisemite și adepte ale ideologiei naziste.

Conducătorii naziști nu aveau voie să divorțeze și trebuiau să aibă mulți copii. Magda Goebbels și-a revendicat timp de mulți ani titlul de prima doamnă a Reichului: frumoasă și blondă, mamă a șase copii la fel de frumoși și blonzi, pe care i-a avut cu soțul ei infidel, ministrul propagandei naziste. Ar fi vrut să divorțeze, dar Hitler s-a opus.

Emmy, nevasta lui Goering, fostă actriță, se bucura de bogățiile incredibile acumulate de soțul ei din prada de război: moșii, castele, bijuterii, picturi, luate de la evrei trimiși în lagăre de exterminare. Și ea era o altă prima doamnă a Reichului. Dar a făcut greșeala de a o desconsidera pe Eva Braun, ceea ce a exclus-o din cercul apropiat al lui Hitler. În timp ce Anglia este bombardată, Rusia invadată, iar evreii uciși în lagăre, această protipendadă își vedea de rivalitățile ei mărunte. Margaret Himmler era într-o continuă competiție cu Lina Heydrich. Goering nu a fost un fustangiu ca Goebbels sau ca Heydrich, dar era mult mai bogat ca ei.

Este adevărat că nevestele liderilor naziști nu erau ținute la curent cu activitatea soților, dar toate dovezile erau în fața lor: colecții de artă jefuite, mobilier din piele umană, fructe și legume luate din grădinile lagărelor de concentrare, munți de caviar și de conserve, băuturi furate din crame celebre, deținuții care munceau aidoma sclavilor pe moșiile lor... Cele mai multe neveste au supraviețuit morții soților lor și au rămas naziste până au dat ortu' popii și ele. Dacă Lina Heydrich ar fi avut vreo funcție în stat, probabil că monstrul care i-a fost bărbat ar fi fost un mic copil pe lângă ea.

Cum au trecut toate aceste femei prin procesul de denazificare? Ei, asta vă las să aflați singuri...

O carte nemaipomenită, care se citește imediat!