Shtisel

„Shtisel”

„Familia Shtisel” - seriile 1, 2 și 3 (33 episoade)

Zvi Aryeh (fiul cel mare și bun), Giti (sora cea mare - mai există o soră, mai mică, înstrăinată de familie) și Akiva (mezinul, cel care e puțin cam „defect” în ochii celorlalți, deh, e  artist!) sunt copiii lui Shulem, rabinul rămas văduv. Toți ceilalți copii s-au așezat deja la casele lor, dar Akiva încă locuieşte cu tatăl său. Zvi Aryeh îşi împarte viaţa între studiul religios, soţie şi copii, iar Giti luptă să-şi ţină familia unită, păstrând aparenţele după ce - temporar - este părăsită de soţ. Dacă Akiva n-are de gând să se însoare prea curând, în schimb Shulem, bătrânul „patriarh”, n-ar zice nu văduvelor din cartier!

Avem un super-serial despre o familie de evrei ultra-ortodocși: familia Shtisel - poate că sunt demodați și nostalgici, dar sunt oameni adevărați, cu sentimente și resentimente, cu rivalități între frați, cu dureri și secrete, cu obiceiuri scrise și nescrise. Și cu mult umor! Doamne, cât am râs la bancurile cu evrei! Îi vedem - cu o nostalgie dulce-amăruie, frapați de asemănările propriilor noastre vieți cu ale lor - înghesuiți la o masă în bucătărie vorbind despre poveștile lor, despre iubiri neîmpărtășite, despre Dumnezeu, încercând să-și trăiască viața după niște reguli simple și de bază ale lumii. Probabil că tot așa încercăm și noi să ne-o trăim pe-a noastră în ziua de azi. 

Un film ca o poezie: nu am cuvinte îndeajuns de multe pentru a spune cât de mult mi-a plăcut! Prefer să vă las să descoperiți singuri farmecul incomensurabil al acestui film produs pentru Netflix.

Lady L.

„Lady L.” de Romain Gary

În primul rând e vorba de însuși Romain Gary, a cărui viață particulară bate orice roman de suspans, glamour și acțiune. Este singurul scriitor care a primit de două ori Premiul Goncourt, sub două nume diferite. Iar „Lady L.” este unul dintre cele mai cunoscute romane ale sale.

Ecranizarea cu Sophia Loren nu m-a convins și poate de aceea am ocolit acest roman ani întregi. Acum l-am re-descoperit și l-am citit într-o singură zi.

Avem în cuprinsul acelorași pagini o relatare picantă și cinică a unei vieți ilustre, o poveste de dragoste absolută, o istorie plină de suspans a anarhiștilor de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul celui de-al XX-lea, o dramă cu un sfârșit neașteptat, o frescă a societății europene cu toate ingredientele unui roman picaresc: aventură, bandiți, curve, contese, prinți, tragedie, mizerie, trădare, spirit de conservare, splendoare, decadență, nihilism, atentate, comisari de poliție... O Europă a extremelor și extremismului, a viitoarelor aberații ideologice care au măcinat continentul în secolul XX. You name it, you have it.

Lady L. - care s-a metamorfozat dintr-o copilă săracă dintr-un cartier parizian mizer într-o aristocrată respectabilă - îi povestește toate acestea prietenului ei de o viață - Șir Percy Rodiner, poetul oficial al Curții Marii Britanii - care ascultă perplex - ca și noi! - incredibila istorie a femeii pe care o iubește de peste patruzeci de ani. Fabulos!

I Care a Lot (2020)

"I Care a Lot" de J. Blakeson

O escrocherie cu acte în regulă: un medic de familie selectează un pacient - preferabil singur, bogat și în vârstă - care ar putea fi bun de pus sub tutela statului. Apoi un magistrat dă un ordin judecătoresc prin care stabilește că pacientul are nevoie de un tutore legal. Desigur, acest tutore va avea grijă de pacient, de casa și banii acestuia, numai că... primul lucru pe care îl face acest tutore este să interneze pacientul într-un azil de bătrâni, al cărui director este și el parte a acestei escrocherii quasi-legale. Toate lumea se alege cu bani! Mai puțin pacientul, evident.

Totul merge ca pe roate în acest film scris și regizat de J. Blakeson, doar că ultimul pacient este o doamnă respectabilă care se întâmplă să fie mama unui șef (Peter Dinklage) al mafiei rusești din America!

Și aici mă opresc să mai dezvălui ceva, pentru că e lesne de înțeles că totul se complică și se iuțește, finalul fiind absolut imprevizibil.

Rosamund Pike, actrița principală, este pe cât de bună, pe atât de enervantă, dar... face toți banii! Dacă aș fi rău, aș putea spune că, în acest film, feminismul este dus la cote nemaîntâlnite: ne este etalat dreptul femeii de a fi prădătoare, escroacă, mizerabilă și criminală! Doamne ferește!

