Picnic la marginea drumului

„Picnic la marginea drumului” de A & B Strugațky

Prima dată l-am citit într-un almanah, prin 1985. A fost ca un scurt-circuit! 

Off topic: pe vremea cealaltă, în anii '80, dacă aveam parte de vreo bucurie, atunci una dintre acele mici bucurii lua forma unor...  almanahuri! Fiecare dintre noi găsea fix ce-l interesa: noutăți și poze despre starurile hollywoodiene, rebus, romane polițiste sau sience fiction, sport, memorii, modă, călătorii, ultimele știri despre grupurile de muzică pop sau rock, istorie, mult umor... îndeosebi lucruri despre care - în mod normal - nu auzeai la radio sau la tv și despre care nu citeai în presa obișnuită... 

Probabil cenzura mai închidea ochii, pentru că acele almanahuri erau vândute ca pâinea caldă. Nu aveam acces la presa străină, dar aveam - în schimb - parte de acele ore de învățământ ideologic, unde clănțăii acelor vremuri (deveniți ulterior clănțăii vremurilor de azi) ne țineau prelegeri despre societatea multilateral dezvoltată și ne îndemnau să citim „Scânteia”, în timp ce ei se delectau cu „Paris Match” sau „Stern”. 

Evident, n-are rost să exagerăm importanța acelor almanahuri, însă ele erau o bună sursă de informație, un mod de a te ține la zi cu noutățile din diverse domenii. Erai conectat la ce se întâmplă în lume. Altfel... erau unii care își formau bruma de cultură generală doar citind diverse prostii de prin aceste... „almanahe”, că erau pline și de așa ceva! Îi știți, sunt cei care peste ani aveau să-și continue educația pe „goagăl”...

Să revenim! În acei ani inodori, incolori, fără gust, fără miros... un roman că „Picnic la marginea drumului” era ceva extraordinar! Deseori literatura SF sau polițistă era ca un drog pentru mulți dintre noi, dar acest roman era de-a dreptul șocant! 

Red Schuhart, stalker-ul (o combinație de călăuză, contrabandist, explorator), era fix acel anti-erou cu care se putea identifica oricare dintre noi. Ce dacă intră ilegal în Zona interzisă de unde extrage obiecte valoroase - dar de neînțeles pentru mintea umană - pe care le vinde apoi pe piața neagră? Noi, cei din est, înțelegeam perfect ce rost avea piața neagră și personajul ne era și mai simpatic știind că explorează un teritoriu de care se temeau până și securiștii!

Nu am de gând să dezvălui nimic din ceea ce se întâmplă, cum se sfârșește totul și ce se alege de anti-eroul nostru. Dar pot să spun că este o îmbinare perfectă de sience fiction cu thriller psihologic. Povestirea te ține în tensiune, în crescendo, sunt scene terifiante, ca într-un film de groază, și mai fiecare pagină naște întrebări și reflecții ce țin de metafizică, psihologie, filosofie sau religie. Este probabil unul dintre acele romane cu un impact puternic, pe care nu le mai uiți niciodată!

Un ceva din spațiul extraterestru a aterizat pentru câteva ore în șase zone diferite de pe planetă, lăsând în urmă diverse resturi, sau dacă vreți, gunoaie. Așa cum oamenii merg la picnic și lasă în urma lor gunoaiele, la fel și vizitatorii au venit și au lăsat în urmă gunoaiele lor, reziduurile... Nimeni nu a văzut niciun extraterestru, dar zonele unde vizitatorii din spațiu au poposit - acum cu clădiri abandonate, infrastructură distrusă sau căi ferate în descompunere - au fost infestate cu un virus mortal pentru oameni. 

Iar acele resturi sau gunoaie sunt niște obiecte cu proprietăți și funcționalități de neînțeles pentru omenire, ceea ce le face extrem de valoroase atât pentru oamenii de știință, cât și pentru contrabandă. În plus, acum, la zece ani de la acea vizită - când începe acțiunea romanului - Zona a căpătat și aura unei legende: un teritoriu cu propriile sale legi, cunoscut doar de stalkerii care sunt practic în afara legii.

Sfârșitul este epic și ne pune pe fiecare în fața unei dileme: am face la fel dacă am fi în aceeași situație?

Închei și eu cu fraza de final a romanului: „Fericire pentru toți, pe gratis, și hai să nu plece nimeni supărat!”

Despre celebra ecranizare a lui Tarkovski, „Călăuza”, altădată...

Regii blestemați

 

„Regii blestemați” de Maurice Druon

O dată la două-trei veri, în vacanța mare, reciteam „Regii blestemați” - un roman fluviu cu sute de pagini - care era ca un magnet pentru mine - pentru că găseam întotdeauna ceva nou sau doream să compar istoria reală cu acțiunea și personajele din binecunoscuta carte a lui Maurice Druon. Dragostea ilicită a Isabellei de Franța cu Roger Mortimer, lupta crâncenă dintre Robert d'Artois și contesa Mahaut, Turnul Londrei sau Parisul medieval, cavalerii templieri și regii Franței, războaiele nesfârșite dintre englezi și francezi... 

Istoria redată de Maurice Druon avea cu totul alte nuanțe decât aceea din romanele lui Alexandre Dumas. Avea adâncimi nebănuite, îți dădea timp pentru reflecții, atmosfera era mult mai sumbră și avea o profunzime de negăsit la cel din urmă. Da, crimele erau oribile, războaiele şi trădările aveau tușe groase, iar senzualitatea era erotică de-a dreptul. Dar asta nu însemna că nu-mi plăcea să recitesc „După 20 de ani” sau „Vicontele de Bragelonne” de Alexandre Dumas la fel de mult ca „Regii blestemați”!

