„Mizerabilii” de Victor Hugo

„Mizerabilii” de Victor Hugo

Cine nu a citit „Mizerabilii”? Dacă nu l-a citit, măcar a auzit despre acest roman monumental care în funcție de ediție variază între 2000 și 3000 de pagini! Sau măcar a văzut una dintre numeroasele ecranizări cinematografice (eu îmi amintesc cu plăcere de versiunea cu Jean Gabin, deși nu mi-au displăcut nici mai recentele versiuni hollywoodiene)...

Lev Tolstoi a spus că „Mizerabilii” este unul dintre cele mai mari romane ale lumii, dacă nu chiar cel mai mare! Dar la vremea apariției sale, criticii au fost cel mai adesea nefavorabili. Frații Goncourt l-au găsit ca fiind „artificial și dezamăgitor”, iar Biserica Catolică l-a interzis.

Una peste alta... mai citește cineva în ziua de azi o carte atât de voluminoasă? Fiecare volum are 48 de părți care, la rândul lor, au câte 365 de capitole. Ca idee, „Mizerabilii” deține recordul celei mai lungi fraze din istoria literaturii: 823 de cuvinte într-o singură frază!

La vremea publicării lui, în 1862, cuvântul mizerabil avea conotația de năpăstuit de soartă, sărac, fără nicio speranță. Azi, mizerabil înseamnă mai degrabă nemernic sau ticălos. Îi avem pe toți aici, cu toate conotațiile, vechi sau noi. Avem o acțiune dinamică și complexă care se întinde pe zeci de ani, cu sute de personaje, in stil de roman foileton.

Cine îi poate uita pe fostul puşcăriaş Jean Valjean sau pe comisarul Javert, pe ingenua Cosette sau pe tânărul Marius, pe siniștrii soți Thenardier sau pe simpaticul Gavroche?

N-ai cum să uiți nici străzile și tunelurile Parisului, nici grădina Luxemburg, nici baricadele revoluției sau bătălia de la Waterloo...

Pentru oricine a citit „Mizerabilii”, cred că lectura a însemnat o experiență de viață, o adevărată aventură, o incursiune într-o frescă imensă a Parisului și a istoriei Franței, cu lungi și vibrante reflecții asupra politicii, filosofiei, justiţiei, religiei și a spiritului uman.

„Cocoșatul de la Notre Dame” fusese o capodoperă a literaturii cu un imens succes comercial. Cu „Mizerabilii”, Victor Hugo și-a depășit propriul record.

„Gară pentru doi” de Eldar Ryazanov (1983)

 

„Gară pentru doi” (1983)

Un tren de călători care merge spre Siberia opreşte pentru 20 de minute într-un orășel de provincie, iar unii dintre călători profită de ocazie ca să ia prânzul la restaurantul gării. Unul dintre ei, Platon (Oleg Basilashvili), refuză să plătească mâncarea proastă de care nici nu s-a atins și începe să se certe cu Vera, chelneriţa trecută de prima tinerețe (Liudmila Gurchenko). Miliția gării apare să facă anchetă și, în mod previzibil, el pierde trenul.

Nevoit să-și piardă timpul în gară până la următorul tren, vrând-nevrând, Platon se împrietenește cu Vera, dar ghinioanele se țin lanț de el: banii îi sunt furați, actul de identitate îi este luat din greșeală de prietenul Verei, Andrei (Nikita Mihalkov), și Platon este nevoit să aștepte câteva zile până când acesta se va întoarce.

Astfel, întâmplarea, ghinionul, hazardul, destinul îi reunesc pe acești doi necunoscuți pe care totul pare să-i despartă - Platon și Vera - făcându-i să petreacă aceste zile împreună și să descopere adevărata dragoste! Aflăm că el este pianist și este forțat de socrul nomenclaturist să meargă la închisoare în locul soției sale, care a omorât un om într-un accident de mașină. Ea, știm deja, este chelneriță, dar este și proaspăt divorțată și acum are un prieten haios și descurcăreț, dar pe care nu îl iubește (Andrei).

Pe lângă neașteptata poveste de iubire, avem parte și de radiografia - în cheie comică - a societății sovietice din anii lui Brejnev, atât de asemănătoare cu viața de la noi din anii '80. Fiecare scenă este antologică, jocul actorilor este de Oscar, muzica superbă completează magia poveștii de iubire, iar regizorul Eldar Ryazanov ne dezvăluie cu mult succes povestea filmului. Nikita Mihalkov, deși în rol secundar, este memorabil, iar Liudmilei Gurchenko i-aș fi dat oricând toate premiile posibile pentru cea mai bună actriță!

Finalul filmului este nemaipomenit! Un film pe care l-aș revedea oricând, cu aceeași imensă plăcere!