Au fost odată două orașe

„Au fost odată două orașe” de Mariana Neț

Wow! O comparație între New York și București la anul 1900! Fascinant! N-am stat pe gânduri nici măcar o secundă și am decis să cumpăr imediat această carte elegantă, tipărită pe hârtie lucioasă, cu vechi imagini care pun în oglindă cele două orașe între anii 1865 și 1914.

Cum ar fi putut semăna cele două metropole? New York-ul - oraşul zgârie-norilor - era (și este) vertical, pe când Bucureștiul - oraşul grădinilor - a fost dintotdeauna orizontal. Ce legătură să fie între ordinea de tip grilă a străzilor New York-ului și de dez-ordinea de tip haos a străzilor Bucureştiului?

Și, totuși, vom descoperi asemănări frapante. Cu o răbdare demnă de un Sherlock Holmes, autoarea pune cap la cap ghiduri turistice, cărți poștale, cărți de bucate, anuare statistice, cântece de epocă și filme, meniuri de restaurante - toate ca să ne demonstreze ceea ce era evident: cele două oraşe erau la fel de cosmopolite, erau relativ noi şi își construiau propria identitate, într-o vreme în care singurele orașe moderne erau Londra și, mai ales, Parisul - cel din urmă fiind etalonul urban spre care priveau cu jind toate orașele din lume.

Borna temporală de pornire a investigației (1865/66) corespunde în privința New York-ului cu sfârșitul Războiului Civil American, iar a Bucureștiului cu începutul domniei lui Carol I, regele care a reinventat Bucureștiul. Punctul final este 1914, când începe Primul Război Mondial și moare Carol I, după 48 de ani de domnie.

Este o perioadă în care toate așezările urbane din Europa sau din cele două Americi se transformau, se re-inventau. În cazul de față, în ambele orașe clasa de mijloc dădea tonul. Pagină după pagină, de-a lungul a şaisprezece capitole, vom avea parte de o multitudine de simțuri, gusturi, sunete, imagini şi mirosuri. Vom vedea cum un ghid turistic recomanda la acea vreme New York-ul sau Bucureştiul turiștilor! Vom trece în revistă statuile şi sculpturile din parcuri, pieţele publice, cărţile poştale, vocile şi muzica, restaurantele şi mirosurile, igiena şi bunele maniere, transportul, electricitatea, telefoanele, parfumul nostalgiei, aromele... 

Bucureştiul în oglindă cu New York-ul! Ce-ar fi fost New York-ul fără restaurantul Delmonico’s sau Bucureştiul fără Casa Capşa? Ar mai fi avut vreo identitate New York-ul fără blocul Flatiron sau Bucureștiul fără Teatrul Naţional? Un melanj de vechi si nou va fi trăsătura comună ambelor orașe. Veți constata cu surprindere că Bucureștiul nu stătea rău deloc în confruntarea cu New York-ul!

La Casa de las Flores

La Casa de las Flores

A nu se vedea împreună cu părinții sau cu copiii!

Nimeni nu este sănătos la cap - ca să zic așa - în filmul ăsta! Și o spun cu plăcere! În toiul unei festivități de aniversare a zilei de naștere a lui Ernesto - organizată de simpatica lui soție, Virginia - la care sunt invitați toți copiii lor (deja adulți), toți prietenii și toată presa mondenă... apare și amanta lui Ernesto, care - numai așa, de-a dracu' - se spânzură în sufragerie! Ea, moarta, va fi vocea din off a întregului serial!

Cam așa începe acest film savuros și amuzant, o comedie neagră în care descoperim toate secretele acestei familii înstărite din capitala mexicană. Moartea amantei declanșează o serie de evenimente și de întorsături care bat orice telenovelă.

Fără să deconspir nimic, pot - totuși - să vă zic că „La Casa de las Flores” este un film despre infidelitate, trădare, sex și sexualitate, loialitate, încalcărea legii cu nonșalanță, droguri și alcool, cupluri gay și hetero-sexuale, viața la pușcărie sau culisele showbiz-ului, despre corporatiști sau boema artistică, despre prietenii de-o viață și aventuri din tinerețe, despre familie și prejudecăți și multe altele.

Nu pot să nu remarc limba vorbită de Paulina - fiica cea mare, cea care administrează toate afacerile familiei - o spaniolă rostită cu o voce distinctă, aproape fără accent, deliberat nazală, o adevărată sursă de amuzament.

Fiecare episod are numele unei flori care simbolizează fix ce se întâmplă în episodul respectiv. 