Romanul lui Maurice Druon are 7 volume: „Regele de Fier”, „Regina sugrumată”, „Otrăvurile coroanei”, „Legea bărbaților”, „Lupoaica Franței”, „Crinul și leul” și „Când un rege pierde Franța”. 

Bref: după blestemul templierilor și moartea lui Filip al IV-lea cel Frumos în 1314, în Franța urmează o jumătate de secol de instabilitate și intrigi politice, de crime și trădări, de războaie și foamete, plus căderea unei dinastii, totul culminând cu Războiul de 100 ani. Dincolo de Canalul Mânecii, în Anglia, aceleași zvârcoliri și repoziționări configurează puzzle-ul Evului mediu european și cristalizarea marilor regate și imperii - iată fundalul pe care evoluează zeci de personaje memorabile în vâltoarea acțiunii acestui roman care nu ar trebui să lipsească din nicio bibliotecă!

Las deoparte informația că autorul s-ar fi folosit de alții ca să ii scrie romanele. Cartea - în sine - este magnifică!

Război și pace

„Război și pace” de Lev Tolstoi

Avem un roman fluviu în patru volume, cu peste 500 de personaje (unele reale, altele fictive) dintre care ne rămân în memorie cel puțin trei: Natașa Rostova, Pierre Bezuhov și Andrei Bolkonski. Lectura nu este tocmai ușoară, deși este plăcută, captivantă și chiar provocatoare, în sensul că îți solicită toată puterea de concentrare. Acțiunea este vastă, aș spune de-a dreptul incomensurabilă, dar, în ciuda acestei complexități, reușim foarte bine să înțelegem și să ne ținem de firul povestirii, pentru că romanul este extrem de unitar, iar ceea ce Lev Tolstoi propune este valabil pentru orice tip de cititor: fiecare dintre noi va găsi ceva care să îl intereseze! Istorie? Filozofie? Psihologie? Telenovelă? Război? Povești de dragoste? Adulter? Napoleon? Aventuri? You name it, you have it!

Înalta aristocrație rusă - vorbitoare de limbă franceză - a anilor invaziei napoleoniene ne este devoalată cu toate bucuriile, poveștile de dragoste, dramele, secretele, obsesiile și dilemele ei filozofice.

Ne plimbăm cu ușurință printre saloanele Curții de la Sankt Petersburg sau prin conacele boierești din provincie; asistăm la bătălia de la Austerlitz sau la cea de la Borodino: avem parte de dueluri, baluri, prietenie și trădare, dragoste absolută și adulter, inițieri în masonerie sau acte de bravură, generation gap sau iubiri necondiționate și îi vedem atât pe rușii din înalta societate, cât și pe cei de rând, fie ei civili sau soldați.

Natura umană în toată diversitatea și complexitatea ei se împletește fericit cu dinamica unei acțiuni care nu îți permite să lași romanul din mână până nu îl termini!

Războiul din 1812, în care Napoleon invadează Rusia și ocupă Moscova, este hârtia de turnesol care dezvăluie adevăratele caractere, ca într-o tragedie antică. Napoleon, învins de teribila iarnă rusească, se retrage lăsând Moscova în flăcări. Pentru multe dintre personajele romanului viața s-a încheiat. Pentru multe altele viața capătă o nouă dimensiune. 

La sfârșit constatăm că am contemplat o frescă uriașă și colorată a spiritului uman într-o încordare epică a indivizilor și a popoarelor, într-o antiteză care este intrinsecă genei umane: război și pace!

„Le Chalet” (2017)

 

„Le Chalet” (2017)

Cunoaștem genul: un grup de prieteni sau de cunoscuți se adună într-un loc și sunt uciși unul câte unul. Genul acesta abundă în literatura de ficțiune și în filmele hollywoodiene.

Iar dacă îți plac romanele Agathei Christie, sigur o să îți placă și Le Chalet. Serialul franțuzesc în șase episoade te captivează cu o poveste pe cât de complicată, pe atât de fascinantă, care te ține hipnotizat în fața ecranului.

Câțiva prieteni vechi, trecuți de 30 de ani, se reîntâlnesc pentru câteva zile de vacanță într-o cabană din îndepărtatul sat montan Valmoline din Alpii francezi. Curând, satul rămâne complet izolat de restul lumii și este ușor de ghicit că urmează să se întâmple ceva groaznic, inimaginabil... 

Și se întâmplă atât de multe lucruri, înca din primul episod, încât pare că nu mai înțelegi nimic și asta te face cu atât mai mult să stai până la capăt! Îți ia destul de multă vreme până te prinzi că sunt, de fapt, două povești, la o distanță de 20 de ani între ele, care se desfășoară în același loc, cu aceleași personaje, evident cu diferența de vârstă respectivă, astfel încât este nevoie de timp pentru a îți da seama cine este cine și cine face ce... și de ce! 

Imaginea filmului este plină de culori vibrante: splendoarea pădurilor verzi, a Alpilor cu vârfurile acoperite de zăpadă și a cabanelor montane contrastează puternic cu tensiunea și teroarea de pe chipul personajelor. Avem un puzzle cu o mie de piese și provocarea de a le pune cap la cap pare mult mai interesantă decât ceea ce vom afla în final! 

Distribuția este excelentă! Fiecare dintre actorii și actrițele serialului își joacă nemaipomenit de bine istoria și motivațiile propriului personaj, încât credibilitatea poveștii este extraordinară!