The Heart of Me - Siberia & Him

The Heart of Me - Siberia & Him 

The Heart of Me (2002) - Siberia & Him (2019)

Hazardul a făcut să văd, unul după celălalt, două filme care au ca temă adulterul, și mai precis: în amândouă soțul își înșală nevasta.

În primul, The Heart of Me, soțul își înșală nevasta cu propria ei soră. În cel de-al doilea, Siberia & Him, soțul își înșală nevasta cu propriul ei frate...

Aparent, nu e nicio legătură între cele două filme. Sunt atât de diferite ca timp și spațiu, ca manieră artistică și ca interpretare, încât este frapant să vezi cum aceeași temă poate fi redată atât de diferit în contextul aceluiași tip de constrângeri morale. Ceea ce le diferențiază este tipul de dragoste, dacă pot spune așa: hetero și gay...

În amândouă, nevestele pierd cu dreptatea în mână, deși atât societatea cât și noi, publicul, suntem de partea lor la început. Dar și ele, ca și noi, sunt învinse de acel ceva care intră ca un taifun în viața noastră, acel ceva căruia nimeni pe lume nu i s-a putut împotrivi vreodată: iubirea.

Să luăm primul film: în Londra de dinaintea celui de-al doilea război mondial, aristocratul Rickie şi nevasta lui, Madeleine, duc o viaţă anostă până când Dinah, sora lui Madeleine, se mută împreună cu ei și începe o afacere de dragoste ilicită cu Rickie. Cu timpul, aventura lor secretă, devine o relaţie pasională, o iubire care trece dincolo de conveniențe și prejudecăți. Ceea ce la început era o ticăloșie s-a transformat într-o dragoste sublimă.

Să-l luăm pe cel de-al doilea: într-un oraș ca vai de el și uitat de lume din Siberia post sovietică, polițistul Dima și nevasta lui, Ana, duc o viață liniștită. Însă Dima și fratele Anei, Sașa, au o relație extrem de încordată: cei doi sunt prieteni, cumnați, parteneri de drum și, în secret, amanți! Pe parcursul călătoriei lor prin stepele siberiene, avem revelația - și noi, ca și ei - a imensității iubirii dintre ei, dar și a imposibilității ca dragostea lor să poată continua. Drama este dublă, dacă nu triplă: adulter, adulter cu o rudă, adulter cu cineva de același sex...

În Londra aristocratică aparențele trebuie păstrate cu orice preț: nevasta își recuperează soțul știind bine că nu mai este loc de nicio iubire în căsnicia lor. În Rusia rurală, o nevastă o păruiește bine pe amanta soțului și lucrurile se întorc la normalitate, soțul redevine om de casă. Dar, în acest caz... care amantă?

Amândouă filmele au un sfârșit nefericit. La cel de-al doilea sfârșitul este chiar tragic. Morala, cultura, religia, presiunea socială, conveniențele... mai rezistă ele în fața unei povești de dragoste? Și: poate rezista o astfel de poveste de dragoste vizavi de toate cele enumerate mai înainte?

Bref: poate dragostea să fie o scuză pentru încălcarea oricăror reguli morale, sociale, culturale și religioase? Toată literatura și toate filmele ne spun că da, dar cu consecințe, de cele mai multe ori, tragice... Relaţia de dragoste pură și pasională se transformă într-una distructivă, care frânge - vrând-nevrând - alte inimi și alte destine. Până la urmă, totul se plătește!

Asta e, cel puțin, ceea ce ne spun cele două filme. Probabil că în secolul nostru, sunt ieșiri mai puțin tragice din astfel de situații...

„Monștri” de Marius Olteanu (2019)

„Monștri” (2019)

Titlul a fost ultimul lucru care m-a atras la acest film. Ba chiar m-a făcut să îl ocolesc multă vreme. A trebuit să citesc un sinopsis ca să mă decid să văd "Monștri". După ce l-am vizionat, am rămas la părerea inițială: titlul este cel mai contrariant și - din punctul meu de vedere - cel mai slab punct al acestui film. Bănuiesc că regizorul și-a dorit o traducere a ceea ce în engleză se numește „demons”, precum în expresii de tipul „everybody's got his own demons”. Tradusă în limba română, expresia are cu totul altă conotație. Noi spunem: „cutare are draci”, însă asta înseamnă că pur și simplu cineva este nervos, nu că are angoase existențiale, așa cum este sensul în limba engleză! Draci, demoni, monștri... Cam prea subtil!

Trecând de titlu, filmul te intrigă de la primele cadre, prin aspectul imaginii - în primele două părți imaginea este un pătrat, în cea de-a treia, cele două pătrate se reunesc, formând un ecran normal: simbolic, ea și el se reunesc, formând un întreg. S-a mai folosit acest stil, nu-i nimic nou sub soare.