Pentru mine a fost o plăcere nemaipomenită să văd acest film despre care ai putea să juri că este regizat de Pedro Almodovar!

Biblioteca din Paris

„Biblioteca din Paris” de Janet Skeslien Charles

Anul 1983, într-un orășel de provincie din Montana, SUA: Lily - o adolescentă singuratică și plictisită de monotonia unui loc în care nu se întâmplă nimic niciodată - se împrietenește cu o doamnă în vârstă, franțuzoaică de origine. În ciuda diferențelor, Lily află că amândouă sunt atrase cam de aceleași lucruri. Venerabila franțuzoaică îi insuflă tinerei Lily pasiunea pentru limba și literatura franceză. 

Anul 1939, în orașul luminilor, Paris: tânăra Odile se angajează la Biblioteca Americană din Paris, se îndrăgostește de un chipeș ofițer de poliție și se împrietenește cu o frumoasă englezoaică. Când naziștii invadează Franța, Odile devine membră a Rezistenței.

Cum se împletesc cele două narațiuni?

Franțuzoaica în vârstă cu care Lily s-a împrietenit este chiar... Odile, fosta bibliotecară din Paris, din timpul războiului, aflată acum, peste ani, în America... De ce a părăsit Odile țara ei natală? Ce secret teribil a făcut-o să întoarcă spatele familiei și prietenilor ei din Franța? 

Gestul pe care Odile l-a făcut cu ani în urmă la Paris, acel lucru teribil, secret și odios, este fix același gest pe care Lily riscă să îl facă și ea acum, în acest prăfuit orășel de provincie. Ce anume? Asta rămâne să aflați la capătul a sute de pagini pline de suspans și de acțiune palpitantă în care sunt contrapuse două lumi absolut diferite în timp și spațiu, dar în care sentimentele omenești sunt aceleași.

Minuni trăite

„Minuni trăite” de Corina Chiriac

Sunt un consumator constant de non-fiction, de memorii sau biografii. Evident, mă feresc de (falsele) memorii ale unor așa zise vedete (din showbiz sau entertainment) care abia au împlinit vârsta de 20, 30 sau 40 de ani. Ce-aș putea afla?! O vorbă spune că până la 40 de ani ești doar un copil, așa că... Fac o excepție doar pentru jurnale, acolo accept orice vârstă! Însă ocolesc total și irevocabil memoriile politicienilor! 

Corina Chiriac are deja o vârstă, așa că i-am acordat toată încrederea. Și nu am greșit! Avem o incursiune în timp despre cum era să fii vedetă pe timpul lui Ceaușescu, o frescă cu bune și cu rele a acelor vremuri. Înțelegem cum a trecut România de la teroarea și frica anilor '50, la relativa viață dulce și deschidere din anii '60, pentru a sfârși în mizeria și lipsa de orizont a anilor '80. 

Retrăim o întreagă epocă în care artiștii erau la mare preț, dar... cu ce preț? Și în ce scop? Ne plimbăm - împreună cu Corina, aflată în turnee - prin toate țările socialiste și prietene, ca să realizăm că România nu stătea rău deloc la capitolul artistic până când... până într-o zi când s-a strâns șurubul și, treptat-treptat, am ajuns în mlaștina anilor '80... 

Regăsim parfumul unui București încă nedemolat, dar și întunericul și frigul din anii '80, când - vedetă sau om de rând - înduram cu toții cam aceleași lipsuri. Bine... cu oarecari diferențe, evident!

În ultimul an al dictaturii, Corina Chiriac fuge în SUA și se reprofilează. Un artist devine administrator de cămin studențesc! După 5 ani, revine în România și începe practic o a doua parte a vieții și a carierei, reinventându-se, rămânând constant în atenția generală.

Prin toată această poveste de viață - presărată cu izbânzi și trădări, cu securiști și operații medicale, cu superstiții și visuri premonitorii sau cu călătorii și revelații intelectuale - răzbat câteva mari teme: ambiția, singurătatea, prieteniile, povestea complicată de dragoste a Corinei cu starul est-european Karel Gott, înclinația spre para-normal și sience fiction, și nu în ultimul rând: religia, credința pe care și-o descoperă într-o vizită la Ierusalim la vârsta de 33 de ani.

Mărturisesc că multe pagini (nu foarte multe) ar fi putut lipsi, însă probabil i-au fost dragi autoarei. Chiar și așa, una peste alta, cartea de amintiri a Corinei Chiriac este aidoma unui roman palpitant, scrisă nemaipomenit de bine, ținând cont că nu a cerut  ajutorul unui scriitor profesionist sau al vreunui ziarist, așa cum fac cei mai mulți! Nu știu cât va apela la cei tineri, dar - într-o lume normală - cartea ei ar putea fi un best-seller!