Apoi te incită atmosfera și jocul actorilor. Ce-i drept, câteva secvențe se lungesc mai mult decât trebuie, dar actorii salvează stângăciile regizorului. Și mai este ceva care te zgârie pe urechi: anumite dialoguri care clar sunt traduse tot din limba engleză, precum acesta: „Cum ești?”, cu sensul „Cum te simți?” Sunt de acord că există o groază de lume care vorbește romgleză, dar... cum mama dracu' vrei autenticitate cu clișee lingvistice atât de neinspirate? Așa vorbim noi în viața reală? Hai să zicem că așa ar vorbi corporatiștii. Dar, în acest film, la fel vorbește și taximetristul!

Acțiunea filmului se întinde pe durata a 24 de ore, o noapte și o zi, în ambianța unui București zgomotos și indiferent - ca orice altă metropolă - la drama celor doi soți, interpretați magistral de Judith State și Cristian Popa. Nu voi dezvălui nimic din problemele cuplului, nici despre semnificațiile anumitor gesturi, vorbe sau revelații. Voi spune doar că - ajutat de acești doi actori incredibil de buni - regizorul are forța să te țintuiască în fața ecranului, propunându-ți diferite teme și reflecții.

Pe lângă cei doi, avem și un careu de ași în rolurile secundare: taximetristul (Alexandru Potocean), vecinul insuportabil (Gabriel Răuță), gigolo-ul gay (Șerban Pavlu) și bunica (Dorina Lazăr) - patru roluri genial conturate! Actorii își merită toți banii și toată admirația noastră!

Una peste alta, debutul regizoral al lui Marius Olteanu este promițător. Atingând teme destul de delicate și întunecate, filmul ar fi putut fi oricând o melodramă senzațională. Avem, în schimb, un film proaspăt, viu și incitant, cu final deschis. Premiul Publicului de la Festivalul de la Berlin din 2019 mi se pare pe deplin justificat!

„Elite” (2018 - 2020)

„Elite”

Aparent, totul strălucește: tineri și adolescenți drăguți, case magnifice, lux orbitor, familii fără grija zilei de mâine... Dar, se știe, nimeni nu este fericit până la capăt, pentru că în acest paradis cineva ajunge să fie ucis, iar altcineva merge la pușcărie! Trei tineri săraci ajung să studieze la cea mai exclusivistă şcoală din Spania - Las Encinas - adică acolo unde vin numai odraslele elitei spaniole! Bogații și săracii: ce se întâmplă când aceste două lumi se interferează?

Ca să ne țină lipiți de ecran, scenariștii au pus totul la bătaie: acţiune, mister, suspans, prietenie, iubire, ură și sex: hetero, gay, lesbi, în doi, în trei, you name it you have it! Pe alocuri ești chiar bulversat: la ce oare mă uit? La un film soft porno sau la o altă variantă a filmului How to get away with murder? Miza crește de la un episod la altul, pentru că sunt aduse in joc și alte teme: relaţiile dintre bogați și săraci, islamofobia, sida, drogurile, diferențele de cultură. Și toate aceste ingrediente sunt servite sub forma unui thriller captivant cu întorsături de situații de cele mai multe ori imprevizibile.

Serialul are 4 sezoane a câte 8 episoade și se pare că mai urmează și al 5-lea! Una peste alta, dacă ceva reușește cu brio acest film, atunci acel ceva este emoția reală pe care ne-o transmite și nostalgia pe care o avem văzând cum copiii din fața noastră sunt forțați să se maturizeze rapid, cu consecințe nu tocmai benefice, așa cum probabil s-a întâmplat și cu unii dintre noi.

„Agentul straniu” (1974)

 

„Agentul straniu” de Savel Stiopul (1974)

Dacă există vreun film mai anost decât „Aventuri la Marea Neagră”, atunci acela ar putea fi „Agentul straniu”, realizat de același regizor (Savel Stiopul), cu același Florin Piersic în rolul principal.

Am vrut să revăd „Agentul straniu” la o distanță de... niște ani buni (nu spun câți), ca să îmi dau seama dacă am fost nedrept considerându-l unul dintre cele mai nereușite filme văzute de mine. Nu, nu am fost nedrept. Se vede că filmul s-a vrut fără mari pretenții - și se pare că i-a și ieșit! Cam asta-i singura „reușită” a filmului!

Acțiunea este atât de cusută cu ață albă, încât ar fi trebuit ca măcar jocul actorilor să te țină atent. Însă ceva s-a întâmplat, pentru că zici că au pățit ceva cu toții - nimeni nu convinge! Violeta Andrei, Zephi Alșek, Emanoil Petruț, Ion Besoiu sau Maria Clara Sebok - nimeni! Doar Florin Piersic are șarm și este degajat și cuceritor, dar nici lui nu i-a cerut nimeni să joace ceva. Ce să mai zic de actorii din rolurile secundare? Se pare că și ei, ca și noi, au leșinat de plictiseală și așteaptă să se termine cât mai repede filmul!

Se presupune că vedem un film polițist cu aventuri și suspans, cu acțiune captivantă, cu bătăi, cu femei frumoase, cu baruri de noapte și hoteluri scumpe... Culmea este că și vedem câte ceva din toate acestea, dar în loc să fii țintuit în fotoliu, urmărind povestea cu sufletul la gură, nu știi ce să faci: să râzi de naivitatea cu iz de prostie de pe ecran sau să îți vezi de treabă și să nu-ți mai pierzi timpul cu o asemenea gogomănie!

Unele imagini vor să ne creeze iluzia că unele străzi, clădiri sau baruri ar fi din Occident, în timp ce altele ar vrea să ne facă să credem că de la Neptun ajungi direct în parcarea de la Universitate. Dialogurile sunt sub orice critică, false și greoaie - se vede că până și actorii sunt jenați și că abia le pot rosti!

Oare de ce-o fi vrut autorul unor filme onorabile ca „Falansterul” (1982) sau „Anotimpuri” (1964) să facă și filme polițiste? Câștiga oare bani mai mulți și mai repede cu astfel de prostii? Îl lăsa cenzura în pace? OK! Dar noi ce vină ave(a)m?

„The People Vs. O.J. Simpson” (2016)

„The People Vs. O.J. Simpson” (2016) 

A trecut destul timp de la procesul lui O.J. Simpson, dar asta nu era de ajuns ca să mă facă să urmăresc acest serial. M-am decis că vreau să îl văd când am citit că în rolurile principale sunt Sarah Paulson, John Travolta, David Schwimmer și Cuba Gooding Jr.

Distribuția chiar este unul dintre punctele forte ale filmului. John Travolta - bizar, arogant, prețios, pensat - pare întruchiparea avocatului lui O.J. Simpson, Robert Shapiro. David Schwimmer îl interpretează pe Robert Kardashian - da, tatăl acelor Kardashian - și este incredibil de viu, de real, sfâșiat între loialitatea sa față de O.J. Simpson și revelația că acesta poate fi vinovat.

Sarah Paulson o interpretează pe procuroarea Marcia Clark și este extraordinară! Fără nicio îndoială, ea este pivotul acestui serial. Personajul ei, Marcia Clark este o femeie de carieră, ambițioasă și dură, divorțată și mamă a doi băieți, decisă să facă dreptate familiilor victimelor și să demonstreze că O.J. Simpson este ucigașul.

Deloc surprinzător, presa și publicul încep să o disece pe ea, nu pe inculpat! De ce are părul cum îl are, de ce se îmbracă nu știu cum, de ce își cumpără tampoane, de ce a stat cândva dezbrăcată pe o plajă...

Dacă există vreo verigă slabă în distribuție, atunci - în opinia mea - aceasta este reprezentată de Cuba Gooding Jr în rolul lui O.J. Simpson. Și nu pentru că nu seamănă deloc cu personajul, ci pentru că nu convinge. Pur și simplu nu înțelegi, privindu-l, de ce O.J. era un erou american. Îi lipsește charsima la modul grav. Dar, da, ceva tot îi reușește: egoismul și admirația de sine - aici cade pe personajul real.

Deși știm cu toții cum s-a sfârșit procesul, serialul reușește să articuleze o dramă palpitantă, care să te facă să vezi neapărat următorul episod. Serialul nu începe cu dubla crimă din 1994, ci cu revoltele care au zguduit Los Angeles-ul în 1992, după ce patru ofițeri de poliție au fost achitați pentru că l-au bătut pe Rodney King, un șofer afro-american neînarmat. Acea explozie de neîncredere și furie împotriva poliției avea să fie crucială în procesul lui O.J. Simpson, peste doi ani. Serialul nu ia o poziție definitivă asupra vinovăției lui Simpson, dar ne redă captivant o poveste despre cum poți să fii achitat, în ciuda unui munte de dovezi împotriva ta, dacă dispui de avocați fără scrupule, dispuși să dărâme lumea numai ca să-și scape clientul!

Într-o eră în care știrile nu erau difuzate non-stop, în care nu existau telefoane inteligente și mai avea să treacă multă vreme până când să apară rețelele sociale, zeci de milioane de americani și nu numai au stat lipiți de televizor zi de zi, aproape un an de zile, pentru a vedea procesul unui erou al fotbalului american. Circul media a fost imens!

Ca spectator ești revoltat de prejudecățile și poziționările cinice ale unora și altora. Iar dacă O.J. Simpson a scăpat în acest proces, viața tot l-a adus în spatele gratiilor, în 2008. A stat nouă ani și a apoi a fost eliberat condiționat.